Home » proză » povestea unui psihopat 16

povestea unui psihopat 16


Stau în pat şi mă uit pe tavan. Multe pete gălbejite de Timpul necruţător. Pete care sunt ca nişte cuie înfipte în craniul meu. Mereu când le văd, mereu când le privesc, îmi amintesc de trecutul meu. De multe ori îmi spun că mai bine nu existam. Nu pricinuiam atâta chin, atâta suferinţă. Nu răneam îngeri, nu îi doboram din Cer, nu ar fi căzut aici pe Pământ. Dar e prea târziu. Şi mi-e ruşine. Nopţi în şir, zile în şir, clipe, ore, luni stau şi mă gândesc daca să plec sau nu.

Un prieten mi-a zis că nu trebuie să îmi pară rău pentru nimic, tot ceea ce am făcut- a fost făcut dintr-un motiv bine întemeiat. Care e realitatea? Pentru ce am făcut tot ce am făcut? Sunt la o petrecere, beau un pahar cu apă tonică. Îngerul îşi face cunoscută prezenţa, dar nu mai e uman, e dezumanizat. Şi am parte de un spectacol tragico-grotesc. Multe cuvinte, multe fraze care îmi rănesc auzul. Norocul meu este că Făt-Frumos e alături de mine, acum ştiu că pot trece peste această seară.

Dar nu e aşa. Chinurile aceste seri sunt foarte pregnante, sunt foarte ascuţite, parcă sunt macelărită. Şi nici măcar nu am fost pusă sub efectul vreunui anestezic. Ah durerile, ah… trecutul e prezent. Râde, glumeşte, iar într-un final dă lovitura de graţie. Cu o lovitură de maestru, mă doboară şi mă trimite într-un cotlon întunecat unde amintirle râd de mine. Unde trecutul trage toate sforile. Ţip, dar nu mă aude nimeni. Strig, asemeni unui fetus care este ucis în uterul mamei sale, sunt ucisă în uterul Timpului. Timpul se joacă dea Dumnezeu, şi nu mă lasă să mă simt şi eu bine, să simt că trăiesc; mă retrag în cotlonul singuratic al camerei. Îmi revin, simţurile parcă ţipă, pielea parcă vrea să se separe de oasele trupului meu firav.

Cât am sperat că în această seară totul se va termina. Ca în filmele de groază să fiu ucisă, sau să rămân cu sechele psihice, dar Timpul nu îmi face hatârul. Nuuu… un chin ce se întinde ca un covor persan. Toate amintirile sunt atât de frumos puse încât alcătuiesc un model, dar durerea lor mă face să plâng.

Plâng pentru că dragostea asta e o suferinţă pentru unii, pentru alţii e un joc de zaruri- pentru mine e un joc al destinului, din care face parte şi Timpul care are ultimul cuvânt…

Mă trezesc… nu a fost decât un coşmar, un vis urât. Mă uit pe tavan, iar petele gălbejite dispar puţin câte puţin, mă simt uşurată, îngerul meu se simte bine, îmi mulţumeşte şi mă protejează, deşi ar vrea să fie lângă mine. Timpul stă singur acum, iar Lumina Vieţii mă inundă şi mă readuce la viaţă…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s