Home » eseu » Viaţa pe un peron – interpretare

Viaţa pe un peron – interpretare


Şi iată că am ajuns şi la nivelul final al descrierii cărţii lui Octavian Paler, Viaţa pe un peron.
Dacă aţj ratat partea a 2-a refăcută cu mici modificări, daţi click aici pentru a citi.

Ultima oară am rămas la lupta interioară, bestia versus Dumnezeu, Dumnezeu versus om. Prin acest lucru mă refer la faptul că, am mai spus, Pustiul, la un moment dat, ar fi pus stăpânire peste sufletul lui, al autorului, sau, de ce nu?, al vreunui posibil om de rând, muritor. A mai trecut timpul, lupta încă se dădea, iar aparenţele indicau o victorie a bestiei faţă de Dumnezeu.
Într-un moment de isterie, provocat, se pare, de o frutună torenţială abătută asupra gării, ceasul din sala de aşteptare care, până la momentul prezent, nu mişca deloc, fiind suspdenat în timp, a început să îţi mişte limbile. Nervos, el a spart rama ceasului, acel material care ţinea ticăitul captiv, nelăsândul să iasă la suprafaţă. Eleonora, acea femeie care pare a fi partea complementară a lui, se duce la telefon, ca şi până atunci, încercând să se convingă de faptul că nu a uitat nimeni de ea, de ei. Dar, după ce ridică receptorul, aude lătrat de câine şi începe să ţipe. El, nervos peste măsură, se duce şi-i spune să înceteze cu ţipatul, în momentul acela semănând foarte mult cu femeia din frizerie, care a fost dată afară, deşi nu voia decât să facă un ban cinstit. O strânge de gât, ca şi când ar fi încercat să sufoce ceva din propriul său interior.
După ce-şi revine din criza de isterie, îşi dă seama de ceea ce a fost pe cale să facă, observând-o pe Eleonora îndepărtându-se şi pierzându-se în mlaştină, iar singura replică pe care el o poate spune este Bine că şi-a luat şalul, nu-i va fi frig. Incapacitatea de a realiza gravitatea situaţiei sau, probabil, neputinţa de a alerga după complementaritatea sa şi s-o aducă înapoi. Sau probabil a fost un test al bestiei, o încercare de a ieşi la suprafaţă şi de a face din el un îmblânzitor.

Romanul se încheie cu terminarea confesiei, cu teama de a ajunge un îmblânzitor. Dar, totuşi, el spune că dacă îl vom vedea la vreun colţ de stradă cu cobra în sân şi cântând la flaut, să nu vi se facă milă de mine. Să ştiţi că eu am luptat, că nu am vrut să ajung aşa. […] Acest lucru poate simboliza o ultimă rămăşiţă umană rămasă în construcţia morală şi existentă în el, de data aceasta – om.
Este foarte rece şi uşor autobiografic romanul, însă, sincer vorbind, pentru a-l înţelege mai bine şi a-l explica la rându-vă, trebuie citit şi analizat şi să ne analizăm în acelaşi timp, să vedem acel clopot de sticlă ce ne înconjoară, incapacitatea de a vedea cu adevărat îmblânzitorii sau dresorii, binele sau răul, viaţa sau moartea, cu toate implicaţiile pe care aceşti termeni le presupun şi impun.

Acestea fiind spuse, vă doresc lectură plăcută!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s