Home » proză » Drum…

Drum…


Victor stătea la etajul doi al unui bloc semivechi de la periferia oraşului. Avea o vecină la etajul unu, dar despre a cărei existenţă nu ştia nimic. Erau vecini de vreo cinci ani. El avea 17 ani, ea 16. El era înalt, blond, ochi verzi, nas mic, uşor umflat, semn de naştere. Ea, nu ştim cum arată ea – din moment ce  Victor nu ştie despre ea –, deci putem spune că ar fi blondă, şatenă de fapt, ochi albaştri, micuţă de statură, dar cu o minte ageră.

Victor era la liceu, clasa a 11-a, ea era în clasa a 10-a. Nu învăţau la acelaşi liceu, dar se întâlneau în autobuz în fiecare dimineaţă, la exact ora 8, privirile lor, nu ei, ci doar privirile lor. El stătea pe un scaun exact în faţa ei. Locul de lângă ea era liber, ar fi putut să meargă să facă dialog, dar nu o făcea. Prefera să nu intre în universul ei. E un lucru ciudat atracţia dintre un băiat şi o fată. De ce? Pentru că amândoi stau în universuri semiparalele care se ating din când în când, dar niciunul dintre cei doi nu are curajul să facă primul pas. Niciodată nu se întâlneau când veneau acasă. El scăpa la 1, ea la 12. Nu prea ieşea el afară, sau dacă ieşea mergea în oraş cu prietenii săi. Nu prea avea prieteni mulţi, ci doar vreo 6 prieteni din ăia de-o viaţă, aşa se spune. Se cunosc de când erau mici bucăţi de carne, fără vreun pic de creier sau discernământ, dar asta i-a unit, această trăsătură comună de a nu şti nimic. Dar, ciudat, într-o zi, Victor se pomeni că mama lui are nevoie de ajutor la făcut ceva prin casă (mama lui se cunoştea cu mama vecinei de la etajul doi, pe numele ei Angela). Mama lui îl trimisese aşadar la etajul unu, bătu la uşă, sfios, aşteptă. Cele cincisprezece secunde părură a fi cincisprezece minute, în lumina chioară a becului, în faţa uşii de lemn gălbejit, uşor crăpat, din cauza timpului ce trece. Mai bătu odată, aşteptarea părea obositoare şi extrem de apăsătoare. În umbra aceea semiobscură a becului, Victor părea o siluetă fantomatică ce voia parcă să mai vadă odată în eternitate locul în care cândva ar fi locuit. Îi răspunse Angela.

– Bună… Mmmmammma ta e acassssă?
– Da, este. Dar ce treabă ai cu ea?
– Pppppăi, mamma mea are nevoie de ajutttor la ceva în cassssă şşşi mă gândeam ppppoate ar putea să vină să o ajute…
– Bine, aşteaptă! Şi-i închise uşa în nas, făcându-l să mai aştepte alte cinci minute care păreau şi ele interminabile.
– Dar cum o cheamă pe mama ta? Am uitat să te-ntreb… Copilăria, de fapt adolescenţa sunt ceva ciudat în metamorfoza unui om, a unei bucăţi de carne înzestrate cu ceea ce unii numesc duh, suflet, iar alţii intelect, abilitate de a interacţiona cu ceilalţi şi cu obiectele din jur.
– Marcela. Scuzzee ccccă am uitat să spppun.
– Nu face nimic, dar ce te bâlbâi atât? Parcă nu ai mai vorbit cu o fată, cu o altă persoană în viaţa ta!
– Sunt obosssit, nimic mai mult…
– Aha, bine, replică ea sec şi plictisită. A zis că vine imediat.
– Bine. Pa-pa…
– Angela
– Angela… pa-pppa
– Pa şi ţie, şi se duse înapoi în universul ei feminin aflat în plină dezvoltare.
– A zis că vine imediat, are treabă.
– Bine, Victor, mersi. Dar tu ce-ai? Pari agitat…
– Nu, n-am nimic, sunt doar obosit, nu prea am dormit azi noapte. M-a durut capul.
– Ia un nurofen şi-ţi trece.
– Am să iau, vezi că eu plec p-afară, vin diseară. Nu mă aştepta.
– Bine, ai grijă ce faci. Vrei bani? Ia de pe hol două su’ de mii.
– Bine, mersi. Şi se duse şi el în universul său masculin aflat şi el în plină expansiune. Îşi luă o pereche de blugi, aceiaşi blugi negri, acelaşi tricou gri, acelaşi parfum, acelaşi aftershave. Aceleaşi, aceleaşi obiceiuri ce-l fac pe om Om, acele mici lucruri care-l diferenţiază de alţi oameni aflaţi în vâltoarea timpului care trece şi dă peste noi cu tot ce are el mai bun sau mai rău.

– Am plecat, pa mamă!
– Pa Victor, pa!
Închise uşa în urma lui, greu, încet, parcă nu ar fi vrut să iasă, nu încă. Parcă ar fi aşteptat pe cineva, un vecin să vină cu el, după el, la el. Dar nu avea pe cine, nu avea vecini de vârsta lui, şi, în plus, nu prea avea cu ce vecini să socializeze. Vecinii săi erau cam scromfuroşi, ieşeau doar la ora 12, la ora 2, la ora 4 6 şi seara la 9. După aceea intrau în casă cu toţii şi se izolau de restul Oamenilor ce stăteau în acelaşi bloc semivechi de la periferia oraşului.

Coborî scările într-un trap forţat, şi dădu peste o vecină care cobora încet, liniştită – fără grabă, ar fi vrut să-i arate timpului că şi el poate fi atins şi lovit, nu numai noi, oamenii.
– Scuze, nu te-am văzut, eşti bine?
– Da, excelent. M-ai lovit, idio…
– Angela?
– Nu, Mihaela!
– A… scuze, dă să te ajut să te ridici.
– Mda, mersi. Eşti chior sau ce?
– Nu, doar grăbit. Poţi călca? Nu te doare genunchiul ceva?
– Nu, dar, dacă mă va durea, fii sigur c-o să ai de-a face cu mine!
– Bine, bine. Scuze încă odată. Trebuie să fug.
– Ai grijă să nu-ţi rupi gâtul, şi-l înjură în gât nervoasă. Oamenii fac mereu aşa. Înjură când sunt nervoşi, de parcă înjurătura lor îi va face mai puţin loviţi, mai puţin săraci, mai puţin păcătoşi şi le-ar deschide o poartă către o treaptă superioară a conştiinţei para meta – şi cum mai vreţi să-i spuneţi – umane, când, de fapt, tot la fel de mizerabili, lovţi, săraci, păcătoşi şi ignobili vor rămâne, dar le place să viseze. Să creadă că ei pot schimba destinul unei întregi familii, chiar dacă acea familie ar fi Umanitatea însăşi. Cuvânt mare pentru oameni mici.

Ajuns în staţie, cu inima aproape spărgându-i cutia toracică, sudoarea curgându-i uşor de pe frunte pe textura tricoului, răcorindu-i fruntea, nasul, ochii. Respira atât de repede şi sacadat încât ai fi crezut că a avut vreun program intens de antrenament, când, de fapt, el nu a făcu decât să alerge. Atât…

Aşteptă autobuzul numărul 22, trebuia să ajungă în ţiglina, la o florărie, acolo se vedea în fiecare zi de joi, vineri, sâmbătă şi duminică cu prietenii săi. Urcă în autobuz, se aşeză pe acelaşi scaun pe care se aşeza şi când mergea la şcoală, mereu gol, mereu liber. Acel scaun parcă era al lui şi numai al lui, destinat lui Victor în totalitate printr-un pact supraterestru cu Divinitatea ce priveşte asupră-ne şi ne analizează şi ne ştie viitorul, trecutul şi prezent, care ar putea să facă ce vrea din noi, dar ne lasă liberi. Liberi să ne izolăm în blocurile noastre, liberi să înjurăm şi să credem că putem schimba destinul Umanitiăţii ce locuieşte în apartamentul 9, din blocul A2, etajul 1.

Câte iluzii…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s