Home » proză » Drum…

Drum…


Se aşeză pe scaun, privea pe geam, absent… Afară se porni o ploaie teribilă, norii se crăpară deodată dintr-o supărare pe care o aveau pe micile creaturi ce umblau pe acest teritoriu numit pământ. Ajunse în ţiglina, lângă staţie, la vreo 10 paşi, era o florărie unde concetăţeni de-ai săi strigau Hai la flori parfumate, flori parfumate avem. Băiatu’, nu vrei un buchet dă flori pentur iubita ta? Hai că dau eftin!; stupefiat, Victor răspunse sec, monosilabic Nu! şi-şi vedea în continuare de aşteptatul prietenilor săi.

După douăzeci de minute de aşteptat, primi un mesaj
– Scuze, frate, nu mai venim… A început ploaia asta nenorocită şi nu mai ieşim… Scuze
– Mda… Scuze, rahat, trebuia să-mi spuneţi după ce stăteam o oră aşteptându-vă… Desigur, ar fi vrut să le spună multe, dar nu avea cum, acum…

Porni aşadar pe jos înspre casă, ploaia nu contenea să cadă, iar bluza, blugii şi ce părul său erau ude, încărcate de ploaie şi devenite deja insuportabile. La o trece de pietoni de pe o stradă pe alta, ca o cale de a ajunge mai repede într-un loc magic, dacă există astfel de locuri magice, o văzu pe Angela, vecina lui. Inima începuse a-i bate repede, sacadat – de parcă ar fi intrat în stop miocardic. Îi întâlni ochii albaştri, un cer în miniatură captiv – în care furtunile de orice fel şi orice grad se iveau fără  prognoză  -, îi zări tenul alb, uşor bronzat. Dar ea nu-l observă. Cu un curaj izvorât de niciunde, Victor renunţă la a-şi mai superviza universul masculin şi o strigă
– Angela, Angela! Ea nu-l auzi, mai încercă odată…
– Angela, Angela – de data asta ridicând tonul. Într-un final, îl zări, iar el alergă să ajungă mai repede la ea, deşi o maşină cu ochi bolnavi şi viteză mare era să-l acroşeze, dar Angela nu-l văzu decât atunci când ajunse lângă ea (ca-n filme)…
– Victor? Ce faci? Eşti ud leoarcă, treci mai repde sub umbrelă, ai tâmpit? Vrei să răceşti? Ce-ai?
– Nu prea, dar trebuia să mă găsesc cu nişte băieţi, dar n-au mai venit şi… am plecat pe jos acasă. Tu ce faci?
– Eu bine. M-am întâlnit cu nişte fete şi acum mă duc şi eu înspre casă. Dar nu ţi-e rece?
– Eh, ba da, însă… Suportăm, suntem bărbaţi în devenire, nu?!
– Da… bărbaţi… În colţul gurii îi apăru un surâs subtil pe care Victor îl văzu. Şi-atât.

Tot drumul, deşi cu uşoare bâlbâieli, menite sau nu, au discutat despre ei, despre alţii, despre multe. S-au apropiat, dar apropierea nu era ceva ce ar fi visat Victor. Dar, timpul încă nu-şi spuse cuvântul, sau Victor nu-şi etalase cuvintele în faţa timpului. Au lăsat, aşadar, ploaia să cadă pe lângă ei.

Ajunși în faţa blocului, cei doi se îmbrăţişară, nu a fost ceva planificat, ci a fost ceva ieşit din aer, venit de nicăieri pentru a completa întâlnirea dintre două fiinţe, un bărbat în devenire şi o femeie în devenire, două trupuri a căror umbre au deveniră una singură, pentru moment, moment ce va rămâne în istoria îmbrăţişărilor drept ceva inedit. După aceste câteva secunde care s-au transformat în ore imaginare, umbra a devenit umbră, iar trupurile unite au devenit trupuri diferite.
– Mi-a părut bine să te întâlnesc, Angela. Sper să ne mai întâlnim şi data viitoare – spuse gura lui Victor fără ca el să fie conştient de ceea ce gura sa spunea.
– Şi mie mi-a părut bine să te întâlnesc, a fost o plimbare plăcută; chiar foarte plăcută.
– Eu trebuie să plec, pa-pa…
– Pa-pa, şi-i lăsă mâna să cadă o clipă în gol, pentru ca în următoarea secundă să leviteze deasupra golului. O pierdu din vedere după ce urcă primele şase trepte.
Victor mai rămase o clipă în faţa blocului, în ploaie, ud până la piele, dar cu o căldură ce evapora toată apa ce i-ar fi pătruns altfel până la os, probabil.

Zâmbind, intră în casă. În urma sa, uşa scârţâie teribil. Apa lăsa o urmă în spatele său, ca şi când ar fi vrut ca cineva să găsească acea urmă, să vină la etajul doi, la apartamentul numărul 10, pe spate, să bată la uşă, să spună Bună ziua, ce mai faceţi? Cum vă mai simţiţi? Nu ieşiţi puţin afară, la aer semicurat, la o buca’ de plăcintă şi nişte vorbărie? Haideţi, vă rog, insist!. Dar nimeni nu venea, pentru că toţi colocatarii familiei lui Victor erau în casă, la televizor, sau dormind, în blocul semivechi de la periferia oraşului. Se duse la baie, se dezbrăcă de hainele sale ude şi grele, se uită în oglindă – probabil gândind Iată omul, eu!, fericit că reuşise să pătrundă măcar puţin în universul feminin propriu şi inviolabil al Angelei. Îşi şterse părul ud, acum cu tentă de şaten închis., îşi şterse faţa uşor udă, cu pistruii săi uşor uzi.  Doar ochii nu-i ştersese, nu era nevoie, ei erau mereu uzi ca florile, ca iarba într-o dimineaţă de primăvară a lunii Martie, la ora 8 când Soarele face ochi şi răsare pentru a da lumină miliardelor de ochi ce populează această planetă albastră dintr-un univers negru ce probabil e ochiul unei fiinţa supradimensionale. Dar să revenim cu picioarele pe Pământ.

Se puse în pat şi o visă pe Angela, alături de care mergea, de care ţinea o umbrelă deasupra capetelor lor, iar pe asfalt o singuă umbră megea, umbra Androginului, unicul Androgin de pe strada 1 Decembrie 1918, la ora 6 după-amiaza, când ploua, dar Soarele încă trona…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s