Vrei să scrii deci…


Vrei să scrii deci. Poezie, proză chiar. E bun! Foarte bun! Vrei să-l prinzi pe Dumnezeu de picior, sau, ştiu eu?, vrei pur şi simplu să îl strângi în pumn. Să-l modelezi. Să-l pigmentezi.
Sau poate vrei să trăieşti senzaţii exotice, să vezi trandafiri violeţi suspendaţi în ochi de supernove. Foarte bine. Cine te opreşte? Sigur nu eu, un biet om din umbră, care priveşte şi priveşte continuu la cum tu stai la birou, în faţa caietului, monitorului, tastelor sau foilor A4. La cum tu îţi arzi tranzistorii căutând prin nebuloasa ta amintire sau putere de a fantatiza.

Desigur, aş putea să-ţi spun că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Aş putea să-ţi arăt că eu pot scrie dacă vreau cu literă mică la început de propoziţie. Că, dacă vreau, scriulegatăfiecarepropoziţiefărăsăpunspaţiu. Şi ce? Cine mă va opri? Cine te va opri să iei asupra ta toată povara creaţiei? Să te dezbraci de tine şi să te îmbraci cu noul tine? Cine, te întreb?
Dar totodată cine îţi va permite să te iei de cele sfinte, de ce filosofice, de cele poetice, de cele profetice şi aşa mai departe. Cine? Crezi că-ţi permiţi să scrii despre orice oricând?

Vrei să scrii deci…

Şi ce? Cine sunt eu să-ţi spun: STOP! Nu mai scrie. Eşti prea mic, prea tânăr, prea necopt, prea prea. Prea ca la ţară, prea ca la oraş, prea ca la greci.

Scrie dacă asta simţi, scrie până când şi suflarea ta va scrie. Până când sufletul inimii tale va fi una cu inima sufletului tău.

Am zis!

(O alternativă la practicile neocontemporane de a încuraja tineretul să producă literatură de calitate)

Advertisements

Poem


aş renunţa la tine
pentru că eşti o nimfă născută prematur

gândurile tale ies prin ramificaţiile degetelor
ca seva prin frunze

sângerezi mereu-mereu
iar peştii care te veghează nu mai ştiu ce să-ţi facă

eşti o nimfă născută prematur
dar tu nu ştii, nu ştii nimic
nici faptul că eu aş renunţa la tine…

cine ţi-a permis?! cine?!


cine ţi-a permis să-mi desfaci trupul
să mă laşi nud pe străzile pe care
râsetele umblă nestingherit?!

cine ţi-a permis să-mi iei visele
şi să le striveşti sub piciorul tău gigant
ca pe-un gândac grăbit s-ajung-acasă?!

cine?! care ţi-a dat puterea să faci ce vrei cu mine?
să mă-nvârţi să mă strângi
să m-arunci în pământ şi să mă laşi acolo!

cine ţi-a permis?! cine?!

Steps in two


de mult nu am mai pus o melodie frumoasă, nu credeţi?

aşa ziceam şi eu, de aceea – vă ofer spre audiţie o melodie frumoasă, probabil o ştiţi unii dintre voi, alţii poate nu. nu asta contează!

vă ofer, aşadar, Pas în doi, de Bere Gratis.

o chestie


suntem supuşi unor condiţii de trai inadecvate. suntem indiferenţi la timpul care trece râzând în hohote uneori pe lângă noi. suntem orbi în faţa unor melanjuri socio-culturale sau a unor proiecte economice ce ne-ar putea ridica din păcat.

nimic nu m-ar face mai fericit decât să pot să-mi deschid palmele, să separ cerul de pământ, să unesc lumina cu-ntunericul şi să unesc apa cu pământul. să fiu şi eu un Dumnezeu mai mic, desigur – nu ca Lucifer. nu doresc să fiu mai presus ca Dumnezeu. e practic imposibil

nimeni nu poate fi mai perfect decât perfecţiunea însăşi, aşa cum nimeni nu poate atinge infinitul. nici infinitul nu se poate ajunge pe sine.

suntem ciudaţi. suntem ori fiinţe divine, scăpate pe jos de Creator când ne scotea din el ca femeia fătul, ori am evoluat din maimuţele lui Vonnegut sau am fost plantaţi aici de fiinţe supradimensionate, cu creierul ieşindu-le din craniu, cu tentacule şi ochi mari cât pumnul

cine ştie? poate că ei sunt deja printre noi!, dar noi nu-i vedem

suntem ignora(n)ţi faţă de tot ce e în jur! ştiaţi?

Artistul Anonim – prezentarea unei posibile reviste literare


Cine este Artistul Anonim?

Artistul Anonim, doamnelor şi domnilor, nu a murit. el încă trăieşte ascuns, nu într-o grotă, sau pădure sălbatică. ci chiar aici în oraş, în faţa noastră, a tuturor. merge la magazin, la primărie, la fotbal.

în principal dansează quickstep, priveşte copiii (pistruiaţi) trăindu-şi copilăria.

merge la Bibliotecă, merge la film, la Biserică chiar. probabil vă întrebaţi cam cum ar arăta. el nu are bani, nu face speculă economică, politică, religioasă sau culturală. nu! el priveşte, analizează şi apoi, după ce a reuşit să gândească îndeajuns problema, vorbeşte!

ştiţi cum arată Artistul Anonim?

ei bine, nu are un chip, însă vi-l puteţi imagina purtând un joben, un frac negru şi pantofi mereu strălucind,

salutând politicos pe străzile pline de oameni grăbiţi şi neatenţi; oferindu-şi haina domniţelor care trec străzile pline de noroi, într-o zi ploioasă. oferind din puţinul său nevoiaşului. scriind ceva pentru a încânta auzul torturat de toate elucubraţiile ce ţâşnesc din maşina parcată pe mijlocul străzii, din gurile celor aleşi, şi aşa mai departe!

dacă reuşiţi să vi-l imaginaţi, există încă speranţă pentru el; Artistul încă există, încă respiră şi încă visează să-l lăsaţi să iasă la suprafaţă, să prindă un chip, să nu mai fie anonim. deşi anonimatul îl lasă să facă ce vrea.

el poate zbura, poate cuprinde universul într-o mână. poate sta la masă cu Dumnezeu, doamnelor şi domnilor – poate sta în Eden sau, din contră, poate fi un olog milog.

 

articol introductiv la Artistul Anonim.

ce-şi propune Artistul Anonim? îşi propune să ofere literatura adolescenţilor celorlalţi adolescenţi. îşi propune să ofere ceva ce critica literară contemporană a uitat. tinerele talente care stau în oraş, la ţară sau oriunde altundeva, şi care scriu adevărate capodopere, care, din păcate, rămân uneori în uitare. îşi propune să spună Domnilor, noi existăm. Noi scriem, şi ne purtăm scrisul ca pe o cruce a existenţei în fiecare zi!

departe de a fi patetic, Artistul Anonim doreşte să-şi facă cunoscută prezenţa aici, în mediul virtual şi nu numai!, sperând ca, undeva, cineva, să-l guste, să-l digere şi să spună “Interesant, dulce, realist!”, sunt uşor ironic.

într-o societate în care superficialul este tot mai pregnant şi cuprinde din ce în ce mai multe minţi tinere, acesta îşi propune ca, în fiecare număr, să ofere o alternativă: lecturi, recenzii de carte, poezie, proză, eseu, pictură. asta pentru început, pe urmă poate aborda mai multe subiecte, teatrologia, muzica/ muzicologia, religia, istoria artei, relaţii interculturale etc.

îşi propune să facă revoluţie, azi, într-o vreme în care literatura este consacrată celor real talentaţi, uitându-se însă că există şi talente tinere reale, neştiute de nimeni, trăind în umbra celor literaţi şi înzestraţi intelectual. desigur, aici intră cei care nu reuşesc să atingă cel punct al artei, dar sunt catalogaţi drept scriitori, pictori, muzicanţi, etc., apropo de superficialitate, mitocănie şi coruperea tinerelor talente!

vă invităm şi pe voi, aşadar, tineri anonimi cititori/ artişti să vă alăturaţi şi să sprijiniţi moral şi spiritual Artistul Anonim!

Amintiri


amintirile mele au fost găsite intacte pe o şosea din Galaţi, la ieşirea din Galaţi, pe o autostradă din România pe care am mers cu roţi repezi spre Italia. din Italia nu am adus prea multe amintiri. doar amintirile unui văr mult prea mic, dar cu o inteligenţă nativă pe care mai mult ca sigur că o va practica; amintirea unui munte impunător, dar singur, căruia sufletul îi ţiuia de singurătate

pentru că, de când am venit, am tot amânat articolul în care să vă prezint puţin Italia, am decis să v-o prezint acum.
desigur, mai toţi o ştiţi că are formă de bocanc (probabil Gucci, sau Armani, sau Dolce & Gabana), toţi ştiţi că este ţară europeană, cu un nivel de trai european, cu o viaţă intelectuală europeană şi aşa mai departe…

dar, domnilor şi doamnelor, nu vă lăsaţi înşelaţi. Italia nu este chiar o ţară a tuturor posibilităţilor, aşa cum poate mulţi vă fac să credeţi.
nu!

Italia este o ţară a mediocrităţii, a valorilor prost alese, a mâncării de tip fast-food, a celulitei, a egoismului şi a prostiei.

de ce spun aceste lucruri? simplu. în primul rând, la ei concert înseamnă o scenă mică, amplasată în faţa primăriei, unde vine o trupă locală, iar oamenii vin îmbrăcaţi cu halatele de casă, şlapii. să nu uit să vă spun că-şi scot odraslele de câţiva anişori afară la ora 11 noaptea, şi-i ţin până la ora 4 dimineaţa
dar este şi reversul medaliei, adică copii de vreo 10 anişori să fie plimbaţi cu căruţul de bunica, mămica, tăticu sau mătuşica. desigur, nu poţi ţipa la copil dacă începe să facă scandal în parc, dacă se aruncă în faţa maşinii sau dacă umblă prin lucrurile altor persoane. nu-ţi permite legea.

nu!
sau probabil că vă închipuiţi că acolo italiancele sunt cu mult mai frumoase decât româncele. mai gândiți-vă; fetele acolo, adică tinerele cu vârste cuprinse între 16-20 de ani au un corp suplu, recunosc, (unele), dar nişte picioare pe care celulita atârnă ca norii pe cer. dar alte tinere sunt urâte, de-a dreptul hidoase. şi sunt cât se poate de obiectiv.

dar, iarăşi, e şi reversul medaliei: femeile cu vârste de 60-70 de ani (fără să exagerez!) umblă fardate, machiate, coafate şi cu bronzul pus pe o piele ce atârnă mai ceva ca guma de mestecat; iarăşi, rămân în limita obiectivismului.

nu au o viaţă culturală prea bună; adică într-o lună şi jumătate am văzut/ auzit (de) doar foarte puţine lansări de carte, foarte puţine festivaluri de poezie, iar singura lor bibliotecă (care este) era deschisă doar două zile pe săptămână, patru ore programul de lucru. atât. în rest, viaţa lor se rezuma la a juca table, şah, a bea cafeluţa, a citi ziarul şi a sta la soare. atât

metro-sexualismul e la el acasă, dragii mei cititori. pantalonii foarte mulaţi, braţele şi picioarele epilate, pentru a lăsa bronzul să fie ca la el acasă, sunt tot ceea ce veţi găsi la bărbaţi. machiajul uşor şi creionul le veţi găsi purtate cu foarte mare mândrie de către sexul tare; cam astea ar fi impresiile (negative)

altele (pozitive) nu prea sunt. doar vărul meu, mătuşa mea şi Marea Mediterană ce încă-mi ţine saliva în pântecu-i rece…

arrivederci e grazie (cum spun italienii)