Trebuie sau nu trebuie să lecturăm?


Ce înseamnă a lectura? Care sunt scopurile, avantajele și dezavantajele acesteia?

A lectura înseamnă – dacă este să dăm o definiție standard, conform DEX-ului – a citi în afara manualelor; a citi un manuscris în vederea pregătirii pentru tipar. În sens larg, a lectura (a citi) înseamnă a citi o carte/  mai multe cărți a unui anumit autor/ ale mai multor autori în vederea acumulării de cunoștințe noi, de a-și lărgi orizontul imaginativ, sau pentru a vedea o opinie avizată în ceea ce privește un anumit domeniu (filosofie, estetică, istoria – unui popor –, medicină etc., etc.). Asta este definiția standard, tip eseu. Dar de fapt, lectura este mai mult decât atât, este un mod prin care omul scapă de orice altă grijă, trăiește cu maximă intensitate fiecare moment al acțiunii desfășurate în cadrul cărții respective (referindu-mă strict la beletristică). Cititul te eliberează, și-ți dă aripi să visezi.

Dar lectura mai are un scop sacru: înainte, în vremurile de demult, cititul se făcea în funcție de anotimp, sau de fazele lunii, de sărbătoare etc., etc. (lună plină, semilună, solstiții, Noaptea de Sânziene, echinocții, etc., etc.); Mircea Eliade spunea că ar trebui să existe un „Manual al perfectului cititor”, care să îi arate cititorului „tehnica prin care omul modern, ar putea folosi izvoare necunoscute de energie și de contemplație, tehnica armonizării sale cu anotimpurile, cu revelațiile” (M. Eliade, Fragmentarium, Humanitas, 2003, pag. 85-86).

Avantajele lecturii sunt aproape infinite; în funcție de starea noastră, lectura ne poate aduce în pragul exaltării, în pragul disperării, ne poate arăta „calea”, ne poate arăta cum suntem, cum sunt ceilalți, ne poate face mai sceptici etc., etc. Dar lectura și modul de a lectura diferă de la o persoană la alta, așa cum felul de a vorbi diferă de la om la om, astfel încât unei persoane căreia îi place ocultismul, nu va putea fi înțeleasă pe deplin de ce îi place „ocultismul”, de către o altă persoană. Un om care citește este un om fericit, este un om care are Informația, iar informația este lucrul cel mai prețios pe care cineva îl poate avea. Are o valoare inestimabilă. (Exemplu: Mircea Eliade a fost un om care a avut Informația, și a fost mai fericit, a fost eliberat de „cele pamântești”, depășind starea spirituală mediocră).

Desigur, dezavantajele nu lipsesc, un prim dezavantaj este cel al timpului (ai nevoie de timp pentru a citi și pentru a asimila informația), un altul ar fi, conform epocii actuale, batjocura celorlalți care spun că cititul este o pierdere de vreme și numai un „retard” ar sta și  „și-ar pierde vremea citind”. Locul de muncă iarăși este un dezavantaj în sensul că dacă ai un loc de muncă solicitant, îți rămâne foarte puțin timp pentru a citi.

Cam atât. Dacă îmi mai vine vreo idee, o voi nota. Voi ce considerați?

Advertisements

Paşoptismul adolescenţei – Daniela Gheorghiţă citind


Cu toţii mergem către Vornov

Drum spre Vornov e doar unul. De altfel, mai direct decât acesta nici nu se putea. Începe brusc, dacă nu ai ţintă – Vornov. E un drum de toată lumea cunoscut. Mulţi, majoriatea obiciniuiţi cu el, îl iau ca pe ,,drumul spre Vornov”, şi nimic mai mult. Cei noi pe meleaguri se avântă cu vioiciune, curioşi, cei mai bătrâni, însă, zâmbesc călătorind spre oraş. Deşi trişti de osteneala drumului, privesc la locurile pe care de mii de ori le-au călcat, şi praful în care duhnesc atâtea amintiri. Mai sunt şi muncitori, şi amatori şi simpli trecători care poartă acest zâmbet.

Dar noi nu vorbim de ei, ci să ne oprim privirile către un domn distins, destul de piperat pentru acest ordinar drum! Dar niciodată nu se ştie ce îl aşteaptă pe fiecare în Vornov. Pare un om fericit, gândind după mersul sigur şi zâmbetul acestuia. Se vede că nu e grăbit! Poate nu a auzit că în Vornov programul se respectă cu stricteţe, dar, cum am mai spus, nu se ştie niciodată  peste ce dai în oraş. Ciudat la acest om este faptul că… stă. Unele se mişcă spre oraş, altele au doar faţa către el, dar merg anapoda, însă el stă. Nimeni nu îl întreabă nimic, şi nici el pe cineva. Prima mişcare a sa este într-o latură a drumului, dar nu spre ceva anume, ci doar a se ţintui în loc. Un zgomot, destul de înfăptuit, pe drum îi atrage atenţia. O doamnă foarte populară se plânge de furtul genţii sale unui miliţian. Acesta, influenţat de aglomeraţia şi mulţimea din jur, nu face faţă problemei doamnei. Omul din latura drumului, crezând că poate fi de ajutor, se îndreaptă spre cei doi.

– Bună ziua!
– Buna ziua, domnule, ce vreţi?
– Nu dumneavoastra aţi pierdut poşeta cu giuvaieruri?!
– Da, domnule, aveam în ea nu numai giuvaieruri, ci tot respectul meu pentru fiecare prietenă a mea care a fost lângă mine, care mi-a înţeles necazurile moştenirii, care… părea ca nu mai sfârşeşte femeia.
– Doamnă, stimată doamnă, iată că sunt aici pentru a vă ajuta. Sunt directorul Asociaţiei Antifurt a oraşului. Vă înţeleg dezastrul cauzat de lipsa bunurilor proprii.

Doamnei îi sticlesc ochii. Uită de miliţianul interogat, de privirile benoclate ale trecătorilor, uită de ţinta ei spre Vornov, şi, dorind să-şi reînsuşească macroveturile, se blochează în mijlocul drumului, asistată de director. În capătul opus al drumului către Vornov se odihneşte un tânăr care priveşte către oraşul unde îl aşteptau ai lui. Încearcă să ascundă nişte giuvaieruri care, pretenţioase, cereau un loc destul de generos în buzunarele acestuia. Asigurându-se că e departe de a fi bănuit pungaş, se îndreaptă îndrăzneţ către oraş. Nu mult după prânz, trece pe lângă doamnă şi director, priveşte viclean şi trece neafectat de atitudinea acestora. El ştie ce e în Vornov. Se mai uită o clipă înapoi, apoi fuge cu o grijă nestăpânită pe faţa lui. În piaţa mare a oraşului salută familial o vânzătoare care, parcă din obişnuinţă, îi înşirui giuvaierurile pe o tarabă atrăgătoare. În mulţimea de lucruri, macroveturile nu erau mai mult sau mai puţin stridente; erau parcă la ele acasă.

Data trecută, acest text a fost citit de Daniela Gheorghiţă în cadrul şedinţei de cenaclu la Noduri şi Semne.

Gabriel Ghimpu i-a sugerat să fie mai atentă la acorduri, a spus că textele folosesc o filosofie infantilă, şi expresii greoaie.

Radu Vartolomei consideră că Daniela, în ceea ce priveşte proza, are talent şi posibilităţi de a-şi cultiva şi creşte acest talent.

Stela Iorga Nu m-au atins deloc textele, Travaliul a fost minim, însă aş fi vrut să găsesc o strop de originalitate în aceste texte.

Ion Avram crede că textele sunt scrise în acest fel datorită influenţei lecturilor impuse de bibliografia şcolară. Acesta a observat mici construcţii în proză care o strică, dar la fel şi expresiile care sunt preţioase. Dar, pe viitor, Ion Avram e convins că va fi mai bine.

Textele îi ilustrează Alexandrei Creţu frământări ale adolescenţei, poate chiar căutările (sensului) vieţii.

Elenei Donea nu i-au plăcut textele; i se par reci, iar în afară de un exerciţiu de scriere, nimic mai mult.

Mirel Floricică a observat că textele derivă din simple exerciţii de scriere în spre filosofie. El are de-a face cu o speranţă şi e convins că va avea de-a face cu un viitor istoric, filosof sau istoriograf (cine ştie?)

Anca Şerban Gaiu a observat că tonul şi sonul liric îi plac, iar faptul că se întoarce la paşoptişti e un lucru bun (întorcându-se la rădăcini, Daniela cu siguranţă va evolua – spune Anca)

Alina HamzaMie-mi plac; are expresii frumoase şi-mi place cum surprinde Viaţa.

Cristina Dobeanu a avut impresia că e din Basarabia (datorită tonului, limbajului folosit). Sămânţa e bună, scrisul e cel ce strică, datorită naivităţii sale – consideră Cristina.

Iar Gelu Ghemiş observă că Daniela are sensibilitate şi lirism. El crede că ea va purcede pe calea filosofiei, în viitor.

în viitor


în viitor vreau să ajung să zbor,
să pocnesc din degete şi să înlătur cerul, legile şi celelalte reguli ce nu-mi permit
să levitez.

vreau să te iau cu mine,
să zburăm printre stele, să ne aşezăm pe ele când am obosit de atâta zbor;
să vedem visele cum se bulgăresc cu praf de stele,
iar planetele dansează un etern vals.

da! vreau toate astea, dar nu singur,
ci numai cu tine!

încă o boabă de trecut de-a lu’ Buzdugan, partea I


Am observat că nu am mai scris nimic mai consistent de ceva vreme, așa că vă mai prezint un episod istoric de-al meu.

Cum am început eu să fac blogging? Totul a început într-o zi de decembrie, 23-24. Cu o săptămână înainte de Anul Nou/ Revelion. Atunci când m-am apucat de scris, m-am apucat din dorința de a mă exprima, de a mă face auzit. De a spune ceva, considerând că nu mă ia nimeni în seamă. Și-acum mai țin minte cum se numea blogul: skywalker.blogz.ro, nu încercați să intrați pe el, nu mai e de mult timp existent. Pe el scriam (la început) o dată la câteva zile, uneori chiar săptămâni (din dorința de a fi în pas cu o altă persoană care avea și ea blog); dar apoi mi-am dat seama că eu aveam idei, idei mari, idei care ar zgudui soțietatea din temelii (or așa gândeam pe-atunci), dar aveam să dau peste ceea ce se numește cititor/i, majoritatea erau simpatici, sau pur și simplu li se părea că ceea ce scriam eu, tânăr frustrat de existența anevoioasă și deloc plăcută; era ceva nou şi proaspăt; alții, deloc interesați, mă făceau un enfant retardé, care nu are contact de niciun fel cu realitatea etc. A fost un prim impact negativ care m-a făcut să mă gândesc bine-bine la ceea ce aveam să mai pun într-un articol (a fost, cred, prima oară când m-am întrebat: ce vrea cititorul de la mine?, dar apoi m-am reabilitat – în sensul că doream să fiu pe gustul publicului, şi nicidecum să scriu ceea ce simţeam eu că trebuie scris).

În fine, ca s-o scurtez din picioare, primul blog a fost un experiment care a durat până în clasa a doişpea – începuturile acesteia. Apoi, am descoperit WordPress-ul. Minune mare, există și alte platforme de blog decât am crezut, îmi ziceam. La început a fost mai greu, deoarece avea mai multe butoane, mai multe funcții. Mult mai multe; tocmai îmi zdruncinase universul din care ieșisem din temelii. Încă nu puteam renunța la blogz, care era ca o mană cerească pentru mine (de fapt, eram foarte sincer, prea sincer – nu puteam filtra informația, de aici caracterul de jurnal al blogului – completare). Încet, încet m-am acomodat cu WordPress-ul, şi am renunțat la blogz.ro. Încă-l păstram, ca să pot vedea cum am evoluat. Și evoluam frumos (sau așa aveam eu impresia).

Într-o zi, după mult travaliu, am trecut la a scrie ceea ce numeam eu poezie…

N.B. Scuzaţi-mi vă rog ş-urile şi ţ-urile deformate, însă încerc să folosesc diacriticele corecte. Mulţumesc pentru înţelegere!