Lingua romana vulgata est


ei, dragilor, tot eu.
ei, de data asta, după ce am citit eu ce am citit (și voi mai citi din Istoria Limbii Române), am aflat că latina a fost „dă” două tipuri:

– vulgară, și
– clasică.

„ei, na belea!”. cum adică, dom’le, vulgară?!

ei, hai să vă spun eu cum stă treaba. păi, uite asa: latina vulgară, conform istoricilor romani, este o formă de latină populară, adică latina vorbită, iar nu scrisă.
bun, pân’ aici toate bune și frumoase. dar totuși, exemple, ceva? desigur:

păi, un prim îndreptar (un fel de DOOM – 2 – „preistoric”) a fost, și încă mai este Appendix Probi, un îndreptar pentru cei care doreau să scrie şi să vorbească latina în mod corect:

oculus non oclus
viridis non virdis
vetulus non veclus
masculus non masclus
colomna non columna și multe alte exemple; unde

oc(u)lus = ochi
vir(i)dis = verde
vetulus/ veclus = vechi
masc(u)lus = mascul
colomna/ columna = coloană, pilon.

bun! am lămurit, latina vulgară este latina populară, adică latina vorbită de cea mai mare parte a populației romane (și nu numai). bravo, copii; iată ceva nou!

latina clasică era latina literară (!), adică latina cultă, oficială. această latină era latina normată, „cu aspectul cel mai îngrijit”; adică, latina literară, folosită în documentele oficiale (procuratură, legislație, literatură). desigur, nu trebuie să vă lăsați induși în eroare, căci scriitori precum Horațiu și Plaut (chiar și Cicero) foloseau latina vulgata în mod deliberat, pentru a evidenția anumite moravuri verbaliste ale concetățenilor lor de prin vremea aceea.

bun, acum că am lămurit partea teoretică, să trecem la partea practică.

„de ce a scris ăsta postul ăsta?”, vă veți întreba… păi… pentru că am obosit să văz la televizor oameni publici (persoane politice, oameni de „cultură” – lat. cultura, fr. culture, germ. kultur -, soliști etc.), care folosesc un aspect verbal neîngrijit al limbii române! adică, drept exemplu: tipu’ ăla de la 0TV, Serghei Mizil (a apărut aseară la Antena 3), la o emisiune (de la un post de TV de la „opoziție”) despre momentele de glorie ale lui Nicolae Ceaușescu. când am auzit numele emisiunii, am rămas șocat!, când l-am văzut pe nea Serghei, am rămas și mai șocat!!!

cum se face, dom’le, că, mai nou, cei care înjură pe viu la posturile de televiziune de tipul 0TV (adică post național), ajung să vorbească „dăspre” politică și „epoca de aur” a eternei Românii (cu accentul pe „â”). deci, nu!

așa nu, clar. și, de aici, dragii mei, vă dau bunul sfat să vorbiți corect, pentru că, na, se presupune că „dăspre” asta învățăm noi la „școalile” generale (I – VIII), și la lyceum (IX – XII).

ei, dragilor, mă scuzați că v-am plictisit cu ILR-ul nostru. în încheiere, vă pun sursa de la care am „furat” formele de latina vulgata și latina classica aici.

PS: exemple se mai pot da o grămadă, gen: Adrian Botezatu, Bianca Drăgușanu, ăăăm, Daniela Crudu, Monica Gabor, Gina Pistol (!), & comp.

deci, vă rog, atenție și spor la dicit de lingua romana quod vulgata est

Advertisements

Eh 2 – time continuous


o altă chestie interesantă, înainte să mă retrag, e aceasta: noi nu „trăim” prezentul, ci ne aflăm într-o perpetuă „oscilație” între trecut (momentul pe care tocmai l-am încheiat) și viitor (momentul către care tindem să ajungem).

adică, noi nu trăim o acțiune propriu-zis „acum”, ci o „trăim” după ce am încheiat-o, Gasset dând exemplu următorul fapt de acțiune: eu scot o țigară din pachetul cu țigări, o duc la gură, și aprind bricheta ca să pot să fumez. ei bine, zice el, eu voi conștientiza cele făcute tocmai după ce am terminat de aprins țigara, adică în timp ce fumez – care este deja un alt act pe care tind să-l termin, pentru a-l putea conștientiza.

cu alte cuvinte, nu există un continuu prezent, ci doar un continuu viitor către care cu toții tindem.

e ca în postul ăla pe care l-am scris eu anterior despre chestiile care se întâmplă în timp ce le vedem, adică ăsta

Eh


am mai trecut și eu pe aici, dragilor! am fost cam letargic zilele astea, dar am revenit. azi, în timp ce discutam cu 5, mi-am amintit de vorba asta a lui José Ortega y Gasset, care spunea cam așa: omul este ceva minunat. el este mai minunat atât față de Dumnezeu, cât și de animale (o redare relativă).

de ce?, vă veți întreba; cum adică este mai minunat atât față de Dumnezeu, cât și față de animal?!

păi, să vedeți care-i treaba. Gasset spunea că el, omul, este minunat deoarece el nu știe, spre deosebire de Dumnezeu, care Este absolut, și care nu are nevoia să știe (fiind absolut, cu A), și față de animal, care nici nu știe, dar nici nu are nevoie de să știe; ambele entități (Dumnezeu şi animalul) fiindu-și suficiente sieși. ei, aici e întorsătura: omul este diferit față de cele două entități, deoarece el nu știe.
aici, Gasset spune că omul se împarte în două categorii:

– omul ignorant, adică omul care nu știe, dar care nici nu vrea să știe;
– omul ne-ignorant, adică omul care nu știe, dar care dorește, este dispus să învețe, să știe.

bun, dar ce înseamnă a ști? spre exemplu, Gasset s-a dat pe sine exemplu (și mă voi raporta la acel exemplu), spunând că el nu știe faptul că sunetul raței (acel mac-mac) nu are ecou, dar prin faptul că nu știe nu este un ignorant, căci nu este acea noțiune fără de care existența sa nu poate “exista”;
deci, putem spune că omul este ignorant numai în momentul în care realizează că are anumite lipsuri, lipsuri fără de care nu poate duce o existență liniștită, fără de care el, omul, nu este complet, dar nu vrea să afle în ce constau acele lipsuri (adică să știe, să afle). aici e diferența.

da, știu, nu e cine știe ce, dar totuși e ceva. bine, el mai spunea multe lucruri, dar nu pot să vi le înșir pe toate, căci v-ar plictisi (doar dacă vă interesează gândirea filosofică modernă/ contemporană); prin urmare vă indic cartea, autorul îl știți:

José Ortega y Gasset – Ce este filozofia? Ce este cunoașterea?

Început – variantă


nu știu de ce e începutul ăsta, dar e un început. început de primăvară (?), de toamnă, toamnă în care frunzele fac dragoste cu dogoarea verii. început de ciocolată caldă care se transformă în haine aruncate pe un parchet vechi, bătrân. început de primăvară, de visare, de țurțuri crescuți pe marginea buzelor tale roșii, început de ploaie cu sori în ochii tăi.

e un început de toate, în care fiecare lucru se împletește cu o idee. ești aici, te văd, te simt, te aud. inima ta îmi pulsează-n ochi, respirația ta umblă de nebună prin urechile mele, șuierându-mi nebune dorinți. degetele tale se adâncesc în coastele mele, se mulează pe conturul lor.

începem cu tine, și terminăm cu noi. umbrele noastre stau culcate pe un perete, aruncate acolo de un punct de lumină din spatele tău.

Recenzie de carte – variantă


Dostoievski și pedepsele sale

 

Unul din romanele mari ale literaturii universale este romanul lui Dostoievski, intitulat „Crimă și pedeapsă”.
Personajul principal, Raskolnicov, este un tânăr în vârstă de 20 de ani, fost student la Universitatea de Drept din Petersburg, care se află într-o situație materială și spirituală foarte neagră. Fiind în lipsă de bani, este nevoit să abandoneze Universitatea și, pentru a-și duce traiul de pe o zi pe alta, este nevoit să-și amaneteze toate bunurile materiale la o cămătăreasă pe nume Aliona Ivanonva. Într-o zi în care aproape își pierde conștiința, devenind aproape delirant, decide – în urma analizei amănunțite a unui plan de a se îmbogăți și a scăpa nepedepsit – să o ucidă pe Aliona Ivanovna şi să-i fure toate bunurile. Numai că lucrurile nu merg așa cum se aștepta inițial. Datorită faptului că, în timpul actului criminal, uită să închidă și să încuie ușa, acesta se trezește în casă cu Lisaveta, sora Alionei, care, văzându-l, rămâne înmărmurită. Pierzându-și simțul rațiunii, acesta o ucide și pe Lisaveta.
Mai mult, în decursul aceleiași zile, doi bărbați, de vârste diferite, vin la apartamentul acesteia pentru a-și ridica gajurile. Constatând cei doi că ușa este închisă doar pe dinăuntru, intră la bănuieli. Raskolnicov se panichează  își imaginează tot felul de situații în care s-ar vedea nevoit să acționeze. În final, cei doi sunt distrați de doi zugravi care se tatonează şi se bat în mijlocul aleii, iar Raskolnicov reușește să se facă nevăzut.
Sora și mama acestuia, Donia și Pulheria Romanovna, vin la Petersburg, în urma luării angajamentului Doniei de a se căsători cu un anume domn Lujin Petrovici, avocat narcisist care caută să ia de nevastă o fată sărmană, care știe ce este umilința, pentru ca el, Lujin, să fie perceput drept un salvator al acesteia.
Ideea centrală se învârte în jurul lui Raskolnicov care, în urma săvârșirii crimei, își face tot felul de procese de conștiință, cunoaște un anume domn Marmeladov, bețiv, fost funcționar de vază al unui important om politic, dar care, cum am spus, dă în patima beției, o lasă pe soția sa pradă disperării, Katerina Marmeladova, să crească „singură” cei cinci copii ai săi, și care, pe deasupra, este și ftizică. Raskolnicov este un tânăr foarte inteligent, care a elaborat ideea că oamenii sunt împărțiți în două; prima parte este cea a oamenilor de zi cu zi, care se simt datori să trăiască în umilitate și căință, „datori să fie osândiți, bătuți, tratați rău”;,și a doua parte, „supraoamenii”, asemenea lui Napoleon, care pot se pot situa deasupra legii, care pot ucide fără să-și facă procese de conștiință. În esență, acesta este întreg motivul romanului, acela al scindării, un detaliu edificator fiind însuși numele Raskolnicov, care provine din rusescul raskol –scindare, schismă. Astfel, aflăm că Raskolnicov dispare cu zilele de acasă, delirează, și aproape se demască unui funcționar de la o anume secție de poliție, Zametov, într-o seară, în Palatul de Cristal.
Tema romanului, așa cum știm cu toții, este cea psihologică, a mustrării conștiinței şi a supunerii analizei noțiunii de „bine” și rău. O întrebare se permite a fi pusă: este sau nu este Raskolnicov în măsură să ucidă?