Home » eseu » Cioran – interpretarea lui Raskolnicov (?)

Cioran – interpretarea lui Raskolnicov (?)


Cioran, în a sa „Cădere în timp”, vorbește despre oameni săraci, mândri, lăudați, nelăudați. de tot felul de oameni, ce e mai crud însă e faptul că discursul său cu referire la oameni și Dumnezeu, cum veți vedea în citatul următor, se potrivește de minune lui Raskolnicov (personajul principal din romanul Crimă și pedeapsă al lui Dostoievski). mai exact, Cioran spune așa: „să-l plângem pe cel care nu îndrăznește să-și laude darurile și talentele ! El îi urăște pe toți cei ce le ignoră și se uraște totodată pe sine pentru că nu-i în stare să le laude sau măcar să le scoată în evidență.” și mai exact, Raskolnicov este tipul intelectualului inadaptat societății. este acel tip de om cu o inteligență nemaipomenită, cu un tact și simț critic tăios, dar care, în ciuda acestui dar, nu se poate adapta societății în care trăiește (pe care o consideră superficială). toți cei din jur sunt pentru el niște oameni, și atât. fără trecut, fără viitor, simple existențe pe lângă care trece, și pe care nu le va mai vedea vreodată.

revenind la discursul lui Cioran, acesta spune ceva, e oarecum pe lângă subiectul lui Dostoievski, dar, dacă îl veți citi, veți observa că se pliază de minune ceea ce spune Cioran pe subiectul romanului „Crimă și pedeapsă”:

„Acum nu mai există ființe, ci numai această colcăire de muribunzi atinși de longevitate, cu atît mai vrednici de ură cu cît știu să-și organizeze atît de bine agonia.
[…]
Ce ușurare simți cînd te crezi inaccesibil atît laudei cît și blamării și cînd nu mai ții să impresionezi pe nimeni ! Ciudată ușurare, străbătută de momente de opresiune, eliberare dublată de suferință.
Oricît de departe am împins ucenicia indiferenței, nu putem totuși spune unde am ajuns în privința dorinței de glorie : o simțim încă sau sîntem cu totul insensibili la ea ? […] Pe măsură ce aspirăm la ea (glorie – n.n.), ne zbuciumăm în lupta cu insolubilul : vrem să învingem timpul cu mijloacele timpului, să dăinuim în efemer, să ajungem la indestructibil prin mijlocirea istoriei și, culme a deriziunii, să ne vedem aplaudați chiar de cei de care ne lepădăm cu scîrbă.” (Cioran, Emil – „Căderea în timp”, Humanitas, 1998)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s