de prin periodice


„Fiecare vânt vrea să mă-învețe că orice zi cu soare se poate schimba, dar tu îmi dai aripi să pot zbura!.”

Voltaj – Ploi de mai

Advertisements

de anima și alte d-alea


sufletul este o substanță fără formă. este esență, ceea ce umple corpul uman, precum apa umple paharul.
atunci când moare, sufletul plutește în eter, întorcându-se apoi în locul de unde a venit.

și de unde a venit sufletul?
păi, sufletul vine de undeva din „eter”, să-i spunem așa. adică dintr-un spațiu pe care omul nu-l vede, dar îl intuiește ca fiind real. accepția asta a „eterului” o întâlnim și la Platon (cu mențiunea că la el nu există eter, ci lumea ideilor; lumea ideilor este lumea constantă, imuabilă, eternă – care nu suferă nici un fel de modificare, în timp ce lumea reală este lumea perisabilă, care suferă modificări constant).

sufletul este o entitate a zeilor, deci este posibil ca acesta, odată cu trecerea în neființă a trupului, să se întoarcă la zeii care i-au dat viață (Zeus, Ra, Nirvana, Vișnu, Dumnezeu, Allah, etc.).

sufletul este ceea ce este și nimic mai mult, ceea ce se simte, și între el și corp este o legătură mai strânsă decât crezi tu. el are nevoie de afecțiune, mângâiere, iertare și confirmare, și viceversa.

parafrazare după Aristotel – Despre suflet

Pohem


soarele se agață de crengile goale-pușcă ale copacilor. nimeni nu-i vede.

numai noi ne alungim umbrele până la Dumnezeu în barbă și-napoi, rostogolindu-ne
la vale, spre tren.
oamenii ăștia au dispărut. doar tu trăiești alături de mine
pe bucățica asta de asfalt care ne este cămin.

moartea ne pândește pe un skateboard,
purtând o haină albă.

Pohem


pohemul ăsta e despre ce aș vrea să fie. dar nu e.

căci oamenii-pasăre sau păsările din om vor cu tot cu sufletul ăsta al nostru să fugă,
în timp ce oamenii caută să joace șotronul cu moartea, și nu
cu „ăla cu coasa mare”.

lumile astea, într-o zi, se vor ciocni ca două bile de biliard