Pohem


uite cum zboară câinii, uite cum mașinile claxonează în ritm de tango, iar pe –
scrie mare cât casa:

„ce e frumos și lui Dumnezeu îi place!”

da, dar Dumnezeu nu era acolo…

oamenii se țin de mâini de parcă ar lupta contra unei multinaționale malefice;
se cred solidari, uniți. eu stau liniștit pe o bancă în parc, în timp ce pancartele
zboară ca niște fluturi către zone exotice; banca și-aprinde o țigară.
eu nu. e ziua mondială anti tutun, și vreau să fiu – măcar azi – un bun
samarinean

Impresii de la sesiunea/ cercul de comunicări științifice 2011


Ieri a avut loc cercul de comunicări științifice în cadrul DPPD (Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic). A fost bine, a fost, pe de o parte, frumos, dar, pe de altă parte, a fost teribil.
De ce spun asta?

Deoarece, din câte știu, și am auzit și mi s-a zis, la aceste comunicări 1) îți prezinți lucrarea (un exemplar tu, un exemplar comisia), 2) vii cu o temă pe care o dezbați, iar acelei teme, se presupune, îi vei găsi un anumit număr de soluții, deoarece „România va crește prin bun-simț și responsabilitate”, 3) respecți anumite norme metodologice privind elaborarea temei.

Ce am văzut eu? Un grup de oameni care, mai mult sau mai puțin, s-au interesat de tema respectivă, care, într-un fel sau altul, și-au făcut reclamă ascunsă (într-un mod „subliminal”), care au citit mot-a-mot de pe slideshow, care au fost pe lângă temă, și care nu au știut să-și susțină punctul de vedere și argumentele. Unii au fost chiar indiferenți, citez: „Eu nu am venit aici să te conving de punctul meu de vedere”.

Mi-a plăcut în schimb că au fost și teme asupra cărora s-a reflectat, asupra cărora s-a spus un punct de vedere bine argumentat, și care au fost de-a dreptul interesante.
Am luat locul 2 la această sesiune de comunicări semi-științifice, ceea ce m-a bucurat; mi-am demonstrat astfel că pot argumenta și că sunt chiar bun; m-am bucurat pentru că efortul meu a fost răsplătit, iar eseul s-a ridicat la standardele impuse de comisie.

Mă duc și la anul, evident. Și sper că la anul lucrurile vor sta altfel. Mai bine.

Dar voi, dragilor, ce mai faceți? Care-i viața voastră?

Despre ipocondrie și reviste și comunism (?!)


nu știu cum se face, dar, de fiecare dată când mă uit pe o revistă literară (cum ar fi Revista Centrului Cultural „Dunărea de Jos”) mai veche, mă apucă o ușoară stare de jovialitate. de ce?
păi, mes madames et mes monsieurs, deoarece îmi dau seama și eu, ca tot omul, că am evoluat. că de la chestii de genul:

Știre

Aseară, pe la ora 10,
la știri, un telegraf
a transmis un mesaj codificat
în: sunete și emoții,
aluzii și sensuri,
iar cel ce a descifrat mesajul
a înțeles că a fost codificat el însuși
în mesaj
(Florin Buzdugan – Știre)

am ajuns la chestii de genul: vezi articolul de dedesubt.

acum, pe lângă asta, îmi tot pun unele întrebări from once in a while: de ce se spune că era mai bine înainte, în „eposul” comunismului? adică, din câte știu și am citit (dar nu-s tocmai un olimpic într-ale istoriei), nu era tocmai miere și lapte. era mai multă miere pentru ei, și mai multă sare pentru ei. era chestia aia cu cultul personalității, cu „bă, taci din gură că o mierlești!”, cu „tovarășe Nicolae Ceaușescu, fiul cel mai iubit al poporului!” și alte chestii (să nu uităm că Nicu a avut câteva cărți legate de niște fenomene foarte interesante legate de fizică – am eu acasă ceva „scris” de el – și redactate de savanți, iar el, desigur, preia titlul, numele și meritul de a fi scris o așa importantă lucrare).
așa că, nu-mi pot da seama de ce era mai bine pe-atunci și acum e rău ca dracu’.

calule, mănânci ovăz?

Poem, nepoem…


ăsta nu e un poem. mă scoate din piele mouseul ăsta care, orice i-aş face, ba dă înainte, ba dă înapoi,
ecranul ăsta maaaare din fața mea nu face nimic altceva decât
să-mi arate că în fața mea nu există nimic care
înfațamea să fie.

ei, noroc că i-am spus lui eugen că-mi place de el, că, ăsta, caietul său
e mai tare decât un lumen pe metru pătrat.

am cam tras chiulul, am cam foarte tras chiulul, iar
conectivitatea mea la locăl eria netuărc e cam labilă

Julie and Julia – sau invers


Filmul Julie și Julia (sau invers) vorbește despre două femei: două bucătărese, amândouă lucrează la un birou, amândouă sunt bucătărese (excepționale), amândouă sunt puternice și și-au pierdut rostul vieții, și tot amândouă și l-au regăsit prin arta bucătăriei.
Prin ce se deosebesc cele două? Prin faptul că trăiesc în spații și timpuri diferite. Una este soție de detașat cultural trimis în diferite ambasade din diferite țări ale lumii, cealaltă este soție de redactor al unei reviste de arheologie.

Totuși, cele două sunt unite prin sentimentul acesta al împlinirii gastronomice, iar Julia, soția contemporană nouă, se regăsește și se împlinește prin aportul Juliei. Devin un fel de ființe complementare, numai că Julie este prezentă doar în mintea lui Julia.
Cele două personaje sunt totuși diferite: cea dintâi reușește să scoată un tom despre bucătăria franceză pentru gospodine americane; cea de-a doua, scrie și încearcă aceste rețete acasă, timp de 365 de zile, și le scrie pe un blog (practic, prin blog şi carte, Julia îşi recapătă pofta de viață, veselia, dar devine și un pic narcisistă – de aici un conflict „existențial” cu soțul său și cu sine).
Devine cunoscută.

Restul? Aflați-l. Vizionare plăcută!