Trebuie să fii profesor de limba română pentru a vorbi corect?


mă uitam serile trecute la știri, înainte de a mă culca, de a năvăli în lumea lui Ene, și ce am văzut?

un nene, cică ministru al educației, prof. de chimie, cică, spunea că, citez: „cuvântul coleg este substantiv comun, genul neutru […]”.

desigur, vestea vine de la Antena 1, post oficial și declarat anti-PDL. asta nu e problema mea politologică.

problema mea este: e oare nevoie să faci și să termini o facultate de Litere pentru a putea vorbi corect?
e oare chiar atât de greu să respecți anumite reguli de bon ton!, cum se spune. e oare nevoie să citești, să te informezi și să știi Mica Gramatică a Academiei Române ca pe Biblie pentru a evita greșeli elementare, (pe) care le înveți în clasele I – VIII?
nu cred.

cred, însă, că indiferența oamenilor, a concetățenilor și concitadinilor mei e atât de mare, încât au ajuns să meargă pe ideea „nu trebuie să vorbesc corect. important e că o fac!” ca dictonul lui Kogălniceanu, „Scrieți băieți! Orice, numai scrieți!”.

eronat, greșit, păcat, eroare, „erezie”, inapetență gramaticală etc. etc.
și ce e mai rău e că copiii oamenilor respectivi vor prelua acele habitudini ale părinților. însă am mai observat ceva: chiar și directorii ăia mari, cu studii superioare și salarii de zeci de mii de lei, fac greșeli gramaticale.

iată dar un exemplu: nu se pune „deci” atunci când începi un enunț: „Deci, Andrei; ce mai faci?”. „deci” e concluzie, o conjuncție cu rol conclusiv. deci îl pui la sfârșitul unui dialog/ enunț: „Deci trebuie să duc țevile de 32 în depozit și să aduc paletele cu polistiren expandat ignifugat. Da?” „Da, Matei.”

o greșeală pe care, păcatele noastre, (unii) o comit(em) destul de des…

„și? care-i problema?!”

trebuie să fii profesor de limba română pentru a vorbi corect?


am un coleg la muncă, de fapt, am mai mulți colegi la muncă, însă unul din colegii ăștia ai mei mi-a zis așa: dacă stai cu mine o săptămână, ori înnebunești, ori te-apuci de băutură și femei.

funny, asta m-a dus cu gândul la o melodie veche a unui cântăreț care, după anul 2000, s-a apucat de manele. „Băutură și femei pentru toți băieții mei.”

însă nu cred că ar fi adevărat.
de ce?
pentru că e pur și simplu imposibil să atribui prezumția de maleabil/ „interșanjabil” unui om, așa, ca mine numai după ce ai discutat de 4 ori cu mine și ai făcut 2 glume.

un altul, mi-a zis altceva, ceva care chiar mi-a plăcut: „bea o sticlă de vodcă, îmbată-te ca un porc, și uiți de orice (durere)!”

e o afirmație, dacă e să forțăm limitele, chiar filosofică. uiți de orice, precept similar nihilismului, pozitivismului sau relativismului: negăm tot, numai ceea ce spunem noi (nihiliștii, relativiștii și pozitiviștii) este corect, real.

există în Tibet călugări care pot uita cine sunt. e o metodă pe care o poți stăpâni după mult, mult exercițiu și meditație. însă, dacă o stăpânești, poți uita cu desăvârșire cine ești și ce ai făcut până în momentul zero.
o soluție pentru cei ce vor „s-o ia de la început”; desigur, nu sunt de acord cu ideea lui, dar asta e altă poveste.

mmmm. mă gândeam la desenele tinereții mele: Courage The Cowardly Dog, Johny Quest, Dastardly and Mutley, Godzilla, Heatcliff etc.

ah. ce desene, ce desene!…

și cam atât legat de desenele copilăriei mele, și ale copilăriei voastre, cred.

mai aveți idei?

Ultimele impresii


mă uitam peste subiectele de la română de la Bacalaureat de anul acesta.
concluzie? sunt super-facile.

desigur, spun asta nu pentru că am „acumulat cunoștințe formidabile privind literatura română și operele literare studiate în liceu”.

deloc, am citit Iona și „Comediile d-lui Caragiale” (articolul lui Titu Maiorescu pro Caragiale), așa că a-l caracteriza ori pe Iona, ori pe Ștefan Tipătescu, sau Nae Cațavencu, sau Zoe Trahanache, sau, sau, sau.

așa că la limba și literatura română (mai mult literatură decât limbă) a fost extra easy să iei o notă respectabilă.
viitori studenți, mândrie a patriei Române, vă urez succes în continuare!
nu, pe bune, succes la mate/ istorie și geografie/filosofie etc.

mai departe. făceam eu niște analize hematopoietice, când dădeam cu mătura prin curtea „spitalului 9”, și mi-am dat seama că nu avem liber arbitru. e unul din cele mai pure concepte filosofice, alături de Bine, Rău, Dumnezeu și Infinit.

ciudat, nu? la ce-mi stătea mie mintea în loc să dau cu măturica, să fie pavajul frumos și curat ca lacrima…

eh, păcatele mele, mon cher! să citiți Goethe, poeme. sunt „simplex lex blex”, sau cum era dictonul ăla latin?

o seară plăcută. urmează să scriu o poezie care va zgudui realitatea Imediată și ireală a lui Blecher.

Impresii 2


am revenit.

mă doare măseaua teribil. mai că-mi vine s-o smulg. s-o smulg și să râd de ea. ha ha, ha ha ha!

azi noapte, din cauza durerii măselei, nu am putut dormi deloc. m-am trezit la fiecare interval orar, la fiecare oră. și meditam, și-mi venea să țip. să urlu, dar ai mei dormeau, așa că urlam în surdină. era așa de bine să pot urla. mă simțeam eliberat. dar apoi, după câteva clipe, durerea se reinstala pe tronul ce i se cuvenea.

și mă gândeam la baba aia golancă rău, care, tot așa, suferea de durere de dinți. iar când i-a scos bărbatu-său dintele în cauză, deodată a îmbătrânit.

ce bine e să fii bătrân, dar să trăiești. să știi că vei păși prin ogradă, că vei simți cum freamătă milioanele de gâze, cum mișcă cot-codacul găinilor prin călcâiele tale.

cineva să-mi scoată măseaua, vă rog!

Impresii


ascult de atâta timp Slash cu Adam Levine, Cypress Hill & Fergie și cu Chris Cornell, și cu Myles Kennedy.

azi am început să citesc Goethe (bine, citesc de ier; azi am continuat). poezie. poezie simplă.
poezie ce te unge pe inimă, cu imagini vii, cromatice, palpitânde. aș vrea să vă scriu ceva, o poezie, ceva. dar nu pot.

momentan nu pot. dar, sigur!, va veni o zi când voi scrie aici. nu am mai scris de mult proză, iar vremea asta, tipul ăsta de vreme îmi place.

îmi place toamna, melancolia și meditația. îmi place să deșir, să descos, de analizez și să despic în miliarde de miliarde de fire minuscule gesturi și vorbe simple, căci simplitatea e cel mai greu de purtat.

nu e greu să ne purtăm simplu, însă ne e ușor să ne complicăm. de aia tot spun că lucrurile sunt simple, numai oamenii le complică (cum e moartea).

citiți José Saramago — Intermitențele morții. E simplă și bellissima!

ce n-aș da să pot descompune realitatea pură în imagini cubice și geometrice. fir-ar!

revin

Margaret & Magritte


Acesta e singurul cântec pe care toți
ar vrea să-l învețe: cântecul
care este irezistibil:

cântecul care-i forțează pe oameni
să sară peste bord în batalioane,
deși văd craniile plajei

cântecul pe care nimeni nu-l știe,
pentru că oricine l-a auzit
a murit, iar ceilalți nu și-l pot aminti.

Să vă spun secretul,
iar dacă vi-l spun, mă veți scoate
din costumul ăsta de păsăroaie?

Nu-mi place aici,
șezând pe insulă,
părând pitorească și mitică

cu acești doi maniaci împăiați,
nu-mi face plăcere să cânt
în acest trio fatal și prețios.

Îți voi spune secretul ție,
ție, numai ție!
Vino mai aproape. Acest cântec

este un strigăt de ajutor: Ajută-mă!
Numai tu, numai tu poți,
ești unic

în sfârșit. Vai!,
e un cântec plictisitor,
dar merge de fiecare dată.

Margaret Atwood — Siren song/ Cântec de sirenă, traducere proprie

Surse: A și 1

Edvard Munch & Geoffrey Hill


Indezirabilă poate că ai fost, de neatins
nu ai fost. Nu ai fost dată uitării,
sau nu ai fost trecută cu vederea la timpul potrivit.

Așa cum s-a estimat, ai murit. Lucrurile au mărșăluit,
îndeajuns, înspre acel sfârșit.
Doar că-i atât de mult Zyklon și piele, teroare patentată,
atâta plânsete de rutină.

(Am făcut
o elegie pentru mine, e
adevărat)

Septembrie se-ngrașă pe vița-de-vie. Trandafirii
cad de pe pereți. Fumul
focurilor inofensive plutește în ochii mei.

E de-ajuns. E mai mult decât suficient.

Geoffrey Hill – September Song/ Geoffrey Hill – Cântec de septembrie, traducere proprie

Surse:  A și 1