Pohem


i-am tras-o atât de tare, încât a zis că-s nesimțit. Doamne, Sfinte Sisoe, striga, ce-ai făcut, nemernicule?

dar eu nu am făcut nimic, eram un simplu băiețan, un simplu om care mergea prin cameră, stânga-dreapta, dreapta-stânga, negându-mă, negând-o.
refuzând-o, deși stătea în fața mea deschisă, dornică, s-a enervat și-a zis că-s cel mai mare ratat pe care l-a văzut vreodată.

vai de mine, atunci i-am tras cearceaful peste cap. am acoperit-o și i-am dat-o lui dumnezeu goală, s-o primească el în slava sa și-a tuturor care-s cu el.

poemul ăsta e-o iluzie, la fel ca moartea lui Iehova.

de prin periodice


Ieri am fost în cimitir. Acolo încă mai este zăpadă mare. Stă pe cruci, printre pomi, printre brazi, la umbra copacilor fără umbră. Ai observat? Toate cimitirele sunt denivelate, sunt pe maluri, sunt cumva în trepte. Cimitirul nostru, adică al Câmpulețului, e deasupra orașului. Începe el în fundul grădinii mele, ca o prelungire a grădinii mele (o prelungire moartă, fiindcă acolo, dincolo de gardul nostru, începe un spațiu mort: unde nu poți pune ce vrei, decât morți, unde nu poți crește ce plante și ce flori vrei), dar urcă până deasupra Câmpulețului și văzut de departe, mai ales vara, alb din cauza crucilor albe, pare ca o ființă albă, ca o moarte albă, ca o persoană ascunsă în pământ și având afară doar niște cruci de piatră și de lemn, ca niște capete. Mă obsedează noaptea crucile albe, am impresia că încep să coboare în oraș, să curgă în oraș, pe străzi, fiecare mergând să-și găsească locuința și patul și să se odihnească acolo până dimineața când lumina le adună la locurile lor de pe deal. (…) Nu sunt obsedată, îmi place cimitirul: e o grădină. Iarna, mai ales, este o grozavă pace în cimitir, de rai.

 D. R. Popescu — Vânătoarea regală

Gauguin și Neruda


Nu te duce departe, nici măcar pentru o zi
Nu te duce departe, nici măcar pentru o zi,
Pentru că — nu știu cum să-ți spun — o zi este mult,
Iar eu te voi aștepta ca-ntr-o
Gară goală, când trenurile
Sunt parcate altundeva, dormind.

Nu mă lăsa singur, nici măcar pentru o oră, pentru că atunci
Picurii fricii vor alerga-mpreună,
Fumul, care umblă în căutarea unei case, va eșua
În mine, înecându-mi inima pierdută.

O, de nu ți s-ar dizolva niciodată silueta
Pe plajă, de nu ți-ar zbura niciodată pleoapele
În zarea goală. Nu mă PĂRĂSI nici pentru
O secundă, iubita mea dragă, pentru că, în acel moment, vei fi
Dispărut atât de departe, voi umbla încurcat,
Peste tot pământul, întrebându-te
„Te vei întoarce? Mă vei lăsa să mor?”

Pablo Neruda — I crave your mouth, your voice, your hair/ Tânjesc după gura ta, vocea ta, părul tău, traducere proprie

Surse: pictura, poemul.

Gauguin și Neruda


Nu te iubesc de parcă ai fi un trandafir de apă, sau topaz,
sau garoafele pe care focul le aruncă.
Te iubesc așa cum făpturile-ntunecate trebuie să fie iubite,
în secret, între umbră și suflet.

Te iubesc ca floarea ce nu-nflorește niciodată,
dar care poartă-n sine lumina florilor ascunse;
mulțumită dragostei tale, o aromă concretă,
ieșită din pământ, trăiește în secret în trupul meu.

Te iubesc fără să știu cum, sau când, sau de unde.
Te iubesc sincer, fără complexități sau mândrie;
Așa că te iubesc pentru că nu știu altă cale

în afară de asta: unde nici eu, nici tu nu existăm,
atât de aproape, încât mâna ta pe pieptul meu e mâna mea,
atât de aproape, încât ochii tăi se-nchid în timp ce adorm.

Pablo Neruda — Love Sonnet XVII/ Sonet de dragoste XVII, traducere proprie

Surse: pictură, poem.

Svetlana lui Igor și poemul lui Pablo


Vreau să știi
un lucru.

Știi cum vine:
dacă mă uit
la luna de cristal, la creanga roșie
a lentei toamne de la geam,
dacă ating,
aproape de foc,
cenușa impalpabilă,
sau trunchiul butucului ridat,
totul mă poartă la tine,
de parcă tot ceea ce există,
arome, lumini, metale,
și bărci mici,
care plutesc
înspre acele insule ale tale, care mă așteaptă.

Ei bine, acum,
dacă puțin câte puțin te oprești din a mă iubi,
mă voi opri din a te iubi, puțin câte puțin.

Dacă, subit,
mă uiți,
nu mă căuta,
căci te voi fi uitat deja.

Dacă gândești îndelung și nebunește,
ca vântul
ce trece prin viața mea,
și decizi să mă părăsești la malul
inimii, unde-mi sunt rădăcinile,
ține minte
că, în acea zi,
în acea oră,
îmi voi ridica mâinile
și rădăcinile vor pleca
în căutarea unui alt pământ.

Dar,
dacă în fiecare zi,
în fiecare oră
simți că-mi ești destinată
cu frumusețe implacabilă,
dacă în fiecare zi o floare
se cațără la buzele tale ca să mă caute,
ah, dragostea mea, ah, tu, a mea,
în mine tot acel foc se repetă,
în mine nimic nu e epuizat sau uitat,
dragostea mea se hrănește din dragostea ta, iubito,
și, atâta timp cât trăiești, va fi în brațele tale, fără a mă părăsi.

Pablo Neruda — If you forget me/ Dacă mă uiți, traducere proprie

Surse: pictura, poemul.

Pohem


și uite cum scriu. m-am apucat de scris. și scriu, și curg râuri de foi, de coli, de pagini, de litere, cuvinte, șușoteli, despre tine
despre mine, despre noi doi. curcubeu peste pat, ceață peste perne. părul tău, leagăn al civilizației africane, civilizația africană din mine, cu toți piticii ăia negri, prinși în strâmtoarea unor idei abrupte.

și uite cum ne-nvârtim în cameră cu pași de cămilă. dar nu mai dansăm, alergăm unul după altul, sau unul de altul?
grea întrebare, ambele variante merg.

alergăm, și nu ne prindem, tu fugi în brațele altcuiva, cămila gâfâie de atâta alergat, i-e sete, i-e cald.

hai să-i dăm niște apă, apoi, promit, poți pleca