Aforisme prelun-gite


soarele se suie pe cer, suie repede, repede, ca un alpinist îndrăgostit de nudul toamnei, de frunzele-i de-un aur ruginiu. suie și lasă din razele sale să se scoboare ușor, lent, ca un melc, gata să-i atingă sânul. dar soarele nu știe că

omul este un idiot pe jumătate leșinat, care nu poate face diferența între ce este real și ce este imaginar, iluzoriu.

am terminat de citit Florile Răului (antologie) ale lui Baudelaire. minunate poezii, bine, pe unele nu le-am digerat complet, dar titlurile ce mi-au rămas în cap sunt Litaniile Satanei, grupajul Vinul, Peisaje pariziene și, evident, Fleurs du mal.

Cain și Abel s-au luptat fără să știe, și, în timp ce unul este pocnit zdravăn de mâna divină, celălalt e desfătat de 50 de virgine.

nimic nu este minunat de-a dreptul, sunt doar frumuseți creole, roșcate, brunete, fumători, studenți letargici atacați de dorința de a afla mai multe ale unora. dar nu e bai, oricum facultatea e un fel de „hai s-o fac și eu, că n-am ce face cu banii!”, iar

toate apele au același cuvânt al morții (parafrazare după Cioran).

Cioran a fost un frustrat îndrăgostit de moartea oamenilor și de animalul din el.

lucrurile astea nu au rost decât dacă au un scop, iar scopul în sine este semnificatul intenției (semnificant – corpul fonetic, semnificatul – corpul grafic). iar dacă vrei să mă iubești, mușcă din mine cu lentoarea iubirii Lui.

nu am ce face mai util de-atât.

Pohem


camerele-s goale. nu se vede nimic pe-aici, niciun sunet, nicio șoaptă, nici măcar umbra părului tău. dar vorbim despre iubire, eu cu pereții. despre minciuni, eu cu pereții, despre sex, eu cu pereții./ și-ascult melodia asta pe care o știi și tu,/ pe care o asculți și tu,/ pe care o iubești doar tu.// iubirea e acasă,/ iubirea casei tale,/ casa iubirii tale./ e atât de ciudat faptul că vorbesc cu tine, de parcă tu ai fi pereții ăștia, de parcă pereții ăștia ar fi tu, de parcă ne-am iubi…/// au trecut atâtea luni de când ne-am despărțit/ nu a mai fost niciun noi/ de-atunci,/ a fost doar un eu, un tu, un spațiu între noi,/ și-atât.// // nu te-nșeli/ dragostea-i acasă/ dar patul bunicii e gol

Neruda și Cline


Iubito, mergem acasă,
Unde lianele cresc dincolo de zăbrele:
Vara va sosi înaintea ta
Cu picioare de cununiță în dormitorul tău.

Săruturile noastre nomade au plecat în lumea-ntreagă:
Armenia, bucăți de miere descoperită:
Ceylon, spirit verde: și YanTse cu străvechea
Lui răbdare, separând ziua de noapte.

Și-acum, iubito, ne întoarcem peste marea vuitoare
Ca două păsări oarbe la zidul lor,
La cuibul lor într-o primăvară-ndepărtată:

Deoarece dragostea nu poate mereu să zboare fără un pic de zăbavă,
Viețile noastre se-ntorc în zid, în pietrele mării:
Săruturile noastre, înapoi acasă, unde le e locul.

Pablo Neruda — Love, We’re going home Iubito, mergem acasă, traducere proprie

Surse: pictura, poemul.

Aforisme prelun-gite


Vară. Cald. Cerul este de-un albastru virgin, copacii de-un verde murdar, frunzele cântă-n bătaia vântului, câinele meu își dă duhul prin camera asta mică, obscură.

Mama doarme, am ceva cu acest motiv al somnului. Tata a plecat prin munți, tot balaur a rămas. Bunicul crește flori în grădina din spatele cimitirului, cică solul de-acolo e mai fertil. Bunica mea stă pe deal și cântă din frunză de viță. Vară. Un vertij de adevăr fundamental. Perușul meu crește blană, crește puf pe nas (e-un adevărat filosof. Cel mai adevărat filosof care-a existat vreodată pe-această realitate plan-paralelă a noastră).

Dragostea răsare, mă pregătesc să plec. Deși afară totul se topește-n jurul meu, de parcă am fi într-un cuptor cu microunde, mă pregătesc să plec. Ghiozdanul în spate, șlapii în picioare, tricoul pe tors, pantalonii de fâș verde pe membrele inferioare ale corpului meu biodegradabil, și telefonu-n buzunar, portofelul în celălalt buzunar, ochii-n orbite, dinții-n gură, limba-n gură. Gata. Să mergem.

Pe stradă, nimic de văzut, toate casele-s ocupate. Umbre aruncate pe pereții caselor, fete tinere, pline, stând blocate pe stradă, pe trotuar. Mașinile zburând pe sus și… Doamne, ce imagine frumoasă, ea, stând acolo, nemișcată, cu pielea-i ca de zăpadă, neatinsă de vreo suflare pătimașă, păcătoasă, buzele-i virgine, ochii-i căprui pătrunzători, mari, inocenți. Vai, ce dulce făptură mi-a ieșit în cale! Oh, cum să-i spun? Cum aș putea oare să-i transmit ceea ce simt, ceea ce a plantat în sufletu-mi păcătos, în inima-mi seacă fără ea… Of…

Ce-ai, mă?! Ce ai pățit. Începi să delirezi. După ce că stai în patul acesta lăsat, plictisit, burdușit de visele tale anoste, văr-tu stă și doarme și el ca o paiață. Toți dorm, numai tu stai și gândești!!! Ce te-a apucat? Pielea-i ca de zăpadă, neatinsă de vreo suflare pătimașă. Ce-i asta?! Te crezi vreun Casanova înamorat? Te crezi vreun Orfeu, sau Romeo îndrăgostit? Băiețică, lasă lucrurile astea să treacă. Trăiești în secolul 21, viteza luminii este peste tot. În curând vom zbura cu mașinile prin materie, timpul va fi resetabil, memoriile eradicabile, nimic nu este imposibil, totul este posibil, prietene! Trebuie doar să crezi. Crezi în tine și nu da înapoi. Mergi înainte, indiferent de ceea ce va veni, ești un supraviețuitor, ești un luptător. Un învingător. Dragostea va birui, iar oamenii vor muri cu zâmbetul pe buze.

Trebuie doar să crezi! Crede, și nu cerceta!

Totul stă în ideea de iubire, adică ce, dacă nu iubesc, nu sunt om, nu trăiesc? Dacă sunt dezamăgit de-o femeie cu care am pierdut un an din viața-mi și mă despart de ea apoi și nu mai am nicio relație apoi, ce, sunt inuman?! Vai de mine!!! Vai, vai, vai! Nu pot să cred ce spui. Mai degrabă l-aș crede pe ăla de spunea că iubitule, iubito, turturel sunt doar niște apelative nesemnificative, că e mai ușor să te strig pe numele cu care ai fost botezat, că ceea ce simt și îți demonstrez este mult mai important decât ceea ce spun și declar. Normele-s pentru conformiști, nu vreau să îmbătrânesc. Nu vreau! Vreau s-o facem chiar acum, chiar aici! De ce nu putem s-o facem chiar aici, chiar acum?

Toți sunt unul și unul este toți!

Dumnezeu ne-a iubit ca pe fiii săi, ca pe îngerii săi, heruvimii, care au aripi doar ca să fugă de el, să nu-l vadă pe El sau pe slava Sa! Cerul este un infinit nimic, nimic din ce ți se spune când ești mic nu este adevărat, cerul este vidul, raiul… există?! Există el cu adevărat? Dacă da, unde?, căci, sincer, nu l-am găsit pe nicio hartă a realității plan-paralele pe care stăm, doar pe Dumnezeu, pe Feciorul său și pe Sfântul lor Duh, și Satan. Satan stă și joacă barbut lângă gardul grădinii sale nemărginite, Grădina Raiului, cum se spune.

Ia, trezirea!