Păreri


zilele trecute, nu demult, conversam (cu „”) pe Facebook cu o colegă de facultate despre descoperiri et Co. descoperirea omului, desigur.

acum, teza ei susține așa: „Exist pentru că mă caut pe mine însămi. Nu mă caut că să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însămi este semnul că deja m-am găsit”. problema stă în felul următor: nu te poți găsi pe tine însuți (om fiind) și să te cauți în continuare. este o încălcare a legii firii. ori te găsești, deci te desăvârșești ca om, ori te afli într-o continuă căutare a sinelui tău (în hindy i se spune „atman”). nu poți să te și găsești, și să te și cauți în continuare. pentru că este o încălcare a principiului non-contradicției (adică transpun așa: omul complet este A, omul ce se caută este non-A; A nu poate fi în același timp și non-A).

o găsim stipulată și în Biblie (desigur, într-un alt fel): omul este umplut de Spiritul lui Dumnezeu, omul devine complet, desăvârșit, numai prin intermediul Lui; fără El, omul este gol, este nedesăvârșit, aflat într-o continuă căutare și cercetare a definirii sale, adică nu s-a găsit pe sine, fiindcă spiritul lui Dumnezeu nu l-a iluminat, nu l-a desăvârșit.

o găsim și în sistemul filosofic al lui Schopenhauer; el spune așa: omul, odată ce reușește să se detașeze de această lume, să vadă că ea este într-adevăr iluzorie, că sentimentele nu există, cu alte cuvinte, că nimic nu există, iar singura metodă prin care omul poate să-și obiectiveze voința și, în același timp, să devină conștient de sine, să se detașeze de ceea ce există sub denumirea de timp, spațiu, masă, este prin meditație, prin lupta cu vălul Mayei, prin conștientizarea acelui atman de care vorbeam: ta twam asi! asta ești: omul!

tocmai ce-am citit din Karl Jaspers o idee interesantă, care vine în sprijinul argumentului meu: „(…) Omul este neîmplinit, de neîmplinit și întotdeauna deschis spre viitor. Nu există om total și nici nu va exsita vreodată”. (p. 87); și: „Omul se află pe sine determinat de mediul său concret, de poporul din care face parte, de umanitate, de viața terestră, de cosmos. Devenind părtaș, în finitudinea sa, el devine părtaș, în finitudinea sa, la infinit”. (idem.)

așadar, omul ori este, ori nu este definit. fără alte sofisme de genul: „Omul se caută pe sine, să găsește pe sine, dar, în același timp, se și găsește, și se și caută pe sine”. așa nu!

Advertisements

Ștefan Aug. Doinaș — Poezii, excerpte 2


Poetul sadic

Hiena înfulecă poemul mort ca pe un
răspuns căzut dintr-o întrebare.
La ce bun? Omul și lumea sunt mereu
obligați să întrebe mai tare.
La răspântia cu miros de abator, acolo unde
în pulbere mișună viermii,
Unde îndoielile înnoadă unele în altele,
întocmai ca sudorile epidermii,
Cine are lașitatea s-aștepe răspunsurile?
Viespile otrăvind mierea?
Genunchii Magdalenei din care picură
luminos umilința și mângâierea?
Într-o lume lipsită de tâlcuri, poemul nu
poate fi decât sarea de pe buzele tuturora

Priviți versul din mijlocul lui: cât de umflate
sunt și locul, și ora

Vreți să știți de ce v-ați născut? De ce sunteți
muritori? Aurora
Demască hienele și profesorii de filozofie
morfolind cu gingiile oul
Certitudinii. Dar poetul e mult mai crud: el
aduce cu sine mirosul
De neființă din lucruri. Când stă uluit în zori
de zi lângă o rocă
Poroasă, ce izvoare stârnește în ea? Oare câte
bule papale revocă?
La răspântia cu miros de abator, poetul
secolului își vede sadic de treabă:
Deschide cu lama în organele lumii o
sumedenie de guri roșii care întreabă.

7

lumea e frumoasă pentru că moare
de har:
Dumnezeu a tăiat-o ca pe o floare
și a pus-o în pahar

oare cui are de gând s-o ofere
și când?
milioane de ani încă unele sfere
ne vor spiona tăcând

Moartea acestui secol

Moartea acestui secol
se citește
prin elitra unei libelule

zona frontierelor
care s-au spiritualizat
păzite cu gard de sârmă ghimpată

pe urmele heruvilor
de odinioară
conducte de țiței
merg paralele
spre inima mileniului ce vine

tiranilor
li se acordă o nouă perioadă
de incubație

Înmormântarea

La-nmormântare ne-am trezit destul de puțini:
eu, câțiva teologi orbi, neica nea Cutare.
N-am să Ți-i spun, n-are rost să-i rețini.
Era un timp urâcios, și ploua foarte tare.

Adusesem cu noi trei gutui de pus la iernat,
un bob de smirnă, un strop de sânge, anaforă
și telegrama lui Nietzsche: — Sunt consternat!
Iertați-mă: credeam că lansez o simplă metaforă…

Apoi, în timp ce se-mplineau aceleași destine,
am auzit azurul prăbușindu-se peste Tine.

Geologie

m-a-ngrozit cum se despart America de Sud
și Africa
o tragedie amoroasă care
— accelerată — ar putea oferi imaginea
plecării tale de lângă mine

ce fel de falii
se vor căsca între noi? ce roci eruptive
vor bolborosi sub albăstrimea oceanului?
câte nave vor pluti încărcate cu mirodenii
sau vor naufragia sub Capul Falsei Speranțe?

profilul meu ca o coajă dezlipindu-se
de pe obrazul tău jupuit de carne vie

și ecuatorul ca un brăcinar în călduri
încercând să lege bazinul meu de al tău

dureroasă geologie! ruptură somatică
a echilibrului planetar!
gurile noastre
— cratere de vulcani scuipându-se-n aer

Ora noastră

La centenarul morții LUI

trapez vocalic și dresor de fiare
poetul deranjează princiare
divane cu funingini ce survin
spre-a incrusta un epitaf divin

dar suntem noi herezii lui?

uitat-a
palatul nostru searbăd „mama” „tata”
insomniac limpidul nostru văz
e rușinat de roua din ovăz
o voce îndesată-n gât asmute
cățelele credinței noastre mute

mai auzim noi cosmicul icnit
din ditirambul celui răstignit?

cândva Orfeu ursindu-și pură casta
își desprinsese de pe umeri țeasta

plantând-o-n delta fluviului străvechi
acolo unde șiroiau perechi
de-ndrăgostiți ce printre lenevoase
pantere se iubeau cântând din oase
și-aezi ce rețineau încă-n timpan
melodiosul răcnet al lui Pan

pendulul care-i sună tâmpla-albastră
bate el oare azi și ora noastră?

Ștefan Aug. Doinaș — Opere, Editura Național, București, 2000

Aforisme prelun-gite


încep să regret că am un creier, că am o conștiință de sine. comparate cu mine, animalele mi se pare că sunt adevărați maeștri ai înțelepciunii. ele nu se ghidează după niște precepte etico-sociale, sau politico-sociale sau orice altă combinație mai vreți voi.

primii oameni aveau instinctele, ultimii oameni au rațiunea. cine e în avantaj? primitivul, care nu simte durere sau decepția, sau raționalul, care se sfâșie în bucăți doar pentru a afla dacă există sau nu există Dumnezeu; partea cea mai frumoasă este atunci când, cu tot intelectul unora, credința se pierde, iar Dumnezeu devine un concept vid.

generația 2010-istă, cum i se mai zice, se ridică, cum se tot spune de enșpe mii de ani, pe mormântul predecesorilor săi, pe toate ideile și „teoriile” și credințele sale. problema e că nimic din ce se face nu e considerat ca fiind valoros artistic. literatura reia diverse toposuri și mythosuri pe care le re- și răstălmăcește, încercând să ajungă și să atingă acea formă a sublimului. ce pot spune? succes!

se dau mari intelectuali, însă ei vor egalitate, dar nu pentru căței!

numai, of, numai truisme!

Ezra Pound & Marc Chagall


Copacul mi-a pătruns mâinile,
Seva a urcat în brațele mele,
Copacul a crescut în sânu-mi –
În jos,
Ramurile cresc în afara mea, ca brațele.

Copac ești,
Mușchi ești,
Ești violete cu vântul deasupra lor.
Un copil – atât de sus – ești,
Și toate acestea sunt nebunie pentru lume.

A girl/ O fată – Ezra Pound, traducere proprie

Surse: poemul, pictura.

Poem al lui Bogza (va fi continuat)


Motto

Totul mă chinuia atunci, faptul că aveam zece degete
în loc de o sută, sau mai bine unul singur, putând
să se prefacă în fulger,
că trebuia să calc pe pământ în loc să zbor, sau mai bine
să mă aflu într-o mie de locuri deodată,

totul mă chinuia atunci, dragostea dintre bărbat şi femeie,
pe care eu aş fi vrut-o altfel, suprapământească,
o întâmplare fantastică, la care să ia parte oceanele, şi
nebuloasele, cu toată întinderea şi profunzimea lor,

deznădăjduit eram şi plin de o cruntă revoltă împotriva
mizerei condiţii umane,
visând mereu flăcări mari, apocaliptice, care să prefacă
în scrum sărmanele noastre fiinţe nedesăvârşite şi
vulnerabile,
tânăr neîmblânzit, haotic, revoltat mai întâi de destinul
biologic al lumii.


Fragment din „Cântec de revoltă, de dragoste şi moarte”, 1930

Despre Florin Buzdugan


colindând cenaclul N&S, iată, găsesc poezii, fărâme, de altă dată:

Sus pe munte

pe sus – munte;
[pe jos – un ceaun clocotind]
la graniţa cu stelele
un fulger brăzdează cerul

durerea – o scurtă îmbrâncire cu efemerul –
Isus sălăşluit în mine.

Pecetluire

casa de pe melodia numărul 20
şi-a-nchis porţile
pentru totdeauna

proprietarul nu mai are
curajul să de-a ochii
cu cerul norii viaţa

porţile vor fi ferecate
de păienjeni
de-o ciudată formulă magică

proprietarul s-a-nchis în casă
casa s-a-nchis în proprietar
strada s-a evaporat în aer

Bătaia vântului

străzile s-au ridicat
graţios, ca nişte doamne
din high society,
şi merg călcând uşor
pe vârful degetelor,
pentru a nu trezi lumea ce doarme ,
pe pământul moale
grizonat de vântul
tomnatic

ce aduce cu el
bătrâneţea
şi le fură tinereţea

aşa s-au ridicat străzile
lăsându-ne trupurile
fără apărare
sub raza puştii
unui Cer alcoolic

În oglindă

mă mişc pierdut
printre atâtea şiruri
prăbuşite peste mine
săgeţile străpung creier ochi
urechi

muzica e vifor de gheaţă
pus sub mine
stau şi pătrund
lumina ce tot zboară
zig-zagazat printre ochii clăpăugiţi
deasupra pernelor pufoase
femeile fată copii morţi

Sursa