Banc 2


De ce a traversat găina drumul?

Machiavelli: Pentru că supușii săi vor privi această faptă cu admirație; o găină ce are îndrăzneala și curajul să traverseze drumul, fiindcă cine dintre ei are puterea de a lupta cu un asemenea fel de virtute păsărească? Într-o astfel de manieră este menținută suveranitatea găinii princiare.

Hipocrate: Datorită unui exces de substanță rozalie, lipicioasă, din pancreasul ei.

Advertisements

Alecsandri — „Doncilă”, poezie culeasă din popor


Sub cel păr mare din sat
Zace Donciul pe un pat;
Nouă ani și jumătate
De când zace el pe spate!
Pentru dânsul nu e vară,
Nu e dulce primăvară,
Ci numai viață amară!
Pe de-o parte carnea-i cade,
Pe de alta vermii-l roade,
El se roagă tot mereu
Să-l sloboadă Dumnezeu.
Toată lumea l-a lăsat,
Lumea toată l-a uitat,
Numai soră-sa Ancuța,
Anicuța româncuța,
Luceafărul satului,
Salba împăratului,
Nici pe Donciu l-a lăsat,
Nici pe Donciu l-a uitat,
Nouă ani ea l-a cătat,
Nouă ani și jumătate
L-a cătat tot ca pe-un frate.
Zi și noapte l-a vegheat,
Perne albe i-a mutat
Când la cap, când la picioare,
Când la umbră, când la soare!
Într-o zi el o vedea
Că de plâns se ascundea
Și cu jale-așa-i zicea:
„Ce-i, Ancuțo, draga mea?
Ochișorii tăi frumoși
Sunt ca doi luceferi roși:
Poate că ți-a venit greu
De când tu mă cați mereu?”
„Ba, ferească Dumnezeu!
Nu-i asta, drăguțul meu.
Dar un plâns m-a apucat
Că pe fetele din sat
Grea urgie a picat!
Că știi, frate, un mârzac
A sosit de la Bugeac
Și prin țară face jac.
Lângă sat el s-a oprit
Sub un cort mare pâslit,
Și-orice vrea tătarul cere
Tot în silă și-n putere.
De tot omul de pe-aici
Zece galbeni venetici,
Și de fiecare casă
Câte-un miel și-o juncă grasă,
Iar pe noaptea fiecare
Cere câte-o fată mare!”
„Hei, Ancuțo, draga mea,
Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Tu să n-ai nici o păsare.
Fierbe lapte-ntr-o căldare
De-mi gătește-o scăldătoare
Și mă freacă-ntr-un noroc
Cu floare de busuioc,
Doar mi-ar potoli cel foc,
Apoi adă-mi haine dalbe,
Cusute cu firuri albe;
Adă-mi și armele mele
Ce lucesc ca niște stele.
Apoi cheamă din câmpie
Calul meu de voinicie
Care plânge când mă vede,
Și de-i zic că mor, nu crede!”
El în lapte se scălda,
Cu busuioc se freca,
Haine dalbe îmbrăca,
Calul și-l încăleca,
Și cât se vedea călare,
Striga tot în gura mare:
„Rămâi, soro, sănătoasă
Ca o viorea frumoasă
Într-un păhărel pe masă!
Și tu, Șoime, ce nechezi
Și de boala mea nu crezi,
Să te văd cum te repezi,
Când în mine mă gândesc
Să răpun cap tătăresc!”
Șoimul vesel necheza,
Zborul iute-și repezea,
Iepurește, ogărește,
Păsărește, fulgerește,
Și-ntr-o clipă ajungea
La cortul lui Crâm Hogea.
„Bun sosit, ghiaur Doncilă!
De-mi aduci vreo copilă,
Adă-mi tu pe soră-ta,
Că nu doresc pe alta.”
„Îti aduc altă mireasă,
Mai frumoasă, mai aleasă,
Care, când te-a săruta,
Halal de viata ta!”
„Cine-i, bre Doncilă, cine?
Unde, unde-i s-o văd bine!”
Iat-o ici în brâu la mine!
Ian vezi cât e de frumoasă,
De subțire, de lucioasă,
Ce glăsuț zângănitor
Scoate când o prinde dor,
Dar mănâncă om de viu
Și taie cap de deliu.”
„Ah! amar, amar Doncilă!
N-am cerut așa copilă.
Du-te cu dânsa-napoi,
Că eu plec azi de la voi.”
„Ba nu! vreau să te cunun,
C-am jurat să fiu azi nun.”
Pala-n aer fulgera
Capul mârzăcesc zbura!
Apoi Donciul se-ntorcea,
Anicuței de zicea:
„Bietul om! noroc nu are;
I-am dus lui o fată mare,
Și numai dintr-un sărut,
Capul lui și l-a pierdut!”

Eseu despre credință


primul meu eseu despre credință. ce vremuri, domnule, ce vremuri. vi-l dau să vă delectați și să vă amuzați (oarecum) pe seama lui. eu sigur m-am amuzat.

Temă:
„Pe ce și pe cine se bazează credința mea și cum o trăiesc și mărturisesc eu în viața de zi cu zi?”

I

Credința mea se bazează pe Dumnezeu. Dumnezeu este cel care A creat totul: cer, nori, pământ etc. Credința mea se bazează pe faptul că, mai devreme sau mai târziu, contrar tuturor celor ce mi se spun legat de evoluția speciilor, Big Bang ș.a., voi întâlni pe cel care mi-A dat Duh m-A creat.
Dumnezeu este trei în unul; nu e vorba de un soi de nes 3 în 1, ci de faptul că în persoana lui Dumnezeu găsim pe Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. De altfel, eu, sau noi, afirm și admit această realitate, de fiecare dată când rostesc Crezul și Actul de Căință. În crez spun „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul, Creatorul Cerului și al Pământului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor; […] Cred într-unul Domn, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeul, care pentru noi și pentru a noastră mântuire, S-a coborât din Cer, S-a-ntrupat de la Duhul Sfânt, prin Maria Fecioara; […] Cred în Duhul Sfânt, Domnul și de viață dătătorul, care de la Tatăl și de la Fiul Purcede, care împreună cu Tatăl și cu Fiul Este adorat și preamărit.”  Iar în actul de căință, atunci când afirm „[…] dar mai mult, păcătuind Te-am mâniat pe Tine, Părintele meu, Mântuitorul meu și Dumnezeul meu […]” Prin aceste cuvinte Părinte, Mântuitor și Dumnezeu, noi afirmăm existența celor trei persoane într-o singură entitate, de altfel și atunci când spunem Sfânta Treime, cele trei persoane ale Treimii Sfinte: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Credința mea se bazează pe primirea Sfintelor Sacramente, dar, dincolo de toate acestea, cred cu tărie, am credință pentru că, de fapt, a crede înseamnă a-ți lăsa spiritul, ființa și concepțiile în mâna unei Persoane pe care nu o vezi, dar care știi că există. E ca și când ai sări de la etajul 10 al unui bloc care a luat în flăcări, la îndemnul pompierilor, care te asigură că vei fi bine. Tu nu îi vezi pe acei pompieri, pentru că fumul înecăcios nu-ți permite să îi vezi, dar le auzi vocile și sari în gol, având siguranța că totul va fi bine! Așa e și cu această chestie numită Credință. Înseamnă a-ți abandona trupul, gândirea, sufletul în vocea unei Ființe pe care nu o vezi, dar care știi cu siguranță că există. În istoria credinței, Dumnezeu Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt au fost reprezentați sub diverse forme: un bătrân simpatic cu o barbă lungă, albă, ochi blajini și un toiag (portretul unei persoane înțelepte, atoateștiutoare și milostive); un Porumbel, Limbi de Foc, Tornadă în Flăcări (Duhul Sfânt ce reprezintă deopotrivă Viața, Înțelepciunea, dar și Distrugerea și, apoi, renașterea prin Purificare). Fiul este singurul care are un portret concret, dar noi nu trebuie să ne bizuim pe această înfățișare. Nu acesta este scopul, pentru că, după Moarte, ne vom schimba părerea. Nici nu trebuie să ne închipuim că vom fi eterni sau că vom avea o viață îndelungată, ci, dimpotrivă, trebuie să fim mereu în gardă, să ne apărăm de vicleșugurile Satanei, și trebuie să respectăm Legile lui Dumnezeu nu din obligativitate, ci pentru că în adâncul inimii, al conștiinței noastre, o voce ne îndeamnă să facem bine. Să iertăm pentru a fi iertați, să dăruim pentru a ni se dărui. Acestea trebuie să fie principiile după care să ne ghidăm în viața noastră de Creștini, cu tot ce presupune ea. Altfel, nu ne putem numi creștini.

[Eu cel puțin nu mă numesc creștin, pentru că oricât de mult aș vrea, încă nu am tăria și caracterul pentru a-mi face proprii legile Lui Dumnezeu, dar încerc în fiecare zi]

II

Cum să îi determin pe alții de confesiunea mea/cum o aplic eu în fiecare zi?
Un lucru e sigur, nu poți determina pe cineva, în sensul de a-l obliga, că ceea ce faci tu e lucrul cel bun. Asta o fac tiranii. Dar Credința nu poate fi un tiran, nu este un tiran. Credința este confesiunea, ideea și concepția despre Dumnezeu, Biblie a fiecăruia. Însă le pot spune, arăta celorlalți, prin argumente și extrase, că a fi creștin nu este greșit. Așa cum unii spun că dacă urmezi legile lui Dumnezeu ești un sclav, așa cred și eu că după Viață, dincolo de ce va fi fost, eu, acel sclav, voi duce o viață răsplătită după cum consideră Dumnezeu că merit.
Prin faptul că urmez poruncile lui Dumnezeu, că mă duc la Biserică, cinstesc ziua lui Dumnezeu, încerc să stabilesc o legătură cu El, să mă (re)apropii de El. Pare a fi un lucru simplu, ușor de făcut, dar, așa cum se știe, aparențele pot fi înșelătoare.

Nu ar fi multe de zis. Un lucru concret: credința mea se bazează pe convingerile mele spirituale, aceste convingeri nu pot fi spulberate, alterate sau schimbate. Oricine are dreptul la o credință proprie, fie ea și atee. Credința e crezul meu spiritual, moral și, mai presus de toate, religios. Fiecare în parte e binevenit să experimenteze aceste convingeri!

Florin Buzdugan

Alecsandri — „Ciuma”, poezie culeasă din popor


voiam să scriu eu, să par mai deștept, dar iată că Wikisource mă ajută, așadar iată:

Frunză verde salbă moale,
Adus-a un nor în poale
Boala cea mai rea din boale!
Noru-n țară s-a lăsat,
Peste oameni a plouat,
N-a plouat ploaie curată,
Dar cu ciumă-amestecată!
Unde-ajunge picătura,
Se închid ochii și gura,
Ochii să nu mai privească,
Gura să nu mai grăiască!
Plină-i țara, mult e plină
De scaieți de mărăcină;
Unde-s tufe prin potici
Sunt morminte de voinici,
Unde-s tufele mai dese,
Morminte de jupânese,
Unde-s tufele mai rari,
Morminte de fete mari,
Unde-s tufele mai vii,
Tot morminte de copii.
Frunză verde porumbică
Stă voinicul la potică.
Ciuma rea îi iese-n cale,
Voinicul zice cu jale:
„Na-ți calul cu armele
Și-mi lasă tu zilele.”
Ea-i răspunde: „Dragul meu!
Cal și arme nu voi eu,
Dar pe tine chiar te vreu”.
Frunză verde garofiță,
Trece-n câmp o copiliță
Cum e crinul înflorit,
Cum e bună de iubit.
Baba Ciuma cea păgână
Mi-o apucă strâns de mână.
Copilița-i zice: „Ciumă!
Nu-mi fii ciumă și-mi fii mumă! [2]
Na-ți salba cu florile
Și-mi lasă tu zilele.”
Ea-i răspunde: „Drăguliță!
Am o neagră sălbuliță [3]
De cercat la gâtul tău,
Care nu te-a prinde rău.”

Frunză verde toporaș,

Iat-un dulce copilaș
Care-alungă-un fluturaș.
Unu-aleargă, unul zboară:
Ciuma-i prinde și-i omoară!

Frunză verde poamă acră,

Iată-o babă, iată-o soacră [4]
Cum o vede Ciuma-ndată
Dă la fugă spăimântată,
Culegând în calea ei
Pruncușorii mititei,
Nevăstuice tinerele,
Copilițe gingășele,
Feciorași cu mintea crudă
Și bărbați voinici la trudă.
Ducă-s-ar în pribegie!
Ducă-s-ar în cea pustie,
Îndărăt să nu mai vie!

[1] Ciuma a bântuit țara în mai multe rânduri, pe timpul când hotarele ei dinspre Dunăre și dinspre Bugeac erau expuse călcării dușmanilor. De la așezarea carantinelor însă, ea a fost ferită de grozăviile acelei cumplite epidemii.

[2] Spaima răspândită în țară de răutatea ciumei a născut mai multe legende și proverbe. Cel mai caracteristic din toate este proverbul scos pe seama mamelor neomenoase și care zice: Cutare e ciumă, nu e mumă. Asemene se zice de un om rău și dușmănos că l-a fătat ciuma.

[3] Aluzie la petele acele negre lăsate de boala ciumei pe trupurile victimelor sale.

[4] Un proverb poporal sună în următorul chip:

Soacră, soacră
Poamă acră!
De te-ai coace cât te-ai coace,
Poamă dulce nu te-ai face.

Ideea satirică cuprinsă în aceste versuri e destul de aspră, însă imaginea ciumei spăimântându-se la vederea unei soacre și fugind din țară numai că a întâlnit-o, face a presupune că autorul necunoscut al legendei a avut multe daune din partea mamei nevestei lui.

sau partea asta de sfârșit din Inelul și năframa, care este absolut sublim:

„Tună, Doamne, și trăsnește,/ Tună-n cine despărțește/Dulcea dragoste-nfocată/ De-un fecior și de o fată.”

Jurnalul unui pierde-toamnă


am fost azi la CAS (Casa de Asigurări de Sănătate), adeverință. stat 3 ore la coadă, țipete, înjurături, amenințări cu moarte și… mult, dar mult, stat în picioare!

cu doar 2 ghișee deschise, coada era destul de mare ca să poți să-ți iei câmpii, însă cu stoicism am reușit să ajung la ghișeu, care este, pentru noi, prostimea, un fel de poarta izbăvirii de păcate. și, în timp ce stăteam și-mi ziceam în gând „rezistă, rezistă, rezistă!”, mi-am dat seama că ar putea fi făcută un fel de zicală: „Dracul să te pună să mergi la CAS, că ieși de-acolo mai sfânt ca sfinții”, fiindcă, ce-i drept, te testează moral, civic și psihofiziologic.

am ieșit din clădirea albastră, tăcută și opulentă transfigurat, metamorfozat într-o ființă superioară, care și-a dat seama că bunul-simț și educația primite acasă, în cei 7 ani de copilărie, fac foarte bine și priesc.

lumea doarme, eu n-am somn, păi normal, dacă stai și te uiți la OTV și îl înjuri pe Băsescu, știind că l-ai Votat, cred și eu.
nu mai calc pe la CAS decât peste 20 de ani. și vorbesc serios, am văzut acolo toată familia tipologică a românului: nesimțit, misogin, mârlan, mincinos, umflat în pene, belicos, vorbăreț, agitat, ADHD-ist și, nu în ultimul rând, cei care-s cu mașinile, cu accidentele, cu banii și polița RCA la zi.

trai, nenicule!