Esenin


Oh, puișorul meu. Așa deci, roabă a lui dumnezeu Annușka! – Se ridică. – Toți suntem oameni, ființe omenești care va să zică, dar inimile ni-s când de porc, când de câine. Nu mai avem în noi nici bunătate, nici conștiință. Cât despre dreptate, asta fost, cum se zice, îngropată în pământ… El, copilașul adică, n-are deloc inimă… Ehei; când o crește mare, atunci dumnezeu o să-i dea și lui după merite… Știu eu bine, că n-aș vorbi așa ca prostu’. Viața asta m-a învățat, soarta asta mi-a prezis.

Serghei Esenin – Văgăuna, în Văgăuna și alte scrieri în proză, Societatea „Adevărul” S.A., București, 1992, în românește de Laurențiu Duță și

Simona Duță

„New Yorkul sau Chicago nu sunt decât niște împliniri în arta producției. Pe măsură ce pătrunzi adânc spre California, impresia de îmbulzeală dispare: prin fața ochilor îți defilează șesuri cu păduri subțiate și așezări mărunte cu căsuțe de lemn (vai, teribil de asemănătoare celor din Rusia!) Orașele încep să semene cu cele europene, cu singura deosebire că cele din Europa sunt curate. în America totul e răscolit, totul este aruncat de-a valma, ca pe șantiere. țara construiește și iar construiește. (…)

Atotstăpânirea dolarului le-a măcinat orice năzuință spre vreo problemă complicată. Americanii sunt cu totul scufundați în «Business» în afara căruia nu doresc să știe nimic. Acolo a rămas până azi fără răspuns întrebarea dacă este moral sau amoral să i se ridice un monument lui Edgar Poe. Toate astea arată că americanii sunt un popor extrem de tânăr, încă neformat până la capăt. (…)

Forța betonului armat, imensitatea clădirilor au strivit creierul americanului, i-au îngustat unghiurile de vedere. Moravurile americanilor amintesc neuitatele moravuri ale gogolienilor Ivan Ivanovici și Ivan Nikiforovici.
După cum pentru aceștia nu exista oraș mai frumos decât Poltava lor, pentru americani nu există țară mai frumoasă și mai civilizată decât America.

Orașul de fier al lumii, în Văgăuna și alte scrieri în proză

Advertisements

aforisme, iar nu poezie, de Nietzsche


101

Prefăcuta voastră iubire
pentru trecut,
o iubire de gropar —
e o prădare-a vieții:
voi vitregiți din iubire viitorul
…………………

Un predicator de lucruri vechi:
o meserie de gropar,
un trai între sicrie și rumeguș!

102

Ah, poeții-aceștia!
Călăresc pe armăsari
Ce de-abia nechează.

108

Pe cine prinde bine frumusețea?
Nu pe bărbat:
bărbatul frumusețea îl ascunde, –
puțin servește un bărbat ascuns.
Prea-i bătător la ochi —

109

Corpul cel mai frumos e doar un văl,
Sub el s-ascunde, pudic, mai-frumosul.

Friedrich Nietzsche — Poezie, Editura Univers, București, 1980 traducere și note de Simion Dănilă, Cuvânt înainte de Marian Popa,

Informații despre Tzara și Dada


„Dada nu va merge niciodată mai departe în dezarticularea limbajului poetic, în ciuda suprimării cuvintelor înseși, cărora nu le va lăsa decât sunetele. Astfel încât în 1923, în De nos oiseaux, Tristan Tzara va relua fragmente întregi din aceste poeme pe care va fi suficient doar să le traducă; «Mergeți chiar voi să vedeți, dacă nu vreți să mă credeți», spunea Contele (Nu chiar primejdiosul conte transilvănean, ci Montevidean). Astfel am descoperit, puțin mai târziu, că Tzara deja tradusese literalmente minunatul haiku: «în oțel de gheață/ sună/ tu dormi când plouă?».

Serge Fouchereau: „Dada exista înainte de dada”, apărut în revista PHANTOMAS, Beige, nr. 235-237, pp. 3-5, traducere de Nicolae Țone.

„«Fiecare om să strige: Există o puternică lucrare distructivă, de negare. Să măturăm, să curățăm!» Acesta este cuvântul de ordine al unuia dintre manifeste. Dar fiecare strigă doar pentru sine. Este o revoltă individuală. Împotriva artei, a societății, a banului. Și, mai ales, a războiului. Cât despre cuvântul «Dada», el nu înseamnă nimic. Tristan Tzara l-a afirmat solemn, luând primul cuvânt peste care a dat deschizând dicționarul. Degetul lui s-a oprit la «Dada». Asta vrea să însemne «căluț» în jocurile copiilor și o afirmație repetate la ruși și la români. Se pare, de asemenea, că negrii Krou numesc «dada» coada unei vaci sacre. (…)

Începuturile Dada nu au fost ale unei arte, ci ale unui dezgust, a spus Tzara… Frumosul și adevărul în artă nu există; ceea ce mă interesează este intensitatea unei personalități.”

Piere Mazars: „Dada s-a născut în România. Tzara a murit la Paris”, apărut în revista Le Figaro littéraire, 2-8 ianuarie 1964.

„Dincolo de divorțul dintre tânărul nostru și conducătorii temporari ai suprarealismului – s-a mai întâmplat ceva interesant. Mai toți poeții importanți ai suprarealismului francez au devenit poeți de partid, nu și tânărul nostru, care, fiind în continuare simpatizant de stânga, a refuzat să facă poezie de partid, încât s-ar putea spune că, într-un fel, provocând, prin dadaism, apariția suprarealismului, el era conștient de ceva. De ce anume? Dacă acceptăm metafora aceea superbă, care definește suprarealismul ca pe o «pușcă încărcată cu zgomot pur», atunci, în consecuția acestei metafore, eu cred că n-ar fi imposibil să acceptăm că tânărul nostru era trăgaciul acestei puști. Fără el, explozia nu s-ar fi produs. Iar eu cred că el a știut-o.”

Laurențiu Ulici: „Tânărul Tristan Tzara”, susținută la Academia Română, cu prilejul desfășurării lucrărilor dedicate Centenarului Tzara (aprilie 1996) și publicată, apoi, în revista ALDEBARAN, nr. 2-4/ 1996, București

„«Să se termine cu pictorii, să se termine cu literatura, să se termine cu sculptorii, să se termine cu muzicienii, să se termine cu religiile, să se termine cu republicanii, să se termine cu socialiștii, să se termine cu proletarii, să se termine u patriile, în sfârșit, să se termine cu toate prostiile astea».
Concluzia nu poate fi decât una de bun simț dadaist: Iat-o: «Să nu mai fie nimic, nimic, NIMIC, NIMIC». Adică nici dadaism? te întrebi speriat. Bineînțeles, nici dadaism, întrucât – iarăși se spune explicit – «Adevărații dadaiști sunt împotriva dadaismului». (…)

Așa mi se pare acum Tzara: un pălit cu rigla, agent al unor noi polenizări, care mai degrabă simte frumosul decât îl vede, sau îl vede numai în negativ – și îi revine istoriei literare sarcina de a developa filmul.
Are în ultimul din manifeste o intuiție mare: «Poezia vă va semăna». Oricum ai compune-o, prin orice metodă, fie și prin decuparea cuvintelor dintr-un ziar și amestecarea lor în pălărie, poezia îți va semăna.”

Marin Sorescu: „Comunicare susținută la Academia Română, cu prilejul desfășurării lucrărilor dedicate Centenarului Tzara (aprilie 1996) și publicată, apoi, în Marin Sorescu, Bibliotecă de poezie românească, Ed. Creuzet, București, 1997

și, referitor la cuvântul-simbol „dada”, iată ce zice Țone în prefața la vol. douăzeci și cinci de poeme, Ed. Vinea, B., 1998:

„Și cum vremurile erau mai degrabă hilare decât eroice, Tzara s-a gândit nu la un uriaș armăsar țesut din conifere impecabile, ci la un aparent banal «căluț de lemn». La o jucărie, în fond. La Dada. Tzara știa prea bine că odată suit în șa, va putea, ca-n poveștile fascinante ale unei copilării vrăjite, să zboare ca vântul și ca gândul în cele patru zări ale lumii. Dar și aici e vorba, în cele din urmă, de un «vicleșug», căci căluțul de lemn, atunci când se plictisește de alergat, se poate da de trei ori peste cap și deveni, la propriu, nume de sfânt în calendar. Nume de martir.
Dada implică, așadar, nu numai ideea de joacă, de copilărie perpetuă, ci și ideea de jertfă. Căci el avusese parte de un sfârșit tragic: prin decapitare. Sfântul Dada trebuia, așadar, să dea nemurire jocului și răsfățului novator. Și mai trebuia să semnifice, pentru tânărul poet român Tristan Tzara, încă ceva numele de Dada, încă o semnificație anume, încă o taină. Și dacă ieșeanul Victor Macarie are dreptate în susținerea sa recentă (cronica, nr. 13-14, iulie, 1996), și această taină este astăzi dezlegată astăzi: ziua de naștere a lui Tzara corespunde, în vechile calendare, chiar cu… ziua sfântului mucenic Dada. Povestea aceea cu dicționarul deschis la întâmplare pare, așadar, a face parte din aceeași recuzită genial inventată de către noul puști genial al Europei spirituale, obraznicul cu metodă, farsorul cu program, inepuizabilul, în genere, Tristan Tzara.” (p. 8)

trei lucruri diferite; întrebare de dup-amiază


pe scurt: comercial are două accepții: comercial, adică ceea ce vedem la televizor, sau comercial, adică ascultat de mulți oameni (calitate proastă, pentru ăi superficiali, calitate extra, pentru ăi cu ureche).

când te apuci să faci traduceri (adică aci), e bine să nu folosești limbi intermediare, fiindcă dacă Tzara și-a scris poemele în franceză e clar că folosind o limbă intermediară anumite expresii se pierd, și, atunci, se pierde și posibilitatea de a fi cât mai aproape de text, fiindcă, din câte știu eu, limbile nu au, toate, echivalențe lexicale, și deci să traduci din franceză în română folosind engleza ca intermediar e nasol, iată ce zice un traductor, cel menționat în linkul de deasupra:

deoarece traducerea lui nicolae tzone din 1998 este foarte greu de găsit şi deoarece am fost foarte dornic să citesc celebrele douăzeci şi cinci de poeme ale lui tristan tzara (pasionat de tot ceea ce se învârte în sfera suprarealismului şi dadaismului), m-am decis să traduc eu însumi aceste douăzeci de poeme. curat act de nebunie fiindcă în mod evident nu ştiu o boabă de franceză (oare?) iar o traducere pertinentă (aşa mi s-a spus!) ar trebui să fie făcută din limba în care a fost scrisă, altfel ar ieşi o aiureală! oare? nimeni n-ar trebuie să considere această traducere ca o traducere bună, ci ca o gumă de mestecat în timpul rămas până la lansarea mult aşteptată a operelor complete ale lui tzara în ediţie bilingvă… şi sunt convins (oare?) că tocmai acum citiţi aceste rânduri pentru că vă plac lucrurile dada, aşa că deşi
traducerea (din franceză în engleză şi abia apoi în română) e probabil foarte rea, trebuie să recunoaşteţi (dacă o să vă uitaţi peste volumul în franceză) că şi în original gramatica lui tzara e foarte simplistă şi tocmai de aceea atât de ilizibilă (sau nu chiar) – în fine, defectuoasă cum e, traducerea sporeşte chiar – aş zice – farmecul discursurilor de o amuzicalitate brutală chiar şi când cuvintele iau calea sunetelor africane…

întrebare: este sau nu folositoare critica literară? trebuie sau nu trebuie să scriem ceva bazându-ne pe ce vor cititorii să citească? urmează se exlicitez acest modul ulterior.

(e ultima oară când pun tagguri la articol-e; nu-mi place. cine vrea să citească, să citească, cine nu, nu e obligat.)

despre Coșbuc


Pe scurt, poezia (erotică, socială, patriotică, didactică etc.) a lui Coșbuc se realizează, așa cum zicea Magdalena Popescu în studiul ei privindu-l pe Slavici,

„nu atât ca necesitate interioară, cât ca satisfacere a unei cerințe obiective, deci exterioare, de a demonstra că limba și spiritul național sunt apte să lucreze în sensul marilor exemple ale umanității”[1].

    Cum se realizează această obiectivare a cerinței anume? Simplu (v. și supra): prin faptul că în poezia lui Coșbuc nu găsim reflectate dorințe sau pasiuni mistuitoare, sau pesimism, ci, mai degrabă, o anume optică a vieții, un fel de a fi pe care-l practică acesta din plin, setea de viață, optimismul, voioșia și sănătatea, elemente ce se regăsesc și în poeziile sale, în special în cele de factură erotică, deoarece în poezia sa erotică, de altfel, preponderentă, găsim concentrate aceste viziuni, această filozofie a vieții, prin voioșia personajelor sale, prin joaca lor, prin duplicitatea, am spune, acestora.


[1] Magdalena Popescu, Slavici, Ed. Cartea Românească, 1977,  p. 12

Tristan Tzara, poeme. impresii de dup-amiază


m-am uitat la House. am citit 2 pagini din don Quijote. am zis că voi citi. că-l termin, dar, aparent, nu prea…

am citit din Tristan Tzara și voi să postez câteva poezioare din cele citite. imagini, artă. arta este rezervată doar unei anumite categorii de oameni. deși cu toții ne dorim să fim filosofi în gândire, nu suntem cu toții filosofi, fiindcă filosofia a fost făcută de mult, cândva. și nu te face filosof gândul că viața este crudă, sau că după moarte nu există nimic. sau că there is no God. sau fiindcă nu crezi în el. nihilismul a fost propus de Nietzsche (la el, cel puțin, a atins cel mai înalt nivel). pozitiviștii au propus o nouă abordare asupra filosofiei, asupra modului de a vedea viața per totum.

ceea ce mă scoate cel mai tare din sărite este când dau peste un articol așa, mai nu știu cum, și cel care l-a scris are impresia că a reușit să dezvolte umanitatea și gândirea filologică a acesteia. nu, cultura are nevoie de eforturi constante. și doar fiindcă oamenii vorbesc frumos despre tine, nu-nseamnă că este și așa, fiindcă nu există ceva concret; același om poate fi văzut într-un mod diferit de nșpe persoane diferite. nu, relativitatea adevărului constă în faptul că este relativ. nu știm ce există, ce a exista, dar putem doar să credem, fie că vrem sau nu. și nu cred că există vreun motiv pentru care cineva să spună ceva pe nas, privind de sus, fiindcă asta nu denotă decât diletantism și snobism. aviz amatorilor. RAG. acronim.

revenim la Tzara, iată câteva poeme care mi-au plăcut:

Marele lamento al obscurității mele unu

rece vârtej zigzag al sângelui
sunt fără suflet cascadă fără prieteni
[și fără talente doamne
nu primesc regulat scrisorile mamei
care trec poate prin rusia prin norvegia
[și prin anglia
amintirile în spirale roșii ard
[creierul pe treptele amfiteatrului
și ca o reclamă luminoasă a sufletului meu
[durere țâșnită din sferă
turn de lumină roata fecundă de furnici albastre
nimb secetă suprasaturată de dureri

vino lângă mine fie ca rugăciunea să nu te jeneze ea
[coboară în pământ ca scafandrii
[pe care-i vom născoci
atunci obscuritatea fierului în vin și sare se va
[schimba
simplitate paratrăsnet al tălpilor noastre atenție
paratrăsnetele care se grupează în păianjen
astfel eu devin cununa unui crist uriaș
țară fără contur arc voltaic

vulturii de zăpadă vor veni să hrănească stânca
unde argila adâncurilor se va schimba în lapte
și laptele va tulbura noaptea lanțurilor vor răsuna
ploaia va naște lanțuri
grele
va forma în văzduh roți raze
sceptrul în centru printre ramuri
jurnalele vechi tapiseriile
un paralitic
nimb secetă
roata fecundă de furnici albastre
doamne deget de aur cuptor fabrică de sfincși
pentru ce să-l sugrumi pentru ce
după trăsnet marșul militar va izbucni
disperarea mea tubă din fier costisitor dar
[pentru ce pentru ce atunci?
astfel astfel totdeauna dar drumul
tu trebuie să fii ploaia mea circuitul meu farmacia
[mea nu mai plânge nu mai plânge te rog

Marele lamento al obscurității mele doi

privește pletele mele au crescut
resorturile creierului sunt șopârle galbene
[care se lichefiază

câteodată
spânzuratul
găurit
arbore
soldatul
în regiunile mlăștinoase unde păsările
[copulează în liniște
cavaler astral
tapiserii ofilite
acid care nu arde asemenea
[panterelor din cuști
jetul de apă țâșnește și urcă spre
[alte locuri

cutremurări
suferință fiica mea nimic albastru și îndepărtat
capul meu este gol ca un șifonier de hotel
spune-mi încet peștii umililor
[tremură și se sparg
când vrei să plecăm
nisipul
pașaport
dorință
și podul să rupi la o treime a rezistenței
spațiul
polițiști
împăratul
greu
nisip
ce mobilă ce lampă să născocesc pentru sufletul tău
septembrie de hârtie gaz
în tipografie

te iubesc lămâile care se umflă la oglindă
[ne despart mamă
[venele mele de-a lungul lui dumnezeu
mamă
mamă mamă tu aștepți în zăpada
[înaltă electricitate
fabulos
disciplină
frunzele se adună în geometrii de aripi
[ne liniștesc pe o insulă și se înalță
[ca un ordin de arhangheli
foc alb

Retragere

păsări copilărie pluguri repede
hanuri
încăierare la piramide
18 brumar
pisica pisica este salvată
intrare
plânge
valmy/ trăiește rotește roșu
plângi în vizuină trompetă lenți zurgălăi
plânge
mâinile zbârcite ale copacilor ordin
plânge
el/ gărzi
către alb către pasăre
să plângem
plângeți
alunecă

tu porți țintuite pe cicatricile tale
[proverbe lunare
lună cafenie desfășoară-ți diagrama pe orizonturi
lună ochi cafeniu într-un lichid negru vâscos
vibrații surdul
animale grele înaintând în cercuri tangente
de mușchi gudron căldură
țevile se curbează împletesc
intestinele
albastru

Primăvară

lui h arp

să pui copilul în vază la miezul nopții
și plaga
roză a vânturilor cu degetele tale cu unghii frumoase
tunetul în pene să vezi
o apă rea curge din picioarele antilopei

să suferi acolo jos ați găsit vaci
[păsări?
sete fierea păunului din colivie
regele în exil în limpezimea fântânii
[se mumifică lent
în grădina de legume
să semeni lăcuste zdrobite
să sădești inimi de furnici în ceața de sare
[o lampă își scoate coada pe cer
micile cioburi de sticlărie în pântecul cerbilor
[în goană
pe vârfurile crengilor negre scurte
[pentru un strigăt

Tristan Tzara — douăzeci și cinci de poeme, Editura Vinea, București, 1998, prefață și traducere de Nicolae Țone, Postfață de Serge Fauchereau, Pierre Mazars, Laurențiu Ulici, Marin Sorescu

N.B.: așezarea-n „pagină” a poemelor nu corespunde așezării din carte, fiindcă WordPressul, spre deosebire de Blogspot, nu suportă formatarea făcută de mâna omului, mă refer la chestii de genul.

de seară. despre poezie, cică


azi am dat peste Tristan Tzara, poetul nostru dadaist prin excelență. i-am citit cele 25 de poeme, în ediție bilingvă, franceză-română, un proiect editorial ce se petrecea undeva prin anul 1998, când eu mă jucam în lumina soarelui, rațele și vânătorii.

această carte nu este cine știe ce, adică condițiile în care apare nu-s tocmai de lăudat. are chiar și greșeli ortografice, dar nu-i problemă. însă aceste 25 de poeme sunt o chintesență a poeziei dadaiste tzariene. este o lectură plăcută și, vă vine să credeți sau nu, are niște imagini absolute. poezia mi-a lipsit o bună bucată de timp. Macedonski și Minulescu sunt slabi. au poezie mai mult lipsă decât afișată. dar Tzara are acel ceva pe care l-am găsit și la Naum, la Stănescu, la… ăăă, mmmm, nu știu. s-ar părea că am citit foarte puțină poezie de calitate. ar trebui să mă apuc serios de poezie. Cărtărescu are ceva, dar nu se ridică la frumusețea imaginilor naumiene. sau, știu eu? sunt cam izolat de poezie, și e cam vina facultății. „nu, nu e vina ei, e vina ta, că nu citești calumea!”

mă pierd în romane și alte alea, însă nu citesc poezia. Poezia. Nietzsche a scris poezie. Rilke a scris poezie. se toarnă imaginile dintr-un vers într-altul. e absurd omul. adică e bun.

și nu că voi să mă lamentez, dar știu că există o formă de Poezie pe care nu am atins-o prin cele citite. Apocalipsa stă mărturie într-o oarecare măsură.

Ion Vinea, Ilarie Voronca, Tzara, Fundoianu et comp. au fost citiți în anul I, sem. II, într-o carte pe nume Avangarda literară românească, editată de Marin Mincu. am găsit acolo destulă literatură de avangardă ca să mă minunez. însă tot mai trebuie să caut ceva.

„oamenii sunt cei mai infideli față de cărți. se apucă de cincizeci și nu termină pe niciuna.”

Poezia există. Coffin Blues, Stela Iorga