Pe scurt, poezia (erotică, socială, patriotică, didactică etc.) a lui Coșbuc se realizează, așa cum zicea Magdalena Popescu în studiul ei privindu-l pe Slavici,
„nu atât ca necesitate interioară, cât ca satisfacere a unei cerințe obiective, deci exterioare, de a demonstra că limba și spiritul național sunt apte să lucreze în sensul marilor exemple ale umanității”[1].
Cum se realizează această obiectivare a cerinței anume? Simplu (v. și supra): prin faptul că în poezia lui Coșbuc nu găsim reflectate dorințe sau pasiuni mistuitoare, sau pesimism, ci, mai degrabă, o anume optică a vieții, un fel de a fi pe care-l practică acesta din plin, setea de viață, optimismul, voioșia și sănătatea, elemente ce se regăsesc și în poeziile sale, în special în cele de factură erotică, deoarece în poezia sa erotică, de altfel, preponderentă, găsim concentrate aceste viziuni, această filozofie a vieții, prin voioșia personajelor sale, prin joaca lor, prin duplicitatea, am spune, acestora.
[1] Magdalena Popescu, Slavici, Ed. Cartea Românească, 1977, p. 12
