Home » de prin periodice » Informații despre Tzara și Dada

Informații despre Tzara și Dada


„Dada nu va merge niciodată mai departe în dezarticularea limbajului poetic, în ciuda suprimării cuvintelor înseși, cărora nu le va lăsa decât sunetele. Astfel încât în 1923, în De nos oiseaux, Tristan Tzara va relua fragmente întregi din aceste poeme pe care va fi suficient doar să le traducă; «Mergeți chiar voi să vedeți, dacă nu vreți să mă credeți», spunea Contele (Nu chiar primejdiosul conte transilvănean, ci Montevidean). Astfel am descoperit, puțin mai târziu, că Tzara deja tradusese literalmente minunatul haiku: «în oțel de gheață/ sună/ tu dormi când plouă?».

Serge Fouchereau: „Dada exista înainte de dada”, apărut în revista PHANTOMAS, Beige, nr. 235-237, pp. 3-5, traducere de Nicolae Țone.

„«Fiecare om să strige: Există o puternică lucrare distructivă, de negare. Să măturăm, să curățăm!» Acesta este cuvântul de ordine al unuia dintre manifeste. Dar fiecare strigă doar pentru sine. Este o revoltă individuală. Împotriva artei, a societății, a banului. Și, mai ales, a războiului. Cât despre cuvântul «Dada», el nu înseamnă nimic. Tristan Tzara l-a afirmat solemn, luând primul cuvânt peste care a dat deschizând dicționarul. Degetul lui s-a oprit la «Dada». Asta vrea să însemne «căluț» în jocurile copiilor și o afirmație repetate la ruși și la români. Se pare, de asemenea, că negrii Krou numesc «dada» coada unei vaci sacre. (…)

Începuturile Dada nu au fost ale unei arte, ci ale unui dezgust, a spus Tzara… Frumosul și adevărul în artă nu există; ceea ce mă interesează este intensitatea unei personalități.”

Piere Mazars: „Dada s-a născut în România. Tzara a murit la Paris”, apărut în revista Le Figaro littéraire, 2-8 ianuarie 1964.

„Dincolo de divorțul dintre tânărul nostru și conducătorii temporari ai suprarealismului – s-a mai întâmplat ceva interesant. Mai toți poeții importanți ai suprarealismului francez au devenit poeți de partid, nu și tânărul nostru, care, fiind în continuare simpatizant de stânga, a refuzat să facă poezie de partid, încât s-ar putea spune că, într-un fel, provocând, prin dadaism, apariția suprarealismului, el era conștient de ceva. De ce anume? Dacă acceptăm metafora aceea superbă, care definește suprarealismul ca pe o «pușcă încărcată cu zgomot pur», atunci, în consecuția acestei metafore, eu cred că n-ar fi imposibil să acceptăm că tânărul nostru era trăgaciul acestei puști. Fără el, explozia nu s-ar fi produs. Iar eu cred că el a știut-o.”

Laurențiu Ulici: „Tânărul Tristan Tzara”, susținută la Academia Română, cu prilejul desfășurării lucrărilor dedicate Centenarului Tzara (aprilie 1996) și publicată, apoi, în revista ALDEBARAN, nr. 2-4/ 1996, București

„«Să se termine cu pictorii, să se termine cu literatura, să se termine cu sculptorii, să se termine cu muzicienii, să se termine cu religiile, să se termine cu republicanii, să se termine cu socialiștii, să se termine cu proletarii, să se termine u patriile, în sfârșit, să se termine cu toate prostiile astea».
Concluzia nu poate fi decât una de bun simț dadaist: Iat-o: «Să nu mai fie nimic, nimic, NIMIC, NIMIC». Adică nici dadaism? te întrebi speriat. Bineînțeles, nici dadaism, întrucât – iarăși se spune explicit – «Adevărații dadaiști sunt împotriva dadaismului». (…)

Așa mi se pare acum Tzara: un pălit cu rigla, agent al unor noi polenizări, care mai degrabă simte frumosul decât îl vede, sau îl vede numai în negativ – și îi revine istoriei literare sarcina de a developa filmul.
Are în ultimul din manifeste o intuiție mare: «Poezia vă va semăna». Oricum ai compune-o, prin orice metodă, fie și prin decuparea cuvintelor dintr-un ziar și amestecarea lor în pălărie, poezia îți va semăna.”

Marin Sorescu: „Comunicare susținută la Academia Română, cu prilejul desfășurării lucrărilor dedicate Centenarului Tzara (aprilie 1996) și publicată, apoi, în Marin Sorescu, Bibliotecă de poezie românească, Ed. Creuzet, București, 1997

și, referitor la cuvântul-simbol „dada”, iată ce zice Țone în prefața la vol. douăzeci și cinci de poeme, Ed. Vinea, B., 1998:

„Și cum vremurile erau mai degrabă hilare decât eroice, Tzara s-a gândit nu la un uriaș armăsar țesut din conifere impecabile, ci la un aparent banal «căluț de lemn». La o jucărie, în fond. La Dada. Tzara știa prea bine că odată suit în șa, va putea, ca-n poveștile fascinante ale unei copilării vrăjite, să zboare ca vântul și ca gândul în cele patru zări ale lumii. Dar și aici e vorba, în cele din urmă, de un «vicleșug», căci căluțul de lemn, atunci când se plictisește de alergat, se poate da de trei ori peste cap și deveni, la propriu, nume de sfânt în calendar. Nume de martir.
Dada implică, așadar, nu numai ideea de joacă, de copilărie perpetuă, ci și ideea de jertfă. Căci el avusese parte de un sfârșit tragic: prin decapitare. Sfântul Dada trebuia, așadar, să dea nemurire jocului și răsfățului novator. Și mai trebuia să semnifice, pentru tânărul poet român Tristan Tzara, încă ceva numele de Dada, încă o semnificație anume, încă o taină. Și dacă ieșeanul Victor Macarie are dreptate în susținerea sa recentă (cronica, nr. 13-14, iulie, 1996), și această taină este astăzi dezlegată astăzi: ziua de naștere a lui Tzara corespunde, în vechile calendare, chiar cu… ziua sfântului mucenic Dada. Povestea aceea cu dicționarul deschis la întâmplare pare, așadar, a face parte din aceeași recuzită genial inventată de către noul puști genial al Europei spirituale, obraznicul cu metodă, farsorul cu program, inepuizabilul, în genere, Tristan Tzara.” (p. 8)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s