Calul războiului/ Cal de război (War Horse)


am văzut War Horse. film admirabil. plăcut.

începutul e oarecum tipic filmelor de gen, dar restul filmului te ține, cum se zice, atent. al naibii calul ăsta, nu se lasă deloc. aleargă după stăpân-su prin, aproape, toată „lumea”.

frumos cal, frumos accentul, frumos totul. doar începutul putea fi mai bun. o faza frumoasă în minutul (ca-n fotbal) ’44 din ora 1.

în rest. vă ofer recenzia de film făcută de Anca, recenzent de filme.

vizionare plăcută!

Oboseală


sunt atât de obosit. nici nu știu când am dormit ultima oară cum trebuie. și nu mă refer aici la ora la care mă culc, ci la modul în care dorm. mă trezesc, uneori, pe la 7, nădușit, transpirat.

îmi dau seama cât de mult îmi lipsește un ce. acel ce ce mă face să tresar. să tresar, să radiez, să mă mișc și să râd. să râd de să plesnesc. să râd de să-mi lăcrimeze ochii. și așa mai departe. nu știu de ce am această senzație. dar de fiecare dată când mă găsesc singur bătând străzile în lung și-n lat
mă trezesc că mă enervez. și merg mai repede, să-mi golesc creierul. la propriu. să-l sec. să-l desalinizez și așa mai departe. drenez. dar, pe măsură ce merg mai repede, gândurile și reproșurile și pleznirile peste frunte se-ntețesc, la fel ca rafalele de vânt.

și când te gândești că ar fi mai simplu dacă m-aș resemna cu ideea că așa ceva nu se poate? să-mi dau seama că „nu e posibil. așa ceva nu se va întâmpla prea curând. că nu”? nu se poate să mă resemnez însă. nu.

chinuiala și suferința pentru găsirea acelui ce care să ne facă să tresărim și să licărim este un fel de setare inițială pe care o trăim cu toții. „damnați să fim atrași de contrariile personalităților noastre. damnați să căutăm acel tip de persoană care să ne pună pe jar. să ne facă să fim încordați, să ne încordăm nervii, toți, și să reacționăm la cea mai mică tresărire a celui de lângă noi.” – al dracului clișeu.

mă simt al dracului de obosit și trist. da, cuvântul de ordine: trist. trist din cauza faptului că caut un ce ce e aici, dar în același timp nu e aici.

Poezia poezie, nu greșeala de demult


Tânjesc după gura ta, vocea ta, părul tău.
Tăcut și înfometat, vânez pe străzi.
Pâinea nu mă hrănește, zorii mă înnebunesc, toată ziua
Caut apa de pe urma pașilor tăi.

Tânjesc după surâsul tău senin,
mâinile tale, culoarea unui seceriș sălbatic,
înfometat după strălucirea pală a unghiilor tale,
Vreau să gust din pielea ta ca dintr-o migdală.

Vreau să gust din raza de soare ce pâlpâie în corpul tău minunat,
nasul suveran al feței tale arogante,
Vreau să mănânc umbra ce zboară de pe genele tale,

și alerg de jur-împrejur flămând, mirosind crepusculul,
vânându-te pe tine, pe inima ta caldă,
ca o pumă în stepele din Quitratue.

Pablo Neruda, I Crave Your Mouth, Your Voice, Your Hair/ Tânjesc după gura ta, vocea ta, părul tău, traducere proprie

Sursa

Thomas Mann — magie și voință


„Probabil că nu poți trăi sufletește prin a nu voi; a voi să nu faci ceva nu oferă un conținut vieții pe un răstimp mai mare; a nu voi ceva și, în genere, a nu mai voi a face, așadar, totuși ceea ce li se cere sunt, probabil, fenomene prea apropiate pentru ca ideea de libertate să-și mai găsească un loc suficient între ele, și chiar în această direcție se îndreptau îndemnurile pe care Cipolla le intercala între loviturile de bici și ordinele sale, amestecându-și înrâuririle ce constituiau secretul său cu remarci psihologice derutante (…).”

Thomas Mann — Mario și vrăjitorul

aforisme prelun-gite


Când trăiesc întins pe pat, privind tavanul alb, crăpat, îmi vin în minte pasaje din cărțile citite, drumurile bătute. Și-mi pare că întineresc subit. Cum se zice, după un drum pe care-l bați în lung și-n lat rămân doar niște frânturi de imagine, nimic mai mult.

Dacă ar fi să descriu stările pe care le trăiesc acum, aș zice că pielea tremură pe mine, stomacul tresaltă și se cască în el un gol ce pare că vrea să mă înghită. Tu. Și atât.

Parafrazând, dacă mă pregătesc de drum, mă lasă și brațe, și picioare, și tors, și tot. Dar, dacă mă întind, mă simt la fel de puternic precum cei din vechime, care alergau cale de un continent, numai să dea o scrisoare.

nu știu cum se face că simt lipsa a ceva anume. unii i-ar zice „dilemă existențială”. dar adevărul este că nu știu. totul a-nceput într-o zi de iarnă geroasă, luna lui ianuarie, când

ochii mei s-au deschis și au văzut plutind peste ape o muscă neagră ce mă bâzâia până în adâncul creierilor. făptura aceea mi-a dat o lecție despre ce-nseamnă singurătatea, de fapt.

vă las în compania unei melodii acum. și vă rog, iertare pentru aberații. simțeam nevoia să scriu, orice. orice.