Balzac – Femeia de treizeci de ani


„Societatea nu poate exista decât prin sacrificiile individuale pe care le pretind legile. Acceptându-le avantajele, nu înseamnă, oare, a menține condițiile care o fac să dăinuiască? Or, nenorociții care, lipsiți de o pâine, sunt siliți să respecte proprietatea, nu-s mai puțin de plâns ca femeile rănite în gânduri și în delicatețea firii lor.” – pp. 38-39

„- Familia, domnule, există, oare? Eu tăgăduiesc familia într-o societate care, la moartea tatălui sau a mamei, împarte bunurile acestora și spune fiecăruia să-și vadă de drumurile lui. Familia este o asociație temporară și întâmplătoare, pe care moartea o desface grabnic. Legile noastre au sfărâmat casele, moștenirile, trăinicia exemplelor și a tradițiilor nu văd în jurul meu decât dărâmături.” – p. 65

„Pascal a spus: «A te îndoi de Dumnezeu înseamnă a crede în el».” – p. 78

din Honoré de Balzac, Femeia de treizeci de ani, traducere de H. Grămescu, T. Ioachimescu, Asociația „Cartea”, Chișinău, 1993

Advertisements

2979


literatura e ca o țigară, vrei mai mult și mai mult din ea, nu te mai saturi și devii dependent, dar nu despre asta vorbesc.

ci despre faptul că literatura e ceva mai spontan decât o fac unii să pară, literatura e un chin artistic și un artistic chin (nu-s același lucru), și oricât de mari și de tari or fi părut alde Eminescu, Petrescu, Eliade, Preda și ceilalți, a fost de fapt un efort pe care l-au depus în momentele de inspirațiune (daimonionul socratic) și alte alea.

vă las cu ăștia, Queen, îs mai faini decât ce am eu de zis.

Ion Pillat – poezii


„Toamna și-a întins marama de maramă pe zăvoi;
Taie aerul cu zboruri mici și frânte, rândunele;
Frunze cad și-n praf de aur, de la munte după ele
Pică și treptat se umflă gârla turmelor de oi.

Am lăsat pridvorul casei sub umbrarele de nuci;
Urmărind, urmând poteca, șipotul de apă vie;
Pasul nostru sperie sturzii hrăpăreți și sus în vie,
Dulci se pârguiesc la soare strugurii de pe butuci.

Să-i oprească dela jafuri nu vedem nici un pândar
Și ciorchina rumenită, bob cu bob, o s-o aleagă…
Nu te-mpotrivi, iubito: e al lor al toamnei dar.
Lasă-te de voie bună, brațul meu să te culeagă!”

La culesul viei

„Visai de o cetate pe margine de mări…
Trec peste ea cocorii zburând spre alte țări.

Pe cer pier nori târându-și penumbra de pământ…
Fug legănând corăbii catargele în vânt.

Intrat tăcut într-însa, umblai în lung și-n lat…
Se înălța doar murmur de ape, depărtat.

Urcai pe scări de piatră în turle până-n nori…
Se auzea doar freamăt de aripi de cocori.

Dormea pe veci cetatea: un straniu mausoleu…
Și cum priveam, simțit-am că mortul eram eu.”

Visai de o cetate

„Tot mai aveai privire și ochi de fată mare
Și zâmbetul și vârsta – deși jucai prin «bar».
În orice gest tot trupul părea că-l dai în dar
Și sufletu-ți, se vede, uitase-orice mirare.

Ce straniu lucru: forma rămâne în zadar
Și tot te mai îndeamnă — gândeam cu întristare —
Să crezi și să-ți închipui că-i alta și că are
Ceva, în pieptu-i fraged, — nevinovat și rar.

Și chiar în seara ceea ne-am dus. Pe căi străine
Am căutat o clipă pe când mergeai cu mine
Să-ți văd în ochi minciuna clipitei trecătoare.

Și câtă frăgezime i-ascunsă-ntr-un mormânt.
Dar tu mi-ai zis mâhnită: — Nu mă privi… mă doare —
Și ți-am iertat viața pentru-un sărman cuvânt.

Trecătoarei

Ion Pillat — Poezii, Editura Minerva, București, 1989

despre comunism 2


comunismul m-a fascinat încă din clasa a 8-a, când am auzit prima oară discutându-se de(spre) el am rămas șocat. pe-atunci, neștiind cum se folosește internetul, nu prea aveam posibilități de informare, dar mă fascina felul în care profesoara de istorie ne relata „aventuri” prin care au trecut ea și soțul ei (de origine evreiască, parcă).

timpul a trecut, am mai aflat una-alta, liceu, cărți, ore, documentare etc. și am aflat ce lucruri a făcut comunismul. sau, și mai bine, cum s-a ajuns la acest tip de comunism. răspunsul (răspunsurile) au întârziat să apară (comunismul fiind „practicat” și-n statul democrației neegalat, SUA, comunismul american). foarte mult timp. dar oamenii au simțit, oamenii au trăit pe pielea lor, creierul lor a înregistrat fiecare zi din fiecare lună din fiecare an al existenței lor sub oblăduirea partidului unic, denumit, monolitic (cum ar zice Tismăneanu), Partidul Comunist, parte integrantă a Cominternului, din Kremlin sau Moscova, țara-mamă a acestui concept abuziv, abrutizant.

oamenii nu au uitat și nu vor uita mulți ani toate crimele, toate abuzurile și atrocitățile pe care le-a comis comunismul de-a lungul întregii sale existențe; dacă la început era mai moale, mai voalat, în timpul și sub conducerea lui Stalin comunismul a atins cote amețitoare, crimele, abuzurile, atrocitățile sale au atins un stadiu al maturității de neînchipuit.

dar oamenii nu uită și nu vor uita. și păcatul cade asupra copiilor, asupra noastră și a părinților noștri, fiindcă ei se/ ne hrănesc direct cu laptele amestecat cu ideologia – mai mult sau mai puțin – comunistă, iar promisiunile unor istorici sau analiști ai istoriei, ai progresului istoric etc. nu s-au împlinit, fiindcă 20 de ani de la Revoluție nu vor șterge din amintiri jumătate de secol aproape de opresiune, de frică, de abuz, de „viol” și de uniformizare a societății și a membrilor ei.

nu, acestea nu se uită, rana este proaspătă, se poate vedea ușor acest fapt. trebuie doar să fim atenți. și, de aici, o multitudine de derivați, fie ei în plan politic, economic, social etc. – de aici acest întreg hiatus și stânjeneală sau autoabrogare a unor principii proclamate cu puțin timp înainte.

„România, trezește-te!”

despre comunism


„Marxismul trecea drept știință și nu drept un set de principii morale; ca urmare, revoluția pe care o predica era «parte a unui mecanism istoric, epurat, așadar, de valori» (Eugen Weber). Această pretenție profetică a condus la credința fanatică, aproape mistică a adepților, care au îmbrățișat viziunea apocaliptică, chiliastică a matematicii revoluționare a comunismului. Astfel, comunismul era, în același timp, o escatologie (o doctrină a salvării omenirii) și o ecleziologie (o ideologie a partidului/ mișcării revoluționare). Realitatea ca atare era definitiv obiectivată și trebuia depășită, pe de o parte, prin emanciparea și revoluționarea proletariatului, pe de altă parte, prin utopia unei societăți fără clase sociale. Prin urmare, viziunea comunistă asupra societății viitoare era bazată pe «»o dictatură asupra nevoilor» (Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Márkus). Aceasta presupunea disoluția individului autonom într-un cadru devorator al controlului absolut, politizarea dezastruoasă a psihicului, manipularea subiectivității, încercarea de a anihila spațiul privat ca ultim sanctuar al sinelui. (…) Obiectivul final era Cetatea lui Dumnezeu pe pământ, adică triumful proletariatului.
Principala problemă a proiectului marxist era lipsa sensibilității față de alcătuirea psihologică a umanității. Dat fiind cultul său pentru totalitate, teoria socială marxistă, care se pretindea a fi ultimul arhetip explicativ, și-a pregătit terenul propriei degenerări, în traducere bolșevică (leninistă), în dogmă și în persecuția nemiloasă a ereticilor. Accentul pe care îl punea Marx pe emanciparea umană ca absorbție conștientă a societății de către individ, echivalarea antagonismelor sociale cu lupta de clasă au condus către o strategie de eliminare a intermediarilor (legi, instituții etc.) care reglementau relația dintre societatea civilă și stat. Marx nu a reușit să dea instrucțiuni cu privire la realizarea unității sociale. Viziunea utopică, escatologică a gândirii politice a lui Marx a fost tradusă într-un program revoluționar de acțiune de către Vladimir Ilici Lenin (născut Ulianov).

pp. 36-38

„Absolutismul ideologic, sacralizarea țelului final, suspendarea facultăților critice și cultul politicii partidului ca expresie perfectă a voinței generale erau prezente în proiectul bolșevic inițial. Lenin a impus două elemente fundamentale în concepția bolșevică a politicului: legea ca epifenomen al moralei revoluționare și ca heteronomie a acțiunii individuale. Anihilarea democrației în practica leninistă este determinată de natura partidului ca substitut laic al aurei unificatoare, atotcuprinzătoare a aparatului politic al suveranului absolut (regele medieval). Cu alte cuvinte, modelul leninist susține omogenizarea integrală a spațiului social ca ideal politic și pragmatic. Ideologia străbate întreagă dinamică a regimului, «pregătind și declanșând acțiunea, fără de care guvernarea, violența și socializare devin imposibile» (Michael Geyer).”

p. 41

„Personalizarea puterii politice, concentrarea ei în mâinile unui «demiurg» au dus la adorația forțată de natură religioasă și la masochista umilire a subiecților (în sensul dublu, foucaultian). Modalitatea simbolică prin care s-a realizat această înregimentare moral-politică a fost definiția stalinistă a internaționalismului ca loialitate necondiționată față de URSS (touchstone theory). Pentru a putea controla toate mecanismele care garantau reproducerea socială și pentru a menține structurile de putere într-un astfel de sistem, partidul a jucat un rol central. Propriile mele cercetări în arhivele PCR au confirmat faptul că nici un segment al corpului social, economic și cultural, precum și nici o instituție a complexului represiv nu au scăpat intervenției sistematice și continue a partidului. Chiar în perioada de apogeu a terorii (1948-1953), poliția secretă a servit ca unealtă obedientă partidului și nu invers. Puritatea ideologică și vigilență revoluționară au fost impuse drept imperative politice fundamentale. Nucleul acestei dictaturi ideologice, în încarnarea-i cea mai radicală, s-a materializat în urma unei sinteze dintre teroarea pură și propaganda permanentă. (…)
În cadrul acestei structuri monolitice dominate de o «falangă» revoluționară, planurile de remodelare a naturii umane, a vieții cotidiene (byt), a naturii și societății s-au cumulat într-o dogmă cu profil de religie politică fundamentată pe ideea negării moralității tradiționale: Binele și Răul, viciul și virtutea au fost reîncadrate într-un spațiu etic condiționat de către ortodoxisme cognitive și comportamentale (v. și nota de subsol din text – n.n). Rezultatul final a fost un sistem în care victima și torționarul se substituie reciproc.”

pp. 56-57

„Marea Teroare a reprezentat apogeul utopismului radical, momentul în care nimic nu a mai putut opri sau rezista în fața propagării perpetue a ticăloșiei. Igal Halfin descrie pertinent prin care, odată cu ciclicele epurări din Uniunea Sovietică (care embrionar și programatic au început încă din 1920), escatologia marxistă s-a transfigurat într-o demonologie care a atins maturitatea-i discursiv-transformist-criminală odată cu ofensiva pentru realizarea socialismului într-o sinură țară, sub Stalin. (…) Philip Rahv oferă o utilă interpretare a resorturilor care au avut ca finalitate Marea Teroare: «Acestea sunt procese asupra minții și spiritului uman… În Uniunea Sovietică, pentru prima oară în istorie, individul a fost privat de orice mijloc de rezistență. Autoritatea este monolitică: atribuțiile și politica sunt nediferențiate (property and politics are one). În aceste condiții, devine imposibilă sfidarea partidului. Nu poate fi eludat. Nu numai întreaga viață este absorbită de acesta, el caută să șabloneze chipurile morții».” (vezi și nota de subsol din text – n.n.)

p. 63

cât despre acele procese-spectacol (show trials), iată un „dialog” (nu știu sigur dacă este un dialog veritabil, dar ni se spune în carte că ar fi un mod prin care victimei i se smulgea confesiunea și prin care aceasta era dezumanizată):

„Depinde de tine… îți declari vinovăția pentru crimele comise, cooperezi cu noi, iar noi, la rândul nostru, vom face tot posibilul să te ajutăm. Am putea chiar lua în calcul o posibilă eliberare, dacă ne convingi că ai renunțat să fii dușman. Nu suntem căpcăuni; nu ne interesează răzbunarea. În plus, tu nu ești adevăratul dușman. Pe noi, nu tu ne interesezi; ne interesează criminalii care se află în spatele tău, sinistrele forțe ale imperialismului și războiului. Nu trebuie să-i protejezi; ei vor pierde propriile bătălii. Noi îi ajutăm frecvent pe oamenii ca tine să își regăsească drumul normal în viață și să aibă un rol respectabil în societate… Vrei să știi cum arată un șarpe capitalist? Iată-l acolo, gunoiul care stă acolo. Nu vei mai vedea vreodată o astfel de abominabilă târâtură… Șterge-ți rânjetul ăla murdar de pe față, slugă a americanilor ce ești… Ești o târfă! Asta ești! Ba mai rău de atât: târfele își vând trupul; tu ți-ai vândut sufletul. Pentru dolari americani, pentru niște nenorociți de dolari americani…” (Erica Wallach, Light at Midnight, Doubleday, New York, 1967, citat de Ivan Margoliul, Reflections of Prague: Journeys thrgough the 20th Century, WIley, London, 2006, p. 193, apud Vladimir Tismăneanu, despre comunism. destinul unei religii, Editura Humanitas, 2011, București, p. 68

Vladimir Tismăneanu – despre comunism. destinul unei religii, Humanitas, București, 2011

fragmentarium


„Știm cu toții că trupul e slab, iar spiritul și mai și, oricât s-ar lăuda de presupusele sale tării, că omul este teritoriul prin excelență al tuturor ispitelor plăcute posibile, atât cele naturale, cât și cele pe care le-a inventat de-a lungul secolelor și mileniilor de practici repetate. Să arunce prima piatră cine nu s-a lăsat niciodată ispitit. S-a început prin descheierea hainelor, apoi purtarea unora mai ușoare și mai sumare, și mai transparente, lăsând la vedere un număr din ce în ce mai mare de centimetri pătrați de piele, până când s-a ajuns la nudismul integral, cultivat cu franchețe absolută (…).”

p. 39

„Ca scriitor, cred că nu m-am despărțit niciodată de conștiința mea de cetățean. Consider că unde merge unul, trebuie să se ducă și celălalt. Nu-mi amintesc să fi scris nici măcar un cuvânt în contradicție cu convingerile mele politice pe care le apăr, dar asta nu înseamnă că aș fi pus vreodată literatura în serviciul direct al ideologiei pe care o urmez. Asta înseamnă, într-adevăr, că atunci când scriu, încerc cu fiecare cuvânt să exprim în întregime omul care sunt. Repet: nu separ condiția de scriitor de cea de cetățean, dar nu confund condiția de scriitor cu cea de militant politic. E drept că oamenii mă cunosc mai mult ca scriitor, dar există și din cei care, indiferent de gradul de relevanță pe care îl descoperă în lucrările mele, cred că ceea ce spun ca cetățean comun îi interesează și le pasă. Deși scriitorul, și numai el, e cel care poară pe umeri responsabilitatea de a fi acestă voce. Scriitorul, dacă e un om al timpului său, dacă n-a rămas ancorat în trecut, trebuie să știe problemele timpului pe care îl are de trăit. (…) Atenție, însă: a nu se confunda ceea ce reclam aici cu un fel de expresie moralizatoare, cu o literatură care ar vrea să le spună oamenilor cum să se comporte. Vorbesc despre altceva, despre nevoia de conținut etic fără nici un fel de urmă de pedagogie. Și, o condiție fundamentală, care să nu se separe niciodată de exigența unui punct de vedere critic.”

p. 123

José Saramago – Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog: martie 2009 – noiembrie 2009, Ed. Polirom, Iași, 2011