Home » de prin periodice » despre Adrian Păunescu

despre Adrian Păunescu


nu mai știu cu cine anume am avut o discuție pe tema Adrian Păunescu, în care-mi susțineam opinia anti-Păunescu; nu mai știu, parcă cu Ioana, dacă nu mă-nșel. oricum, ideea e că ea era pro, eu, contra. cine a câștigat? lucrurile sunt relative; unii vor spune că Păunescu nu a fost atât de rău, că el a făcut, de fapt, manifeste anti-Ceaușescu. alții, din contra, că a fost un pupincurist al lui Ceașcă. ei bine; adevărul e de partea celor care știu. iar Vladimir Tismăneanu pare a ști. desigur, nici el nu este tocmai văzut ca fiind o cheie de Biserică, dar punctul său de vedere mi se pare destul de pertinent cât să-l iau în sprijinul afirmației mele (și nu numai) conform căreia Păunescu a făcut, de fapt, inversul ziselor sale:

„Adrian Păunescu a fost toboșarul neobosit al «Epocii de Aur». Un talent real s-a înecat în abisul servituții voluntare. Iată un fragment din Raportul Final direct legat de rolul lui Adrian Păunescu în anii dezonoarei, spaimei și infamiei: «Cenaclul Flacăra a început în curând să semene, prin rânduială și gestică, cu săvârșirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita însă niciodată să amintească tuturor celor încântați de ce văd și de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbește prin gura lui – supunere și iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi și în colțul acesta de lume, liniștea și stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei și regimului lui Ceaușescu. Nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenților, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supraviețuirii unui regim odios.» Aceste rânduri sunt completate de comentariul Ioanei Munteanu: «Starea de spirit pe care a creat-o Păunescu, acel amestec perfid de exaltare juvenilă, transă a unei religiozități atee, amoralitate cronică, senzație de a ieși din chingile neputințelor străvechi, nevoie disperată de a împărtăși bucurii colective îndelung așteptate într-o istorie mai mult decât frustrantă, lipsa de repere morale și politice, naționalism lătrător, confuzie gregară etc. – starea de spirit a Cenaclului Flacăra e mult mai durabilă decât am fi crezut.»
Adrian Păunescu s-a cățărat febril și entuziast pe scara puterii, a obținut un statut unic în România mizeră a acelor ani. El a învăluit o realitate sordidă și umilitoare în veșmintele imaginilor inițial seducătoare, ulterior gongorice și pompieristice. Talentul i s-a stins pentru că și l-a abandonat. În locul disidenței, a ales să-l slăvească pe Nicolae Ceaușescu în metafore pe cât de grandilocvente, pe atât de buimăcitoare. Păunescu nu a avut limite în dorința de a fi trubadurul Epocii de Aur. Arhitect impenitent al utopiei ceaușiste, a fost el însuși o instituție a acestei dictaturi. Cultul postum al lui Păunescu este de fapt o fantasmă a salvării, o identificare ritualică, o fetișizare a unui mesaj care repudiază realul în numele unui apocrif și autodistructiv orgoliu izolaționist, un travesti naționalist care mistifică și camuflează mistuitoare complexe și nevroze.”

Vladimir Tismăneanu – despre comunism. destinul unei religii politice, Humanitas, București, 2011, cap. Toboșarul „Epocii de Aur”: Despre Adrian Păunescu,
pp. 228-229

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s