doar nimic


promisiunile voastre se împlinesc numai dacă reușiți să vă mobilizați într-un efort totalitar și unitar întru acest scop.

vorbesc de faptul că un om politic nu realizează nimic prin doar simpla verbalizare a unei intenții (a se citi „promisiune): „intenționez să scad rata corupției în sistemul juridic actual!”. prin doar simpla verbalizare a acestei idei (nu, învățăm de la tătucul Platon că realitatea este o copie de gradul I a lumii ideilor, cu i mare) nu se va întâmpla nimic. prin doar faptul că îți propui ceva, cum zicea Johnny, deja, în plan psihic, ai impresia că ai și realizat o mare parte din ceea ce-ți propui.

o femeie nu împlinește jurământul pe care-l face în fața unui preot, a unui altar, a unui Cristos-crucificat în fața ei și a altor martori, (la bine și la rău, în bogăție, ori în sărăcie, jur să fiu alături de soțul meu, ț., cu ț. mare) prin doar simpla verbalizare, iarăși.

oamenii au uitat acest fapt, limba îi ajută într-un oarecare fel fiindcă duce la crearea unui fel de văl sau de iluzie mentală că lucrurile se rezolvă prin simpla promisiune. oamenii neanderthalieni erau mai rudimentari în această privință, dar mai profunzi totodată: ce își propuneau la un nivel ideatic, interior deci, puneau în practică, concretizau și treceau de pragul lingvistic, fiindcă nu exista această noțiune de promisiune, erau doar intenția și actul în sine ce se succedau, așa cum rotițele unui ceas mecanic elvețian se mișcă în tandem, succesiv, mereu și mereu până când trebuie întoarse, apoi o iau de la capăt.

cred că așa ar trebui să faceți și voi. ca să nu intrăm într-un discurs demagogic.

să preluați atitudinea neanderthalienilor privitor la acest lucru.

așa cum așteptările sunt împlinite sau nu prin fapte, așa și promisiunile trebuie (doar) gândite și puse în practică direct.

atât.

Advertisements

nimic, deloc.


m-am plimbat azi cu mine însumi pe străzile din Galați. am fost pentru prima oară în viața mea în Cimitirul Eternitatea. frumos loc. aduce a București. doar aduce.

nu există adevăr, ăsta-i adevărul. dacă adevărul ar exista, noi l-am spune, dar noi nu spunem adevărul, ci doar facem afirmații care sunt reale, „verace”. e totul de o atât de mare relativitate, la fel ca timpul.

timpul e o convenție, da?, ceva cu care să ne măsurăm și să programăm unitățile pe care le acordăm pentru x, y lucru.

îmi plac oamenii neanderthalieni, pentru ei a fost o zi, apoi a fost o noapte. după, a urmat o nouă zi; o nouă noapte. și tot așa. nu exista timp, nu exista această scurgere imemorială înspre un viitor care nu există. ei aveau doar acel acum. atât.

dincolo de asta, există ceva ce supără și mai tare. nu știu cum pot să-l definesc, dar e o stare de angoasă. moartea. nu-mi place moartea. moartea este singurătate, murim singuri. nu-mi place singurătatea.

nu-mi place deloc.

e la fel de urâtă ca un corp zdohnit.

și e mereu senzația asta, nu știu de ce, ca orice zgomot să dispară odată ce ai pășit dincolo de pragul porții cimitirului. o senzație plăcută.

nimic


stau și citesc pe blogul acesta care a cam intrat în paragină, nu mai scriu nimic. și mă minunez de cât de naiv eram în tinerețile mele.

poate că și-acum sunt naiv, dar stilul de a scrie de acum doi ani de zile și stilul de a scrie de acum sunt total diferite.

naiv, „inocent” – sau ce-o fi ăla.

și știu că orice aș scrie mereu voi ajunge în același loc de unde am plecat, cu aceleași idei cu care am pornit, de la aceleași simțăminte.

uite cum trece un an și ajung exact de unde am plecat, sau, cel puțin, așa îmi pare mie.

singurel, printre copaci. bing-bang. poc!

Gabriela Melinescu, poezii


Baladă

Tată strălucitor împotriva îndrăgostiților
cine ai fost tu, cu pieptul dulce,
care nu vrei să mă privești
și hainele scumpe pe piele să ți se culce.

Purtat de aripi roșii de copii
la capătul urii unde soarele vuiește,
tată al străvechilor tineri, iată,
cum un cuțit neprihănit în tine lovește.

Și în timp ce alunecă apa
liberi și prăbușiți tinerii de platină sărută
peștii rânjitori
sorbind repede ruini voluptuoase și slute.

Dar tu, cântărețule, care-ai stârnit
din carnea ta de câine fada
poveste pentru care omorât cu pietre vei fi
luminează-ne cu dâre de fulgere prada.

În zorii zilei îmi amintii

În zorii zilei îmi amintii
cum a fost aievea și nu în vis
când umblam prin parcul nemuritor în care
mama orbită de lacrimi
cu un gând anume m-a trimis.

Și prinsă de lumina vânătă păream
că sunt în somn încă,
mergând cu o coamă stufoasă pe spate,
când gigantic parcul îmi apăru
cu întunecimi și vuiete dulci sfărâmând pietrele toate.

O, și eu, am crezut că pot să zburd
și n-am putut stârni cel mai feroce joc.
Iată, văzui gheboșii cu fetele lor,
schilozii,
și monștrii cu mătăsoasă iubire
cum zdrobeau liniștea acelui nepătruns loc
într-o frenetică și nepământeană pornire.

Și cu oasele țepene
le apărui
în reveria lor eu însămi o spaimă
privind cum se înnoadă unul de altul
și țipă, golindu-mi ochii de fulgerătoarea taină.

* Imitatio Dei

Nu observasem la el nimic neobișnuit.
Nimeni nu înțelegea. Nici o femeie.
Revăd bietele case, vârtejuri de apă
răsucite de o municipală cheie.

Bătrânul meu fulgerător
ca o splendoare aruncată
la rădăcina dulce a betonului
cu chip liniștit de dor de viață.
Și brusc mulțimea avidă, veselă de crimă,
priviri își aținti asupra lui cu fericită ură
le apărură unora în față demonul,
femeilor, copilul comun pe care îl pierdură.

Și ei, bărbații cu brațul unui temut stăpân
ca pe un rod se aplecară să-l culeagă
lăsând să i se vadă haine ușoare
mătasea pielii ruptă
și reci picioare terminate-n gheare.

1 noiembrie

Mâine e lumea celor
pentru care se strâng de astăzi crizanteme
în coșuri făcute din oase omenești.
E un delir secret în fiecare
și nu poți de la iubirea asta să mă mai oprești.

Mă duc cu o durere în trup să mă arunc
fragedă în duhorile acestor flori de cort
prin care se aude muzicală convorbirea
prea intimă cu adoratul mort.

Cum râd ei lacom, cum înfig
în noi ca-n fructe verzi dinții,
ne cer mâncare, pâini și pești –
mă duc să mă înghită lumea
și nu poți de la iubirea asta să mă mai oprești.

Călătorind

Iată, hainele fluturate de curentul elicei
și plăcerea acestei răcori!
Și impresia limpede că învățam să merg
și tu cu grijă mă țineai de subțiori.

Încă din vremea aceea iubeam
locul ascuns din grădina cu sălbatice flori.
Veneau doi tineri părând frate și soră
pictați pe un zid de culori.

Vorbeau de un lucru însemnat,
ea încerca să tăgăduiască,
mirosea în urma lor
a mama și tata când se pregăteau
înmiresmați să intre în casă.

Să fi fost aievea,
să fi fost în zori?
Și impresia limpede că învățam să merg
și tu mă țineai cu grijă de subțiori.

Fratele meu

Fratele meu de care am fost lipită
spate în spate,
de mine s-a smuls și a plecat
ca și cum din două aripi: una de pământ, alte de cer –
una din ele s-ar fi retezat.

Precum copiii Ledei noi am fost
unul divin și altul nedivin
și mama noastră făcu să alunece-ntre noi
harul ca niciodată să nu ne despărțim.

Frate al meu, al cărui cuvânt face iarba să crească,
eu te am doar pe tine în Cer, vorbește-mi
cu o bucată de lună în gură,
tu doar pe mine mă ai pe Pământ,
privește-mă cum stau cu un miel în brațe.

Exercițiu

Desenez ca altădată
cu negru de China.
Un soare negru
apărut în melodia
unei limbi străine.
Pe rotundul soarelui
se înfășoară pământul –
suntem jos și sus
și din nou jos,
sperând să ajungem
la destinație vii,
când corzile din linii
vor scoate din noi
melodia cea de toate zilele,
pe când Marele Magician
continuă să dea viață
ca apoi s-o ia,
când vrea El,
înapoi.

Îngerul ne-a adus o veste bună

Mai stați pe pământ un timp.
Între dințatele roți
ale Carului Mare.

Priveam munții
și ne hrăneam cu această priveliște.
În timp ce roțile stelelor
ne măcinau mărunt
ca să fim
ușori la plecare.

Viziuni ale drumului acasă

* 1. Pământul nu există

Strămoșii noștri trăiau în strălucire
pe un pământ care nu există.
Pe o iluzie ne-am petrecut copilăria.
Un timp ne-am ținut strâns ca niște lipitori
de sânul matern,
de frică să nu ne pierdem în haos.

De aceea vedem noi în întuneric, orbi,
și auzim tunetele, surzi.
Părinții ne-au învățat dansul și minciuna,
viața fără sens, strigându-ne de la naștere în urechi:
„Nimic nu e adevărat, totul e permis!”.

De aceea mi-am creat o cameră sfântă.
În creierul de copil a apărut iluzia cu două capete,
umplându-se cu lucire, am descoperit fantoma vitală
cu patru ochi și patru guri,
cu urechi pe toată suprafața.
Spiritul nostru s-a înnodat cu spiritul iluziei.

Și iluzia a mers mult mai departe
de cosmicele reprezentări ale femeii și bărbatului.
În lumină s-a îmbrăcat iluzia ca într-o mantie
și ne-a cules în ramurile ei ca pe fructe verzi
și cu o voce vuind ușor ca iarba ne-a strigat:
Copiii mei, copiii mei”

* Încă e noapte

Încă e noapte și mă gândesc în întuneric
la prima zi a lumii.
La început a fost lumina
și lumina era întuneric.
Căldura era frig
și frigul absolut era căldură.
Întunericul deveni solid
captiv în forme bizare.
Acești doi ochi crescuți în cap
simt ce simte Pământul
când peste el crește verdeața.
Întuneric de lumină sunt
și pe colinele cărnii mele
răsare dimineața.

Voce

Nu beau, nu mănânc, nu respir.
M-am oprit deodată.
Ce prețioasă e odihna ta,
spune fratele meu,
viermele care nu doarme niciodată.

Nu-mi fac casă, nu vând, nu cumpăr,
nu iubesc, nu urăsc, nu îndurerez,
nu implor.
Plăcerea ta face să crească truda mea,
spune fratele meu,
viermele care nu doarme niciodată.

Ca și cum n-aș fi mă stăpânesc.
Ascult inima cum încetează să bată.
Un somn de mii de ani va fi trezirea
spune fratele meu,
viermele care nu doarme niciodată.

Aerul tare al feței tale

Tot ce vedem
mâine ar putea să dispară,
purtat cine știe unde de vânt.
Tot ce păstrasem ca amintire
să se așeze ca praful sub picioare
în aerul tare al feței tale.

Scheletul meu ieșit din plasa roșie a cărnii
îți iese în întâmpinare
ca o minerală floare
topindu-se în aerul tare al feței tale.

Lumea fără mormânt,
păduri de cruci triumfale
înaintează definitiv
în aerul tare al feței tale.

Vedenia

Pe poetul Emil Botta
despre care auzisem că murise
acum trei ani,
jucând viața în teatru,
după ce practicase strălucit
în viață teatrul,
l-am întâlnit într-un oraș necunoscut,
uimită că știam
cât de mult îi displace călătoria.
Stătea pe un pod de beton
cu aerul său hamletian
murmurând în graiul păsărilor:
ce minune, Gabrielina, ce minune.

Imagini din singurătate

Văd veșmintele tale de războinic.
Văd hainele mele de vestală.
Strig: cine suntem noi?

Mi-am amintit deodată
minunea de-a fi fost băiat și fată.

Dragul meu eram eu
și eu eram al Dragului.
Războiul unit cu ziua păcii.

Mi-am amintit deodată
minunea de-a fi fost băiat și fată.

Nașterea era perfectă
cu Moartea în aceeași zi.

Sudate jumătăți de sferă
pe care nimeni nu le poate dezuni.

Mi-am amintit deodată
minunea de-a fi fost băiat și fată.

* Patrie de țărână

Nici una din zile
nu luminează ca ieri
când mi-am luat rămas bun de la mama
la colțul străzii Novac.
Până să dispară lumina orașului
ea s-a întors făcându-mi semn cu mâna,
între noi treceau șuvoaie de mașini, oameni necunoscuți
și un cortegiu funerar în drum spre apa uitării.

Aveam atâta noroc să plec
din patria imposibilă.
Mama era tristă
să mă piardă pentru totdeauna.

N-am mai văzut-o niciodată
după zece ani a murit mama,
i-au ars trupul. Cenușa ei se odihnește
într-o urnă în țară unde a fost iubită,
neînțeleasă și răstignită pe o cruce casnică.

Nu-i adevărat că sufletul zboară
când trupul se stinge. Sufletul mamei
există în focul din casa veche unde
întruchipările anilor noștri dăinuie,
în pomii în care mă suiam,
în păsările care cântau pentru mine,
pentru sinuciderea tatei,
pentru frumusețea Tatianei.

Râsete, lacrimi și glasuri,
totul s-a amestecat
în pulberea neagră
care întotdeauna se numește PATRIE.

* Pentru mama

La început o credeam nemuritoare,
invulnerabilă zeiță,
dincolo de cuvintele ei se afla o dragoste
dăruindu-se, o iubire altfel decât aceea
pe care durerea o umple.

Mami, am călcat pe inima ta,
acum în zadar încerc să te întorc
în curtea noastră veșnic împlineai
umilitoarele tale munci casnice.
În zadar vreau să-ți sărut mâna
și să mă ierți în lumina roșie
a amurgului și să te rog să citim împreună
povestea fiului risipitor.

Visez mereu strada noastră
grădina unde toate cresc după vocea ta
și pământul negru râde printre caișii albi
și mă bucur să te revăd
culoarea verde-blând a veșmântului tău.

* Taină

Mâncam împreună simțindu-ne bine,
fiecare în mână cu câte un cuțit.
În fața mea cineva rupea pâinea
ca din carnea cuiva.

Mi se făcea frică mâncând, și
simțindu-ne neobișnuit de bine –
un altfel de metal lucea în oglindă
și fiecare un nevăzut cuțit
în mâna dreaptă strângea.

și lista poate continua. vă recomand poemele de la paginile 222, 225, 227, 232, 236, 241, 246, 250, 254, 255

A scrie

Când scriem trebuie
să păstrăm distanța
față de ce s-a întâmplat în cuvinte.

Ca atunci când
salvezi un om
de la înec:
Trebuie să-l ții pe acela
strâns
dar nu prea aproape de tine
ca să nu te poată trage
și pe tine cu el
în adânc.

din Gabriela Melinescu — Puterea morților asupra celor vii, Antologie, Editura Polirom, Iași, 2005

poemele marcate cu asterisc sunt cele pe care le consider a fi cele mai bine-scrise poeme din antologie până în momentul de față, adică până unde am ajuns cu lectura. desigur, pot fi date și alte poeme drept cele mai reușite, dar nu am reușit să notez fiecare poezie în parte, cin dorește, poate lectura volumul de poezie.

3008 – anul viitoarei generații


long time, no see, ei?

cum se spune.

ce s-a întâmplat?

sesiune de examene, note afișate, o parte. planuri de viitor. masterat. planuri de licență. oameni.

cărți. omul metodă se îmbrățișează cu fiara de hârtie. din ei ies fluturi. cărți. lectură plăcută. Gabriela Melinescu, José Saramago.

poezie. nopți nedormite și așteptări. fiindcă omului îi este dată doar așteptarea, dincolo de acest vid pe care unii îl numesc prezent (timp etc.) nu există nimic, dar nimic. există o mare așteptare, o boltă mare de așteptări, de „cum ar fi dacă”. și așa mai departe.

femei, apeluri și săptămâni. soarele ce topește carnea de pe oase și ploi ce sparg cerul. oameni sub pământ și dumnezeu sub cearceaf.

„cu toate acestea, fratele Alexandru doarme liniștit în brațele mele, iar fiara îi scormonește viscerele dând din coadă.”

o țară cum nu se mai poate. și-mi dau seama cât de proști suntem fiindcă ne lăsă manipulați din toate părțile de oameni care ne promit marea cu sarea, dar ne lasă cu degetul în gură, așa cum. dar nu e locul să vorbesc despre asta.

nu vreau să vorbesc despre nimic. vreau doar să vă arăt cât de frumoși suntem pe dinăuntru, pe unde sângele nostru colcăie de țuică, sau orice tărie ne arde diafragma.

porumbeii se gâdilă susținuți de o bucată borțoasă de lemn, zâmbete și râsete, iar dincolo de asta, doar sfârcuri învinețite și smirkuri aluzive.

știi, ceea ce va ieși în toamnă va fi nimic nou.

De la Miller citire, „Primăvara Neagră”


„Puținul pe care l-am învățat despre scris se reduce la atât: nu este ceea ce cred oamenii că este. De fiecare dată, cu fiecare individ în parte este un lucru absolut nou. Valparaiso, de exemplu. Când îi spun numele, Valparaiso semnifică ceva total diferit decât înainte. Poate însemna o târfă engleză fără dinții din față ori brmanul ieșit în mijlocul drumului, în căutare de clienți. Poate fi un înger în veșmânt de mătase, plimbându-și degetele subțiri pe corzile unei harfe negre. Poate fi o odaliscă și un țânțar ce bâzâie în jurul dosului ei. Poate însemna oricare din aceste lucruri, sau nici unul, dar orice ar fi, poți avea certitudinea că este ceva diferit, ceva nou. Valparaiso este mereu mereu cu cinci minute înainte de sfârșit, mai curând de partea asta a Peru-ului, sau poate puțin mai încolo. (…)

Înseamnă „să te piși cald și să bei rece”, cum spune Trimalchio, „pentru că țărâna, maica noastră, se află pe punctul de a deschide o conservă de sardele. Nimic nu rezistă acestui mic obiect pe care îl am în mână – fie că vrei să deschizi o cutie de conserve sau o prăvălie.”

„Calea spre pod e pavată cu pietre de râu. Merg atât de încet încât fiecare piatră își trimite separat și distinct mesajul către coloana mea vertebrală și, printre vertebre, spre acea cușcă nebunească în care medulla oblongata își licăre semafoarele. (…)
Îndărătul meu, Sèvres, înaintea mea Boulogne. Dar apa aceasta care trece pe dedesubt? Sena ce a izvorât  undeva sus dintr-un miliard de picături, acest jet țâșnind lent dintr-un milion de bilioane de rădăcini, această oglindă tăcută ce poartă norii și înăbușe trecutul, curgând întruna, în vreme ce între ea și norii mișcându-se transversal, eu,o entitate corporală finită, un univers rezultat din secole fără număr, eu și această apă care curge dedesubt și acești nori care plutesc deasupra și toate câte țâșnesc prin mine, eu și aceasta, eu și aceea, împreunați într-o unică mișcare continuă, această Senă și fiecare Senă peste care se arcuiește vreun pod este miracolul unui om care îl traversează pe bicicletă.
Asta-i mai bine decât să citești Virgiliu.”

„De acum înainte gata cu insulele pustii. De-acum înainte oriunde te naști e o insulă pustie. Fiecare om este propriul său deșert civilizat, insula sinelui pe care naufragiază: fericirea, relativă sau absolută, nici nu intră în discuție. De-acum înainte toți fug de ei înșiși pentru a găsi o imaginară insulă pustie pe care să-și trăiască visul de Robinson Crusoe. Urmăriți clasicele evadări ale lui Melville, Rimbaud, Gaugain, Jack London, Henry James, D. H. Lawrence… sunt mii. Nici unul nu a găsit fericirea. Gaugain a găsit sfrenția. Lawrence a găsit ciuma. Ciuma – asta e! Fie cancer, sifilis, tuberculoză sau orice altceva. Dar ciuma! Ciuma, plaga progresului modern: colonizarea, comerțul, bibliile gratuite, război, boală, membre artificiale, fabrici, sclavi, nebunie, nevroze, psihoze, cancer, sfrenție, tuberculoză, anemie, greve, comunicații întrerupte, invaliditate, foamete, vid, neliniște, sforțări, disperare, plictis, sinucidere, faliment, arterioscleroză, megalomanie, schizofrenie, hernie, cocaină, acid prusic, bombe chimice, gaze lacrimogene, câini turbați, autosugestie, autointoxicație, psihoterapie, hidroterapie, masaje electrice, aspiratoare, conserve, hemoroizi, cangrenă. Nu insule pustii. Nu Paradis. Nici măcar o fericire relativă. Oameni fugind de ei înșiși într-o asemenea panică încât își caută salvarea sub calota de gheață, în mlaștinile tropicale, escaladând Himalaya, sau asfixiindu-se în stratosferă…”

„Mi-e lehamite să mă uit la dosuri excitate, deghizate, deformate, idealizate. Dosuri jupuite, cu capetele nervilor expuse. Nu vreau să mai văd fecioare mângâindu-se în intimitatea budoarelor sau rozându-și unghiile sau smulgându-și păru sau zăcând de-a lungul unui întreg capitol pe un pat plin de firimituri de pâine. Vreau rugurile funerare din Madagascar, cu trupuri de animale puse unul peste altul și deasupra Adam și Eva. Vreau ca hermafrodiții să fie hermafrodiți, și nu niște prefăcuți care umblă de colo-colo. Vreau o puritate clasică, unde rahatul e rahat și îngerii sunt îngeri. De pildă, Biblia Regelui James. (…) Versiunea King James a fost creată de a rasă de luptători. Ea face să renască misterele primitive, reînvie violul, crima, incestul, reînvie epilepsia, sadismul, megalomania, reînvie demoni, îngeri, dragoni, leviatani, face să renască magia, exorcismul, molima, incantația, reînvie fratricidul, regicidul, paricidul, suicidul, reînvie hipnoza, anarhismul, somnambulismul, reînvie cântecul, dansul, reînvie divinația, chtonicul, esotericul, reînvie puterea, maleficul și gloria care este Dumnezeu. Totul oferit la o scală colosală, și atât de sărat și pipărat încât va rezista până la următoarea eră glaciară.”

„Fiecare naștere e miraculoasă – și divină. Ceea ce se află acum în fața ochilor mei e rezultatul nenumăratelor greșeli, retrageri, ștersături, ezitări; este, de asemenea, și rezultatul certitudinii. Veți pune totul pe seama periuței de unghii și a apei. N-aveți decât. Oferiți credit tuturor lucrurilor și tuturor oamenilor. Dați-i credit lui Dante, lui Spinoza, lui Hieronymus Bosch. (…) Nu există nici o mașină destul de inteligentă ca să născocească sau să falsifice acest bănuț care nu există. Lumea realului și a falsului se află undeva în urma noastră. Tangibilul s-a transformat în impalpabil.
(…) Tot ce este viu și demn de interes este notat cu minus. În clipa când găsești echivalentul plus, constați ca în mână ai doar nimicul. Ai acel ceva momentan, imaginar, numit „echilibru”. Acesta nu e niciodată. E un fals, ca și cum au opri ceasul sau ai cere un armistițiu. Faci un bilanț doar ca să adaugi o ipotetică greutate, ca să-ți creezi o rațiune de a exista.”
(…) Ca să ajungi nicăieri trebuie să treci prin toate universurile cunoscute: trebuie să fii pretutindeni ca să nu fii nicăieri. Pentru a avea dezordine, trebuie să distrugi toate formele de ordine. Ca să înnebunești trebuie să trăiești o mulțime de lucruri normale. Toți nebunii ale căror opere m-au inspirat erau atinși de o normalitate rece. Nu m-au învățat nimic – pentru că foile de socoteli pe care ni le-au lăsat au fost falsificate.”

„O noapte frumoasă, adâncă, liniștită, ca și cum sub zăpadă s-ar ascunde inimi de aur, ca și cum acest cald sânge german ar curge spre periferie pentru a face să înceteze strigătele copiilor flămânzi, să spele crimele și urâțenia lumii.”

„După ce am plecat din fața porții (ospiciului – n.n.), m-am oprit lângă un zid înalt și, cu fața îngropată în mâini și brațele sprijinite de zid, am început să plâng în hohote, cum nu mi se mai întâmplase din copilărie. În acest timp, ei îi făceau Melei baie, o îmbrăcau în uniforma spitalului; îi pieptănau părul lins, cu cărare la mijloc, legându-i-l într-un nod strâns la ceafă. Nimeni nu arată grozav astfel. Toți au aceeași privire dementă, fie că sunt pe jumătate sau pe trei sferturi nebuni, sau doar puțin scrântiți. Dacă celor din spital le spui „aș dori un stilou și o hârtie să scriu o scrisoare”, ei îți răspuns „da” și-ți pun o mătură în mână să cureți încăperea. (…) Poți să plângi cât vrei, dar e interzis să te abați de la regulamentul interior. Și într-o casă de nebuni trebuie menținută ordinea, ca în oricare altă casă.”

„În fiecare dimineață scriu o nouă carte în timp ce parcurg distanța dintre stația de pe strada Delancey și Waldorf. Pe foaia de titlu a fiecărui volum stă scris cu vitriol: Insula incestului. Fiecare dimineață începe cu voma după beția din noaptea trecută; ea e gardenia uriașă pe care o port la butoniera reverului de mătase al costumului meu la două rânduri. Ajung la croitorie sumbru și abătut, ca să-l găsesc poate pe Tom Jordan în atelierul de reparații așteptând să i se scoată petele de pe prohab. După ce am scris în galop 369 de pagini, zădărnicia unui bună dimineața mă împiedică să fiu politicos ca de obicei. Tocmai am dus la bun sfârșit al 23-lea volum al cărții ancestrale din care nu se vede nici un semn, deoarece a fost în întregime scrisă în minte, fără să am măcar un stilou. (…) Fiecare ramură și frunză din arborele familiei se mișcă în fața privirilor mele: din cețurile tenebroase de pe Elba se ivește plutind această înșelătoare insulă a incestului care dă naștere minunatei gardenii pe care o port la butonieră în fiecare dimineață.”

„Există un cuvânt numit Timp pe care nimeni nu-l poate defini. Este un trecut și-un viitor și Timpul pe străbate ca un curent electric. Prezentu e o condiție imaginară, o stare de vis… un oximoron.”

„N-aveți decât ca mâine să vă distrugeți lumea. N-aveți decât să cântați în Paradis, deasupra ruinelor fumegânde ale orașelor voastre. Dar astă-seară mi-ar plăcea să mă gândesc la un singur om – un individ singur, un om fără nume și țară, un om pe care îl respect pentru că nu are absolut nimic în comun cu voi – EU ÎNSUMI. Astă seară voi medita la acel care sunt eu.”

editura Cartea Românească, București,  1990, cuvânt înainte și tălmăcire de Cristina Felea