Emil Cioran – Ispita de a exista


„Cum absolutul corespunde unui sens pe care n-am știut să-l cultivăm, să continuăm pe calea tuturor răzvrătirilor: cu siguranță că ele vor sfârși prin a se întoarce împotriva lor înseși, împotriva noastră… Poate atunci ne vom redobândi puterea asupra timpului; asta de nu cumva, din contră, vrând să scăpăm de năpasta conștiinței, ne vom întoarce lângă animale, lângă plante și lucruri, și la acea stupiditate primordială din care nu ne-a mai rămas, din vina istoriei, nici măcar amintirea.”

„Cel ce aparține organic unei civilizații nu poate identifica natura răului care o macină. Diagnosticul lui nu e de luat în seamă; în judecarea lumii sale, el este parte implicată și o va menaja, din egoism.
Mai detașat, mai liber, noul venit o cercetează fără părtinire și-i sesizează mai bine slăbiciunile. Dacă ea e pe ducă, e dispus, la nevoie, să piară și el, să constate efectele destinului asupra ei și asupra li însuși. Nu posedă și nici nu propune leacuri. Știind că destinul nu se tratează, el nu-și atribuie rolul de vraci și nu pretinde să vindece pe oameni. O singură ambiție are: să fie la înălțimea Incurabilului…”

„O civilizație nu există și nu se afirmă decât prin acte de provocare. Începe să se cumințească? – Se va nărui în curând. Momentele ei de glorie sunt momente de temut, în timpul cărora nu-și cruță forțele, ci dimpotrivă, și le risipește. Nerăbdătoare să secătuiască, Franța și-a propus, ca misiune, să le irosească pe ale sale; a reușit s-o facă, de ajutor fiindu-i orgoliul și zelul agresiv (n-a purtat ea, într-o mie de ani, mai multe războaie decât orice altă națiune?). Deși avea un simț acut al echilibrului – i-au reușit până și excesele -, ea nu putea ajunge la supremație decât în dauna substanței sale. Să ardă până la capăt: și-a făcut, din această chemare, punctul ei de onoare. Iubitoare de formule, de idei explozive, de scandal ideologic, și-a pus geniul și orgoliul în slujba tuturor evenimentelor din ultimele zece veacuri. Și, după ce-a fost vedetă, iat-o acum resemnată, temătoare, rumegându-și regretele și grijile, trăgându-și sufletul după efortul strălucirii, al trecutului ei. Fuge de propria-i imagine, tremură-n fața oglinzii… Ridurile unei națiuni sunt la fel de vizibile ca ale oricărui individ.”

„«Dacă soarele și luna ar începe să se îndoiască, s-ar stinge pe dată» (Blake). Europa se îndoiește de mult… și dacă pe noi eclipsa ei ne tulbură, americanii și rușii o contemplă fie cu seninătatea, fie jubilând.
America se ridică în fața lumii ca un neant năvalnic, ca o fatalitate fără substanță. Nimic n-o pregătea pentru hegemonie, spre care tinde totuși, nu fără unele ezitări. Contrar altor națiuni, care au trebuit să treacă printr-un șir lung de umilințe și înfrângeri, ea nu a cunoscut până acum decât sterilitatea unei șanse neîntrerupte. Dacă și pe viitor totul va continua să-i reușească, apariția ei va fi cunoscut un accident lipsit de urmări. Cei care-i veghează destinul, cei cărora le pasă de interesele ei ar trebui să-i pregătească niște zile negre; ca să nu mai fie un monstru inconsistent, îi este necesară o încercare de anvergură. Poate că nici nu e departe de ea. După ce, până acum, a trăit în afara infernului, se pregătește și ea să-i treacă pragul. Dacă America își caută un destin, și-l va găsi doar pe ruina a tot ce a fost rațiunea ei de a fi.”

„Există o sațietate care incită la descoperirea, la născocirea de mituri, minciuni generatoare de acțiune: este pasiune neîmplinită, entuziasm morbid ce devine vitalitate de îndată ce-și găsește un obiect; există însă și o alta, care, disociind spiritul de forțele sale și viața de mobilurile ei, sărăcește și usucă. Ipostază caricaturală a plictisului, sațietatea aceasta destramă miturile ori le deturnează de la rostul lor. Într-un cuvânt, o boală. Cine vrea să-i cunoască simptomele și gravitatea ar greși căutându-le prea departe? e de ajuns să observe, să descopere în ce măsură Vestul e atins de ea…

Dacă forța este molipsitoare, slăbiciunea e tot pe atât: își are și ea farmecul ei; nu-i resistăm prea ușor. Când cei slabi sunt legiune, ei te fascinează, te copleșesc. cum să te lupți cu un continent de abulici? Boala voinței fiind pe deasupra și plăcută, i te supui de bunăvoie. Nimic mai agreabil decât să te târăști în urma evenimentelor; și nimic mai înțelept. Însă fără o doză puternică de nebunie, nici o inițiativă nu e posibilă, nici o acțiune, nici un gest. Rațiunea e rugina vitalității noastre.”

„Spiritul este vampir. Dacă atacă o civilizație, o lasă buimacă, lividă, fără suflu, fără echivalentul spiritual al sângelui, o golește de substanță, ca și de pornirea ce-o împingea la fapte și la scandaluri de anvergură. Intrată într-un proces de degradare de la care nimic n-o abate, ea ne oferă imaginea primejdiilor, grimasa viitorului ce ne așteaptă: ea este vidul nostru, ea este noi; în ea ne regăsim lacunele și viciile, voința șovăielnică, instinctele pulverizate. Teama pe care ne-o inspiră e teamă de noi înșine! Iar dacă, întocmai ca ea, zăcem buimaci și vlăguiți, fără suflu, e pentru că și noi am cunoscut și îndurat vampirismului spiritului.”

„Coborând mereu către esențial, excesul de profunzime i-a pierdut. Nu i-ar preocupa într-atât ideea de decadență, dacă ea n-ar traduce în termeni de istorie marea lor slăbiciune pentru neant, obsesia pentru schelet. Nimic de mirare că pentru fiecare spaniol Spania este problema lui personală. Citindu-i pe Ganivet, pe Unamuno sau Ortega, îți dai seama că Spania este un paradox ce-i privește direct și pe care nu izbutesc să-l reducă la o formulă rațională. Ei revin mereu la acest paradox, fascinați de insolubilul pe care-l reprezintă (paradox care la Don Quijote devine simbol – n.n., o spune și autorul în continuare, dar mi-e prea lene să mai transcriu).”

și, în continuare, o serie de maxime extrase din context: „Obligat să fie peste tot, sclav al ubicuității sale, Dumnezeu însuși e prizonier.”

„Să nu porți pe frunte «pecetea Domnului». Ce bine înțeleg aceste vorbe, ce bine le înțeleg!”

„Cum trebuie să fie poezia: accesibilă sau ermetică, cu «mesaj» sau gratuită – asta-i o chestiune secundară. Exercițiu sau revelație, totuna. Ceea ce-i cerem este să ne izbăvească de sufocarea, de chinurile vorbirii. Când reușește, ea ne aduce pentru o clipă mântuirea.

„Suntem legați de lucruri prin cuvinte, deci nu ne putem rupe de lucruri fără se ne rupem mai întâi de cuvinte.

Emil Cioran – Ispita de a exista, Editura Humanitas, București, 2008

 

 

 

Poem


muzica asta ce îmi intră prin simțuri și îmi arde pielea, berea ce stă pe vârful limbii, sunt un vas în naufragiu, sunt un vas în derivă,

mă înjumătățesc, iar din mine ies oamenii pe care i-am văzut, i-am atins, i-am atins, i-am ucis. din mine ies regrete, iar dincolo de noi se întinde vidul,

patul în care nu vom mai trăi, parchetul pe care nu vom mai cânta, pinguinii pe care nu-i vom mai vedea.

obladi, oblada, nu e nimeni acasă, bunica mea a murit aseară, în somn. i-a sunat ceasul, un tren i-a luat rămă-
șițele și în geam i-a fost drumul.

planetele din jurul degetelor tale, inelul de pe inelarul meu, vocile din ochii tăi,

gunoaiele de pe stradă.

nu, nu este nimic dincolo de noi, doar umbre, fumuri și oglinzi.

3034


mă întreb: mai există oameni deștepți?

MAI E VREO MIȘCARE aici? mai urlă cineva, își mai dă el jos carnea ca să demonstreze ceva, un punct de vedere. nu, aici nu mai e nicio mișcare, oamenii au adormit, sunt legănați de mișcarea suavă a sondajelor, a propagandei politice, a minciunilor, a ipocriziei și a contradicției în declarații a unora și a altora.

aș vrea să vină un meteorit și să ne arunce în timpul celor doo mii de ani de istorie. să trăim din nou ca niște primitivi, nu am avea cum să mai fim cei mai avansați, cu cea mai bună economie de pe lume, noi, cetățenii țării X.

am redeveni a big fucking happy family. îmi place ideea asta.

asta și cea a morții. sau a somnului prelungit. așa măcar nu mai trebuie să văd tot ceea ce este, dar nu este. sau cum omul este un idiot.

 

 

 

zi


totul e bine. niciun mort, niciun rănit, nicio pagubă. totul e bine.

muzică, dans, muzică: când te-am cunoscut, Cristino, aveai părul frumos rău, dar, când ne-am despărțit, Cristino, floarea de măr ți-a căzut din păr.

și Parascheva stând undeva într-un colț amărât, și Mărgineanu cântându-ne despre dragostea lui vis frumos născut în munți, în umbra brazilor, iar femeile cântând, și femeile vorbind, și pielea lor răsfrântă, și ochii lor ușor adormiți, ușor măriți.

și berea, și vinul, și whisky-ul, și toată țigările din lume, și tot fumul ăsta albastru, și voi toți stând în jurul meu,

din voi, din fumul ăsta albastru ce acoperă, sufocă lumea iese femeia, carne, dinți, oase, păr măcinate până dincolo de.

ia-mă și du-mă, iubire, sus, și izbește-mi tâmpla de cealaltă margine a cerului, pentru că nu merit, nu merit, nu merit. și mi-e silă și mi-e somn.

somn ușor, nu, n-ai fost niciodată acolo. dar nu-i nimic, pescărușii te iartă,

miercurea lecturii, poezie, teatru, proză, eseu etc. etc. etc. etc. și tot ce nu aș fi sperat vreodată.

 

 

 

obsesii și Holban


„Orice aș face, rămâne o distanță între noi. Găsești într-o carte vreun rând care ți se potrivește perfect, care pornește parcă de la cele mai intime experiențe ale tale, și totuși autorul lui este departe, în cine știe care țară și casă, ocupat la o treabă pe care n-ai făcut-o niciodată, atent la oameni care te-ar enerva. Sau poate, mort, vagabondează prin spațiu, nemaiinteresându-se de necazuri care i-au amărât altădată viața și care vibrează în tine. Te duci la teatru, vezi o actriță care îți place, îți surâde parcă, îți sună vocea ei, parcă fiecare vorbă e spusă ca s-o auzi tu, s-a făcut frumoasă ca să te încânte, și totuși, în zadar o aștepți, căci nu te cunoaște, pe stradă nu ți-ar ghici prezența și între tine și ea, cu toate că că sunt numai câțiva metri, este un spațiu nemărgenit. La cinematograf iai parte la jocul artiștilor, te bucuri și te întristezi o dată cu ei, și totuși, n-ai în față decât niște imagini, fantome ale unor oameni, iar dacă se aprinde lumina, descoperi ecranul gol. Aceleași impresii culeg și eu din prietenia mea cu Dania. O țin în brațe, vibrează la strângerea mea, dacă dau puțin la o parte haina ei, descopăr urmele îmbrățișărilor, care n-au dispărut, cu toate că trecuse o săptămână de când n-o mai văzusem. Și totuși, distanța rămâne, nu mă pot juca în voie cu sufletul ei, cum fac copiii cu nisipul de la mare.”

„O! Dreptul de a te apropia în voie de orice om, oricât de profund ar fi, numai pentru că a avut naivitatea să-și publice stările sufletești… Ireal ai trăit cu imaginea mea. Îmi știai fizicul? Vârsta? Un nume propriu, care te obseda, și unele cărți de ale mele. Dar nu o judecată lucidă asupra lor, ci hipnotizată de vreun rând întâmplător.”

Anton Holban — Jocurile Daniei

 

 

 

Poem


degete răsfirate prin carnea mea, și părul meu zbârlit.

și părul meu zbârlit.

pe bancă doar apă, sticlele zac aruncate pe undeva, și ce? alergăm, alergăm, dar nu ajungem nicăieri. nu, doar ne obosim mușchii, mișcări de du-te-vino, de aici până dincolo, unde o femeie mă așteaptă, pe mine și toate promisiunile mele, pe care nu mi le voi ține vreodată, dar absolut niciodată, și nu pentru că nu aș vrea, ci pentru că știu că va pleca în camera cealaltă, va încuia ușa. se va culca.

și stăteam.

oamenii au mersul caraghios, iar în autobuz toate vocile sună la fel.