Home » de prin periodice » Emil Cioran – Ispita de a exista

Emil Cioran – Ispita de a exista


„Cum absolutul corespunde unui sens pe care n-am știut să-l cultivăm, să continuăm pe calea tuturor răzvrătirilor: cu siguranță că ele vor sfârși prin a se întoarce împotriva lor înseși, împotriva noastră… Poate atunci ne vom redobândi puterea asupra timpului; asta de nu cumva, din contră, vrând să scăpăm de năpasta conștiinței, ne vom întoarce lângă animale, lângă plante și lucruri, și la acea stupiditate primordială din care nu ne-a mai rămas, din vina istoriei, nici măcar amintirea.”

„Cel ce aparține organic unei civilizații nu poate identifica natura răului care o macină. Diagnosticul lui nu e de luat în seamă; în judecarea lumii sale, el este parte implicată și o va menaja, din egoism.
Mai detașat, mai liber, noul venit o cercetează fără părtinire și-i sesizează mai bine slăbiciunile. Dacă ea e pe ducă, e dispus, la nevoie, să piară și el, să constate efectele destinului asupra ei și asupra li însuși. Nu posedă și nici nu propune leacuri. Știind că destinul nu se tratează, el nu-și atribuie rolul de vraci și nu pretinde să vindece pe oameni. O singură ambiție are: să fie la înălțimea Incurabilului…”

„O civilizație nu există și nu se afirmă decât prin acte de provocare. Începe să se cumințească? – Se va nărui în curând. Momentele ei de glorie sunt momente de temut, în timpul cărora nu-și cruță forțele, ci dimpotrivă, și le risipește. Nerăbdătoare să secătuiască, Franța și-a propus, ca misiune, să le irosească pe ale sale; a reușit s-o facă, de ajutor fiindu-i orgoliul și zelul agresiv (n-a purtat ea, într-o mie de ani, mai multe războaie decât orice altă națiune?). Deși avea un simț acut al echilibrului – i-au reușit până și excesele -, ea nu putea ajunge la supremație decât în dauna substanței sale. Să ardă până la capăt: și-a făcut, din această chemare, punctul ei de onoare. Iubitoare de formule, de idei explozive, de scandal ideologic, și-a pus geniul și orgoliul în slujba tuturor evenimentelor din ultimele zece veacuri. Și, după ce-a fost vedetă, iat-o acum resemnată, temătoare, rumegându-și regretele și grijile, trăgându-și sufletul după efortul strălucirii, al trecutului ei. Fuge de propria-i imagine, tremură-n fața oglinzii… Ridurile unei națiuni sunt la fel de vizibile ca ale oricărui individ.”

„«Dacă soarele și luna ar începe să se îndoiască, s-ar stinge pe dată» (Blake). Europa se îndoiește de mult… și dacă pe noi eclipsa ei ne tulbură, americanii și rușii o contemplă fie cu seninătatea, fie jubilând.
America se ridică în fața lumii ca un neant năvalnic, ca o fatalitate fără substanță. Nimic n-o pregătea pentru hegemonie, spre care tinde totuși, nu fără unele ezitări. Contrar altor națiuni, care au trebuit să treacă printr-un șir lung de umilințe și înfrângeri, ea nu a cunoscut până acum decât sterilitatea unei șanse neîntrerupte. Dacă și pe viitor totul va continua să-i reușească, apariția ei va fi cunoscut un accident lipsit de urmări. Cei care-i veghează destinul, cei cărora le pasă de interesele ei ar trebui să-i pregătească niște zile negre; ca să nu mai fie un monstru inconsistent, îi este necesară o încercare de anvergură. Poate că nici nu e departe de ea. După ce, până acum, a trăit în afara infernului, se pregătește și ea să-i treacă pragul. Dacă America își caută un destin, și-l va găsi doar pe ruina a tot ce a fost rațiunea ei de a fi.”

„Există o sațietate care incită la descoperirea, la născocirea de mituri, minciuni generatoare de acțiune: este pasiune neîmplinită, entuziasm morbid ce devine vitalitate de îndată ce-și găsește un obiect; există însă și o alta, care, disociind spiritul de forțele sale și viața de mobilurile ei, sărăcește și usucă. Ipostază caricaturală a plictisului, sațietatea aceasta destramă miturile ori le deturnează de la rostul lor. Într-un cuvânt, o boală. Cine vrea să-i cunoască simptomele și gravitatea ar greși căutându-le prea departe? e de ajuns să observe, să descopere în ce măsură Vestul e atins de ea…

Dacă forța este molipsitoare, slăbiciunea e tot pe atât: își are și ea farmecul ei; nu-i resistăm prea ușor. Când cei slabi sunt legiune, ei te fascinează, te copleșesc. cum să te lupți cu un continent de abulici? Boala voinței fiind pe deasupra și plăcută, i te supui de bunăvoie. Nimic mai agreabil decât să te târăști în urma evenimentelor; și nimic mai înțelept. Însă fără o doză puternică de nebunie, nici o inițiativă nu e posibilă, nici o acțiune, nici un gest. Rațiunea e rugina vitalității noastre.”

„Spiritul este vampir. Dacă atacă o civilizație, o lasă buimacă, lividă, fără suflu, fără echivalentul spiritual al sângelui, o golește de substanță, ca și de pornirea ce-o împingea la fapte și la scandaluri de anvergură. Intrată într-un proces de degradare de la care nimic n-o abate, ea ne oferă imaginea primejdiilor, grimasa viitorului ce ne așteaptă: ea este vidul nostru, ea este noi; în ea ne regăsim lacunele și viciile, voința șovăielnică, instinctele pulverizate. Teama pe care ne-o inspiră e teamă de noi înșine! Iar dacă, întocmai ca ea, zăcem buimaci și vlăguiți, fără suflu, e pentru că și noi am cunoscut și îndurat vampirismului spiritului.”

„Coborând mereu către esențial, excesul de profunzime i-a pierdut. Nu i-ar preocupa într-atât ideea de decadență, dacă ea n-ar traduce în termeni de istorie marea lor slăbiciune pentru neant, obsesia pentru schelet. Nimic de mirare că pentru fiecare spaniol Spania este problema lui personală. Citindu-i pe Ganivet, pe Unamuno sau Ortega, îți dai seama că Spania este un paradox ce-i privește direct și pe care nu izbutesc să-l reducă la o formulă rațională. Ei revin mereu la acest paradox, fascinați de insolubilul pe care-l reprezintă (paradox care la Don Quijote devine simbol – n.n., o spune și autorul în continuare, dar mi-e prea lene să mai transcriu).”

și, în continuare, o serie de maxime extrase din context: „Obligat să fie peste tot, sclav al ubicuității sale, Dumnezeu însuși e prizonier.”

„Să nu porți pe frunte «pecetea Domnului». Ce bine înțeleg aceste vorbe, ce bine le înțeleg!”

„Cum trebuie să fie poezia: accesibilă sau ermetică, cu «mesaj» sau gratuită – asta-i o chestiune secundară. Exercițiu sau revelație, totuna. Ceea ce-i cerem este să ne izbăvească de sufocarea, de chinurile vorbirii. Când reușește, ea ne aduce pentru o clipă mântuirea.

„Suntem legați de lucruri prin cuvinte, deci nu ne putem rupe de lucruri fără se ne rupem mai întâi de cuvinte.

Emil Cioran – Ispita de a exista, Editura Humanitas, București, 2008

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s