3061


tot ce-am scris până acum este doar un exercițiu de inspirație-expirație (cum ar zice unii, unele), de-abia de aici încolo voi încerca să scriu ceva.

până atunci, rămâne să mă citesc și să văd cât de naive și prost structurate sunt așa-zisele eseuri ale mele, gânduri și toate celelalte șiruri de fraze, propoziții, sintagme, cuvinte, idei etc. pe care le-am tot scris aici.

 

 

 

când Dumnezeu era fericit, traducere din Bukowski


„când Dumnezeu a creat dragostea nu a ajutat prea mult
când Dumnezeu a creat câinii nu i-A ajutat pe câini
când Dumnezeu a creat plantele a fost un act mediocru
când Dumnezeu a creat ura am avut utilitate standard
când Dumnezeu m-A creat, m-A creat
când Dumnezeu a creat maimuța dormea
când A creat girafa era euforic
și când A creat suicidul era trist
când te-A făcut pe tine stând în pat întinsă
știa El ce știa
Era beat și era fericit
și A creat munții și marea și focul în același timp

A făcut unele greșeli
dar când te-A creat pe tine întinsă în pat
A terminat peste tot binecuvântatul Său Univers”

aici e originalul, mulțumiri, Cristina, pentru poem!

“when God created love he didn’t help most
when God created dogs He didn’t help dogs
when God created plants that was average
when God created hate we had a standard utility
when God created me He created me
when God created the monkey He was asleep
when He created the giraffe He was drunk
when He created narcotics He was high
and when He created suicide He was low
when He created you lying in bed
He knew what He was doing
He was drunk and He was high
and He created the mountians and the sea and fire at the same time

He made some mistakes
but when He created you lying in bed
He came all over His Blessed Universe.”

— Charles Bukowski – Da, Da/Yes Yes

Singur cu toată lumea, Bukowski


carnea îmbracă oasele
și pun un creier
acolo și
uneori un suflet,
femeile sparg
vaze de pereți
și bărbații beau prea
mult
și nimeni nu-l găsește
pe acela
dar continuă să-l caute
târându-se în și din
paturi.
carnea acoperă
osul și
carnea caută
mai mult decât carne.

nu este nicio șansă
deloc:
suntem cu toții prinși
de o singură
soartă.

nimeni nu-l găsește
pe acela.

gropile de gunoi ale orașului umplu
centrele de fier vechi umplu
azilurile umplu
spitalele umplu
cimitirele umplu

nimic altceva nu
umple

Charles Bukowski –  Singur cu toată lumea

sursa

3047


restanță la LEC, sigur o voi lua cu notă bună (zic eu).

încă nu mi-am pierdut talentu într-ale fotografiatului, și mă bucură acest faptus.

e încă destul de cald. aștept să-nceapă să cadă frunzele, să se răcească. să fie toamnă. monedă de un ban, am un ban și-mi place, îl pot folosi oridecâtori am nevoie de el ca să hotărască ceva. e foarte util.

lecturi. vara a trecut, gata.

am tot citit vara asta, iar teatrul absurd e chiar foarte fain și-l recomand cu multă căldură! pe muzica lui Bregovic, de la stimata Nicoletcika Onofreya, time of the gypsies (Talijanska) mă reculeg, bucată cu bucată, fir cu fir. și așa mai departe.

o traducere bună vreau să fac, Emily Dickinson e mai bună decât pare (sau cel puțin așa pare). și totuși există speranță. sau cel puțin așa îmi place să mă amăgesc. 🙂

în definitiv, o zi frumoasă a fost și sper că vor mai fi astfel de zile.

e 3 fix și vă spun la mulți marianilor și măriilor.

numai bine în vieață și tot ce vă mai doriți voi!

și-o melodie pentru voi (și pentru cele trei zile ce va să treacă):

paradisul de după colț. un fel de


citind „Paradisul de după colț”, de Mario Vargas Llosa, ne punem întrebarea unde este paradisul?

ideea de bază a romanului este tocmai aceasta, cea a paradisului, unde poate fi el găsit. în roman găsim cuplurile: Paul Gauguin și prietenul său, van Gogh, Flora Tristan și soțul ei, cizmar, (al cărui nume îmi scapă), iarăși Paul Gauguin căsătorit cu Teha’amana, unde dintre soțiile sale, cu care a avut o legătură mai mult decât profund-spirituală, care soție îl botează, Koke.

unde este Paradisul? inițial, paradisul este Anglia, ținutul idilic, pitoresc unde el și o serie de alți pictori cu care împărtășea viziunile sale asupra artei, Franța, ținut al ideilor lucide, realist-pragmatice (poate), Insulele Marchize și Polinezia.

ideea aceasta a paradisului, ținut arhetipal, în care toate viziunile religios-spirituale se topesc într-o singură viziune, arhetipală, privind lumea, relațiile între oameni și sensul, este configurată și reconfigurată în funcție de trăirile interioare ale personajului central, Paul Gauguin – Koke, fiind tăiat în două, pe două planuri narative, Paul și Flora, mătușa lui.

primul plan este planul naturist, arhetipal; al doilea plan este cel al unei societăți utopice, uniunea muncitorească care să pună pe picior de egalitate femeile și bărbații. viziunea Florei nu este singulară (desigur, în istorie au fost și alte acte feministe), însă aici se vorbește despre un fel de martiriu al Florei, care-și sacrifică tot, viață, sentimente, plăceri, pentru a crea paradisul (un paradis coborât din utopism în planul concret – mundan, să zicem -, un paradis maleabil, care se schimbă în funcție de spiritul vremii, ideile după care se ghidează aceasta).

planul prim, cel cu care se încheie romanul, este cel al unui loc ideal, un loc care nu există propriu-zis, ce se regăsește în amintirile lui Paul-Koke, din vremea copilăriei sale în Arequipa, când stătea la unchiul său și juca acel joc al căutării paradisului: „aici este Paradisul? – nu, încearcă după colț”.

în funcție de aceste elemente, trebuie să avem în vedere că tema aceasta nu este tocmai nouă, fiind tratată și de către religie (Paradisul, Edenul, Raiul, Nirvana ș.a.), de către mitologie (Olimpul, Insula Preafericiților), chiar și de către filosofie (aici în avem în vedere pe Schopenhauer, Cioran – cei de care mă pot lega, dar și alții, desigur). o carte care tratează acest nostos al paradisului este cartea lui Nichifor Crainic, „Nostalgia paradisului”, în care ni se explică faptul că omul tânjește după paradis, îl caută, dar fără ajutorul divinității, acea entitate omnipotentă, plenipotențială etc., nu poate ajunge la el.

interesant este acest joc al căutării, faptul că se reconfigurează de fiecare dată, însă de fiecare dată destrămându-se, paradisul fiind în interiorul fiecăruia dintre personaje (că despre asta vorbesc), in ipse. nu este un loc fizic, real, și este greu să aduci dintr-un plan al ideii, din interior, într-un plan al concretului, pentru că multe variabile survin – și trebuie ținut cont de fiecare în parte. imaginea idilică a copilului ce are paradisul, care trăiește în el, care, odată crescut, îl pierde încet-încet din cauza societății, a cutumelor sociale, a regulilor și diverselor teorii filosofico-religioase destramă tocmai ceea ce este în noi.

paradisul de după colț este atelierul de pictură pe care van Gogh și Paul caută să-l meșterească în insulele Marchize sau Polinezia, ei doi, dar este pierdut în momentul în care Paul caută să-l părăsească pe van Gogh, care Gogh înnebunește și, în final, se sinucide din cauza decepției suferite; este familia pe care o întemeiază Paul cu Teha’amana, care Teha’amana moare și-l lasă singur (această imposibilitate de a re-crea cuplul originar Adam-Eva, androginic din „timpuri imemoriale” este cea care duce la destrămarea visului).

ziua paradisului, paradisul căutat cu atâta ardoare de Paul, dar și Flora, totodată, este în moarte, moartea care alină durerile și zbuciumul interior, o moarte care poate fi atât spirituală, dar și biologică totodată – să ne amintim de ceea ce ne spune Schopenhauer: dacă ne dezlegăm de tot ce ne ține spiritul atașat de pământ, de tot ceea ce este efemer, dacă, la o adică, ridicăm vălul Mayei, ajungem să vedem cu adevărat ceea este și suntem, ne înălțăm în acel spațiu pe care mulți l-au descris ca fiind undeva deasupra. dincolo.

paradisul de după colț este chiar după colț, în interiorul nostru, în toate amintirile noastre, paradisul este copilăria, pe care odată pierdută nu o putem recupera, dar o căutăm toată viața.

cred că Nichifor Crainic are ceva de zis în cartea lui.

(cam atât. o sclipire, așa.)