Home » eseu » paradisul de după colț. un fel de

paradisul de după colț. un fel de


citind „Paradisul de după colț”, de Mario Vargas Llosa, ne punem întrebarea unde este paradisul?

ideea de bază a romanului este tocmai aceasta, cea a paradisului, unde poate fi el găsit. în roman găsim cuplurile: Paul Gauguin și prietenul său, van Gogh, Flora Tristan și soțul ei, cizmar, (al cărui nume îmi scapă), iarăși Paul Gauguin căsătorit cu Teha’amana, unde dintre soțiile sale, cu care a avut o legătură mai mult decât profund-spirituală, care soție îl botează, Koke.

unde este Paradisul? inițial, paradisul este Anglia, ținutul idilic, pitoresc unde el și o serie de alți pictori cu care împărtășea viziunile sale asupra artei, Franța, ținut al ideilor lucide, realist-pragmatice (poate), Insulele Marchize și Polinezia.

ideea aceasta a paradisului, ținut arhetipal, în care toate viziunile religios-spirituale se topesc într-o singură viziune, arhetipală, privind lumea, relațiile între oameni și sensul, este configurată și reconfigurată în funcție de trăirile interioare ale personajului central, Paul Gauguin – Koke, fiind tăiat în două, pe două planuri narative, Paul și Flora, mătușa lui.

primul plan este planul naturist, arhetipal; al doilea plan este cel al unei societăți utopice, uniunea muncitorească care să pună pe picior de egalitate femeile și bărbații. viziunea Florei nu este singulară (desigur, în istorie au fost și alte acte feministe), însă aici se vorbește despre un fel de martiriu al Florei, care-și sacrifică tot, viață, sentimente, plăceri, pentru a crea paradisul (un paradis coborât din utopism în planul concret – mundan, să zicem -, un paradis maleabil, care se schimbă în funcție de spiritul vremii, ideile după care se ghidează aceasta).

planul prim, cel cu care se încheie romanul, este cel al unui loc ideal, un loc care nu există propriu-zis, ce se regăsește în amintirile lui Paul-Koke, din vremea copilăriei sale în Arequipa, când stătea la unchiul său și juca acel joc al căutării paradisului: „aici este Paradisul? – nu, încearcă după colț”.

în funcție de aceste elemente, trebuie să avem în vedere că tema aceasta nu este tocmai nouă, fiind tratată și de către religie (Paradisul, Edenul, Raiul, Nirvana ș.a.), de către mitologie (Olimpul, Insula Preafericiților), chiar și de către filosofie (aici în avem în vedere pe Schopenhauer, Cioran – cei de care mă pot lega, dar și alții, desigur). o carte care tratează acest nostos al paradisului este cartea lui Nichifor Crainic, „Nostalgia paradisului”, în care ni se explică faptul că omul tânjește după paradis, îl caută, dar fără ajutorul divinității, acea entitate omnipotentă, plenipotențială etc., nu poate ajunge la el.

interesant este acest joc al căutării, faptul că se reconfigurează de fiecare dată, însă de fiecare dată destrămându-se, paradisul fiind în interiorul fiecăruia dintre personaje (că despre asta vorbesc), in ipse. nu este un loc fizic, real, și este greu să aduci dintr-un plan al ideii, din interior, într-un plan al concretului, pentru că multe variabile survin – și trebuie ținut cont de fiecare în parte. imaginea idilică a copilului ce are paradisul, care trăiește în el, care, odată crescut, îl pierde încet-încet din cauza societății, a cutumelor sociale, a regulilor și diverselor teorii filosofico-religioase destramă tocmai ceea ce este în noi.

paradisul de după colț este atelierul de pictură pe care van Gogh și Paul caută să-l meșterească în insulele Marchize sau Polinezia, ei doi, dar este pierdut în momentul în care Paul caută să-l părăsească pe van Gogh, care Gogh înnebunește și, în final, se sinucide din cauza decepției suferite; este familia pe care o întemeiază Paul cu Teha’amana, care Teha’amana moare și-l lasă singur (această imposibilitate de a re-crea cuplul originar Adam-Eva, androginic din „timpuri imemoriale” este cea care duce la destrămarea visului).

ziua paradisului, paradisul căutat cu atâta ardoare de Paul, dar și Flora, totodată, este în moarte, moartea care alină durerile și zbuciumul interior, o moarte care poate fi atât spirituală, dar și biologică totodată – să ne amintim de ceea ce ne spune Schopenhauer: dacă ne dezlegăm de tot ce ne ține spiritul atașat de pământ, de tot ceea ce este efemer, dacă, la o adică, ridicăm vălul Mayei, ajungem să vedem cu adevărat ceea este și suntem, ne înălțăm în acel spațiu pe care mulți l-au descris ca fiind undeva deasupra. dincolo.

paradisul de după colț este chiar după colț, în interiorul nostru, în toate amintirile noastre, paradisul este copilăria, pe care odată pierdută nu o putem recupera, dar o căutăm toată viața.

cred că Nichifor Crainic are ceva de zis în cartea lui.

(cam atât. o sclipire, așa.)

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s