despre literatură


„Găsea drumul prăfuit al tuturora, cuvinte dulci ca mătasea păpușoiului; cuvinte care păreau surcelușe moarte, și care, în suflarea buzelor, spuneau mirări de fluier încă necântat; cuvinte inerte, care, atinse de căldura buzelor, deschideau ochi atât de negri că-ți plecai genele în fața lor.
Abia atunci cunoscuse bogăția frustă a limbii românești, pe care literatura departe de-a o istovi, nici n-o ostenise măcar.
Vorbit, desigur, de buza strămoșilor păstori și războinici, cuvântul românesc adăpostise literatura, ca un pământ pe care-au poposit nomazi în corturi. Dar rari erau cei care l-au arat adânc. Plugul românesc intrase numai în pământ – pe-alocuri numai, căci mai vaste erau întinderile necultivate decât celelalte – dar în vorbă, plugul nu intrase. Grase în sevă, vorbele așteptau intacte, vorbă lângă vorbă, bogăție lângă bogăție.”

Ionel Teodoreanu — La Medeleni, vol. III, Tabel cronologic și referințe critice de Mihai Iovănel, prefață de Paul Cernat Editura Litera Internațional, București, 2009, p. 91

3084, anul în care vreau să mor


„fericirea-i un lucru mărunt. e o aripă care vibrează. fericirea-i un lucru mic, un pitic ce dansează.” – Țapinarii, Sunt fericit.

fericire? nu știu de-i ăsta termenul, nu cred că-i ăsta termenul, cred că nu e ăsta cel mai potrivit termen pentru a descrie fericirea.

The Wall. de văzut, de văzut. neapărat. cam târziu, dar eu-s un întârziat, un rătăcit, un etre en retard.

luați o carte de gramatică și învățați din ea, e sfântă ca sfânta Slujbă. nu mai cred că. nu mai pot. dar totul e din cauza claustrofobiei.

singurătate. bușituri. bubuieli. urlete. bocete. un șir (re)iterativ pe care unele animale îl parcurg pentru ca apoi s-o ia de la capăt.

un mare cerc al vieții pe care nu-l vedem cum ar trebui să-l vedem. și, în fond, la ce atâta carte? pentru ce atâta chin? mă-ntreb.

de ce citești? de ce scrii? de ce faci ceea ce faci? de ce nu faci un bine?.

La Medelenii sunt chiar foarte simpatici, foarte frumoși, drumul către copilăria fiecăruia dintre noi (cât de plat). pentru mine Prăjeștii sunt la medelenii lui Teodoreanu.

oamenii se sinucid. fug din calea obstacolelor pentru că nu mai au puterea să ce? să nu știu. prea pompos. ne oprim aici.

 

este o pasăre albastră în inima mea ce vrea
să iasă
dar sunt prea puternic pentru ea,
spun, stai acolo, nu voi lăsa pe nimeni
să te vadă.

e o pasăre albastră în inima mea ce
vrea să iasă
dar sunt prea puternic,
spun,
stai jos, vrei să mă
strici?
vrei să te joci cu
lucrările?
vrei să-mi arunci în aer vânzările de carte în
Europa?
e o pasăre albastră în inima mea
ce vrea să iasă,
dar sunt prea deștept, o las afară
noaptea uneori
când toți dorm.
spun, știu că ești acolo,
nu fi tristă.
apoi o pun înapoi,
dar cântă puțin
acolo, nu l-am lăsat, de fapt, să moară
și dormim împreună
așa
cu
pactul nostru secret
și este destul de plăcut să
facă un bărbat să
plângă, dar eu nu
plâng, cumva
tu?

Charles Bukowski — Bluebird/ Pasărea albastră, traducere proprie

sursa

Charles Bukowski


suntem mereu rugați
să înțelegem punctul de vedere
al celeilalte persoane
indiferent de cât de
învechit
prostesc
sau
insuportabil.

omul este rugat
să vadă
toată greșeala
risipei vieții lor
cu blândețe,
mai ales dacă este
bătrân.

dar vârsta este suma
faptelor sale.
a îmbătrânit
urât
pentru că a
trăit
fără de repere,
a refuzat să
vadă.

nu e vina lui?

a cui vină?
a mea?

sunt rugat să-mi ascund
punctul de vedere
de el
de frică de frica
sa.

vârsta nu este o crimă

dar rușinea
unei vieți
voit
pierdute

alături de atâtea alte
voite
pierdute
vieți

este.

Charles Bukowski— Be Kind/ Fii blând, traducere proprie

sursa

jurnalul zilei


ziua a început pentru mine la ora 8 dimineața, la 8:30 am plecat la bibliotecă, la 9:30 am ajuns la bibliotecă, ne punem pe citit. Portretul unei doamne, Henry James (câtă trufie).

ora 11:00, momentul când musafirii ajung la noi acasă (pentru unii, biblioteca este o a doua casă), se așază, încep să citească. zgomote, telefoane sunânde, alte zgomote, iarăși zgomote.

citim. Liiceanu pare un tip deștept, dar nu m-a prins prea mult cartea lui. cred că-i doar începutul. Tragiul. Despre limita (…) nu mai știu cum.

ora 12:45. glume, recenzii, recenzii, glume. sfârșitul programului.

ora 2:00, ajung acasă. verificări la teme, descompuneri în termeni primi. matematică de clasa a VI-a. mi-e dor de clasa a șasea, de timpul pe care-l aveam efectiv la picioarele mele. prost copil.

ora 3:45. ajung la Geenie Café, local simpatic pe-un colț dosit de stradă, mic, șic, cum se spune. eventimentul: „Schimb de cărți”, eu i-aș fi zis „Schimb cărți”, sună mai simpatic. dar nu eu fac regula jocului.

a fost o manifestare simpatică, am ajuns la sfârșitul ei, dar nu contează. voi vorbi mai pe larg într-un articol ulterior.

ora 6:00, Biserică. slujbă, liturghie, cântat, frumos. mi-era dor să mă simt parte din „ceva mai mare decât mine”. un grup de oameni foarte simpatici, prietenoși, calzi, deschiși la inimă și portofel (ar zice dracul din mine).

ora 8:25 (?). „prietenaș, ai un foc?” „sigur, na, poftim. ce, ai țigară?” (desigur, nu, nu era o țigară). îi spune „gigi”; un nume foarte simpatic. efecte foarte simpatice. creierul îți bubuie, ochii văd stroboscopic, ca atunci când derulezi o peliculă foto sau de film. foarte tare senzația.

euforie, inimă ce explodează. picioarele tremură, totul tremură. cerul sclipește, cerul din interior becurilor de iluminat. viața e mai fericită. e periculos.

cine dracului a inventat termenul ăsta?! e un termen atât de vag, atât de nesusținut. fericire? euforie? stare de bine? e atât de interșanjabil, că-și pierde propria sa putere de sens.

ora 23:19. îmi scriu jurnalul zilei. plictisit de moarte. dezamăgit. trist. oameni.

Ileana Mălăncioiu – Urcarea muntelui


Drum

Mă-ndrept pe drumu-ntunecat anume
Să nu-mi văd boii tineri șchiopătând,
Le-au intrat potcoavele-n copite
Și se tem s-atingă de pământ.

Din când în când îmi îngenunche-n jug
Și fiindcă n-am tărie să-i îndemn
Se uită blânzi și se ridică singuri
Și pleacă amândoi, ca la un semn.

Și doar la miezul nopții îi opresc,
Dejug pentru o vrem și rămân
Lătrată de toți câinii mahalalei
La poarta potcovarului bătrân.

Le iau pe rând picioarele în brațe
Și îi apăs cu palma pe copite
Să știu pe care parte-au șchiopătat
Și să le-acopăr oasele tocite.

Bătrânul trece cuiele prin foc,
Le potrivește bine și le bate,
Iar când se strâmbă și ajung în carne
Le scoate înapoi însângerate

Apoi le-ndreaptă și le bate iar,
Mă-ntreabă unde merg și cine sunt
Și ca să știe de-am să pot ajunge
Îi pune să se sprijine-n pământ.

M-ajută să-i înjug și să-i pornesc,
La început încet și șchiopătând
Și câinii ne mai latră o vreme și ne lasă
Și rănile se vindecă mergând

Nunta

Mi-am lăsat în drum găleata plină
Să le poarte mirilor noroc,
Chiuitul lumii mă-nfioară
De parcă mi-a luat găleata foc.

Stau ascunsă după stâlpul porții
Și mă uit printre uluci la nuntă,
Mirele e blond, mireasa mică,
Soacra guralivă și căruntă.

Lăutarii, obosiți și negri,
Zic un cântec nou de la oraș
Și-și lipesc pe frunțile-ncrețite
Ultimul bacșiș luat de la naș.

Eu aștept să treacă lumea toată
Și ea trece fără să mă știe,
Vântul mi-a zburat de pe găleată,
Fără veste, banii de hârtie.

Sfârșitul copilăriei

Copilăria marginea de joc
Și-o strânge între amintiri fugare,
Doar luna ca o piatră norocoasă
De sub pământul umezit răsare
În pătrățelele șotronului uitat.

E prea masivă luna pentru joc,
Aș despica-o-n uliță la noi,
Dar mi-a rămas c-o zi rochița mică
Și mi-ar străfulgera genunchii goi.

De-a baba oarba ne jucăm acum,
Sosește dragostea la ochi legată,
Mă prinde sprijinind al nopții zid,
C-o sărutare ochii mi-i închid,
Și trec apoi cu brațele deschise
Peste șotron în joaca mea nebună
De parcă am alunecat pe lună.

Rugă

Mă rog de tine, băiat curajos,
Încercat pe zidul morții, în bâlciul copilăriei,
Nu umbla să mă smulgi de la zmeul cu șapte capete
Ca să câștigi o parte-a-mpărăției.

Eu am venit de bună voie aici,
Am șters vatra-mpăienjenită,
Am frământat de două ori pământul
Și am umplut cuptoarele cu pită.

Apoi am rupt-o țărănește, pe ștergar,
Să iasă aburi calzi, și i-a simțit din depărtări
Și-n locul buzduganului vuia ca uraganul
Mirosul tras pe cele paișpe nări.

Îl așteptam să aflu gustul pâinii
Și numai după bătaia inimii am înțeles că e bună,
Că până la piept era îngropat în pământ
Și de la umeri în lună.

O, toate fetele acelea din poveste,
Care de teamă v-au urmat mereu,
Când e atât de simplu și de omenește
Să-ncerci o dată să iubești un zmeu!

Păsărea tăiată

M-au ascuns bătrânii, după obicei,
Să nu uit de frica păsării tăiate,
Și ascult prin ușa încuiată
Cum se tăvălește și se zbate.

Strâmb zăvorul șubrezit de vreme,
Ca să uit ce-am auzit, să scap,
De această zbatere în care
Trupul mai aleargă după cap.

Și tresar când ochii, împietrind în groază,
I se-ntorc pe dos ca să albească
Și părând că-s boabe de porumb
Alte păsări vin să-i ciugulească.

Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul,
Și le schimb când mi se pare greu,
Până nu sunt moarte, să mai stea legate
Cel puțin așa, prin trupul meu.

Însă capul moare mai devreme,
Ca și cum n-a fost tăiată bine,
Și să nu se zbată trupul singur
stau să treacă moartea-n el prin mine.

Drum

Am adus din munte juncii însemnați cu fierul roșu
Pe ureche și pe burtă, să-i cunoaștem dacă fug,
Le-am legat de coarne lanțul, petrecut de două ori,
Și umblăm cu ei anume ca să-i învățăm la jug.

Ei se duc pe drumul larg, dintr-o parte în cealaltă,
Iar căruța se înnoadă și o roată parcă-o doare
Și se mișcă pe deasupra, ca o unghie tocită,
Care face boul tânără să pornească-n trei picioare.

Tata vine și îndreaptă osia înțepenită
Și-i îndeamnă să pornească, la-nceput așa cum pot,
Dar când vede că aleargă de ar vrea să-l ia în coarne
Cu nuiaua lui de sânger îi plesnește peste bot.

Eu îl strig să le dea drumul și bătrânul mă ascultă
Și se trage într-o parte și rămân în carul meu
Care trece peste pietre și mă zdruncină cât poate
Pe când mie mi se pare că mă duc spre Dumnezeu.

Dorință

Să fie ca și cum și tu ai fost văzut
Acea lume cu păpuși din cenușă de morți,
Modelate de mâini neprefăcute
Și puse ca niște capete în parii de la porți.

Să fie ca și cum într-un par ai văzut
Capul din cenușa ei pe care nu știu cum
Ai recunoscut-o și te-ai prefăcut că nu o cunoști
Și că îți vezi liniștit de drum.

Să mergem tăcuți și frumos ascunzându-ne
În noaptea aceasta ca un mare dar,
Eu singură să încerc să schimb
Capul meu cu capul din acel par.

Ursul

În iarba-naltă de pe munte, cu trupu-ncolăcit ca șerpii
Când ies de se-ncălzesc la soare și înlemnită de durere
Aștept să vină iarăși ursul, să se aplece peste mine
Și să rămână-așa o vreme, să mă miroasă în tăcere.

Să vadă că sunt încă vie și că aș vrea să mă fac bine,
Să-nceapă să mă calce-alene din umeri până la picioare,
Să-l simt alunecând pe coaste și-ngenunchind fără să vrea
Și să coboare iar pe iarbă atunci când știe că mă doare.

Să urce-apoi din nou pe șira spinării-ncet până la gât,
S-aud vertebrele trosnindu-mi sub dreaptă laba lui de fiară
Și să nu pot țipa de teamă că-n timp ce trece peste mine
Ca să mă vindece, strigându-l, el ar putea să scoate-o gheară.

Să-mi lepăd forma femeiască de șarpe-ncolăcit la soare,
Să afle ursul că se mișcă pământul pe care mă-ndrept,
Încet sub greutatea lui și tremurând să se-ncovoaie
Și să mă-ncolăcesc din nou, să gem tăcută și s-aștept.

Apoi să vină vindecarea, să ies din iarba tăvălită
Și să-mi mai simt o vreme trupul înfierbântat de pașii grei,
Iar ursul să se-ndepărteze, călcând încet peste pământuri
De parcă-ar merge mai departe pe umerii unei femei.

Vertebra

Peste această formă de tâmplă s-a așezat o boabă de nisip, zic,
Nu e nisip, zice, este ochiul ei pus dinadins într-o parte,
De fapt, partea aceasta e fața ei de tânără zeitate
Care, de restul pietrei, prin linie rotundă se desparte.

Și linia aceasta rotundă este, de fapt, linie dreaptă,
Este cercul soarelui de peste sori,
Făcut anume așa ca ochiului să nu i se arate,
Ci numai tâmpla să îl simtă uneori.

Și ca să fie întru totul simțită
Linia merge ușor pe șira spinării ei
Și numai undeva șira spinării e frântă
Ca să nu pară a unei zeițe, ci a unei femei.

O singură vertebră se vedea și tu o recunoști după ea,
Dar unde este restul, strigi până când
Din vertebra ei se face un lanț
Pe care îl ții în mâini tremurând.

arată-mi-te acum

arată-mi-te acum căci într-o zi mă vei căuta și nu voi mai fi
sufletul meu lepădat de trup ca pruncul înainte de vreme
va umbla gol pe drumul sufletelor vii și nu va ști
nici numele cu care să te cheme

atunci vei vrea poate să fii carnea mea trecătoare
și sângele meu cald care a fost odată
și mângâierea lui urcând ușor pe șira spinării
ca gândul către tine de curată

sau vei vrea să fii chinul meu ori suflarea
numită viață pe care te-apleci să mi-o iei
cum pasărea lăsată anume la mine în palmă
ia în tăcere bobul său de mei

sau vei vrea să fii chipul lui din orbita mea
pierit sub ochiul tău care mă va orbi
în însăși clipa în care cred că mă-ndrept către tine
arată-mi-te acum căci într-o zi mă vei căuta și nu voi mai fi

și totuși cât aș vrea

ci iarăși sufletul desprins de trup
acea adiere nespus de ușoară pe care
uneori în nopțile foarte lungi
începem s-o vedem cum apare

ca prima jumătate a unui guștere
care speră că îi va crește iarăși cândva
coada în care încă mai simte când și când
o lovitură de pe când era

o ce trist trebuie să fie atunci când te doare
chiar partea pe care nu o mai ai și când
rănile-adânci care se simt în ea
pot să se vindece numai în gând

și totuși cât aș vrea să văd o dată un suflet
să-l țin în palmă ca pe o pasăre și să zic
e sufletul omului acela care sta lângă noi sub soare
și din care mă temeam că n-a mai rămas nimic

un câine

aer rarefiat din ce în ce mai rece
un câine zace singur încremenit în ger
cu o ureche albă lipită de pământ
și cealaltă deschisă către cer

păstorul s-a îndepărtat demult
turmele și ele s-au dus
în tăcerea asta se aude
numai glasul mielului de sus

el face să se-mbrace în ceață albă munții
apoi înalță ceața și-o risipește-n vânt
dezvăluind mereu un câine părăsit
zăcând cu o ureche lipită de pământ

vai cât pământ este acum între noi

vai cât pământ este acum între noi iubite
parcă suntem îngropați la doi poli opuși
și nu mai știm nici măcar dacă într-adevăr am mâncat
trei zile și trei nopți din aceleași ierburi amețitoare

să-ncepem să scormonim încet în adânc
încercând să mergem din nou spre același loc
deși este puțin probabil că ne vom recunoaște
după cum sunt locurile în care stăm îngropați

și după cum cred că ne schimbă pământul
care ne acoperă de la bun început
astfel încât să nu fim niciodată îndeajuns de străini
de acea bucată de lut din care ne tragem

să-naintăm încet către miezul pământului
și să ne apropiem astfel de clipa în care
îngerul lui ni s-a arătat la amândoi dintr-odată
ca dovadă că el nu este o simplă iluzie

Erai cruce, vulture

Erai cruce, vulture, și-aveai
trupul Lui pe tine de trei zile
și-aveai ochi pe aripi și pe gheare
și piroane în pupile.

Către tine mă rugam plângând,
către duhul care-l duce,
către crucea aripilor sale,
către cruce.

Rămăsese goală-n față
și-avea lemnul putred ca un trup,
ascultam cum o izbește vântul
și cum cad bucățile care se rup.

Sunt

Sunt holuri întunecoase, sunt fluturi
lipiți prin ungherele reci,
sunt odăi cu ziduri mucegăite,
sunt șerpi care zac pe poteci,

sunt câini care latră la miezul nopții,
sunt ceasuri de chin și ochi care nu se închid,
sunt nopți când închipui un păianjen imens
și-l văd aievea atârnat pe zid

și îl dobor și uit că l-am dat jos,
sunt vuiete și hohote și șoapte,
sunt dimineți în care privesc cu multă uimire
trupul gânganiei ucise peste noapte.

Ochii de pisică

Văzusem doi ochi de galbeni în întunericul desăvârșit,
pornisem încet spre lumina caldă a lor
și recunoscusem pisica noastră moarte acum doi ani,
torcând în liniște pe cuptor.

Am mângâiat-o-ncet pe șira spinării
și pe mustața albă și pe bot
și mă miram că nu-ntoarce capul spre mine
și mă miram că nu pot

s-o fac să-nchidă ochii rămași deschiși,
ori să coboare iarăși în poala mea
de pe cuptoru-ncins peste măsură
pe care dormea.

Apoi am vrut să mă-ntorc, dar nu-mi aminteam
de unde venisem în locul acela amăgitor
și stam lângă pisica noastră știind că e moartă
și-o auzeam cum toarce pe imensul cuptor.

Joc

Îmi iau numărul meu de pietre
și le așez cât mai riscant
și-ncep jocul convinsă
că oricum voi pierde.

De ce joci, totuși,
mă veți întreba.

Ce altceva pot să fac
vă voi răspunde.

Apoi liniștită
voi muta mai departe
piatră după piatră
munte după munte.

Muntele

Muntele nu mai era același munte,
parcă nu mai era făcut să fie urcat,
bărbatul care-l străbătea plângând
parcă nu mai era același bărbat

căruia îi spuneam tată
și îi urmam pașii pe rând,
totul era de nerecunoscut
căci tata urca muntele plângând.

Înaintea lui mergea sora naostră
curata și nevinovata
și-mi părea rău că sta cu zâmbetul pe buze
când plânge tata.

Smerită m-am rugat să fie iertată
și am urcat încet, îngânând:
în numele tatălui nostru din cer
și al celui de pe pământ.

Ileana Mălăncioiu – Urcarea muntelui, Prefață de Eugen Negrici, Ilustrații de Mircia Dumitrescu, antologie, Editura Corint, București, 2007, apărută în colecția Scriitori Români, coordonată de Daniel Cristea-Enache

 

 

 

Soția călătorului în timp, Derek Walcott


Va sosi ziua
când, cu entuziasm,
te vei saluta sosind
la propria-ți ușă, în propria ta oglindă,
și fiecare va zâmbi la salutul celuilalt,

și va spune, stai. Mănâncă.
Vei iubi din nou străinul care erai tu.
Dă-i vin. Dă-i pâine. Dă-i înapoi inima ta
lui, străinului care te-ai iubit

toată viața ta, pe care l-ai lăsat
pentru un altul, care te știe ca pe propria sa palmă.
Dă jos scrisorile de dragoste de pe raftul de cărți,

fotografiile, notițele grozave,
descojește-ți imaginea din oglindă.
Așază-te. Bucură-te de viața ta.

Derek Walcott – Love After Love/ Dragoste după dragoste, traducere proprie

sursa

Răzbel, Whitman


An al înarmării! an al luptei!
Nici rime elegante, nici versuri sentimentale de dragoste pentru tine, an teribil!
Nu tu ca un pal poetaș, așezat în spatele unui birou, stâlcind cadențe încet;
Ci ca un om puternic, erect, îmbrăcat în albastru, înaintând,
cărând o mitralieră pe umăr,
Cu un corp solid, și cu fața și mâinile arse de soare – cu un cuțit în cureaua de la brâu,
În timp ce auzeam strigătul tău puternic – vocea ta sonoră răsunând peste întregul continent;
Vocea ta masculină, o, an, ridicându-te printre marile orașe,
Printre oamenii Manhattanului te-am văzut, ca unul dintre muncitori, locuitorii Manhattanului;
Sau cu pași mari străbătând preeriile dincolo de Illinois și Indiana,
Repede străbătând Vestul cu mersul grăbit, și coborând Munții Alleghany;
Sau în avalul marilor râuri, sau în Pennsylvania, sau pe punte de-a lungul râului Ohio;
Sau înspre sud, de-a lungul Tennessee-ului sau al râurilor Cumberland, sau pe
Chattanooga, pe vârf de munte,
Văzut-am mersu-ți și văzut-am picioarele tale puternice, îmbrăcate în albastru, purtând arme, an robust;
Auzii vocea-ți hotărâtă, tot mai tare, iar și iar;
An cântat subit de gurile tunurilor rotunde,
Îți repet, grăbit, distrugător, trist, tulburat an.

Walt Whitman – 1861, traducere proprie

sursa

dacă aveți sugestii pentru o mai bună traducere, nu ezitați.