Morrison și poezia


Fusese noaptea cea mai tare din viața mea
Deși tot nu-mi găsisem vreo soție
Prietenii mei erau alături de mine
Indieni împrăștiați pe șoseaua sângerândă a răsăritului
Fantome încoronează mintea fragilă ca un ou a tânărului copil
Am urcat peretele
Am mers prin cimitir
Forme străvechi erau peste tot în jurul nostru
Nicio melodie dar iarba udă era proaspătă împreună cu ceața
Doi făceau dragoste într-un loc mut
unul fugărea iepurele în întuneric
O fată s-a îmbătat și a futut morții
Și am ținut predici goale capului meu
Cimitirul rece & liniștit
Urăsc să plec din locul tău sfânt
Sperie sosirea lăptoasă a zilei.

și încă una.

De ce dorința pentru moarte

O hârtie imaculată sau perete alb, pur.
O falsă
linie, o zgârietură, o greșeală.
De neșters. Atât de obscură prin
adăugarea altor milioane
de urme, amestecuri,
ascunse sub.
Dar prima zgârietură
rămâne, scrisă în
sânge auriu, strălucind.

Dorința pentru o viață perfectă.

Jim Morrison — *** și De ce dorința pentru moarte, traduceri proprii

sursa

ceva aleatoriu


timp de 3 zile am fost în București. capitală, clădiri mari, străzi mari, o mulțime de autobuze. grabă, aer de capitală, cum zicea un prieten de-al meu.

dar în afară de asta, cel ce-a spus că omul e liber s-a înșelat amarnic.

libertatea pulii îmi vine să spun, altfel nu prea ai cum. omul nu este liber, așa cum eu nu sunt femeie. cel mai bine a zis-o Sartre, „omul este condamnat la libertate”.

libertatea nu este un concept de care să te bucuri, nu este o caracteristică benefică. indiferent că ești sau nu liber, sau că tu crezi că așa e, nu e.

dacă nu respecți legea, se cheamă că o-ncalci, deci se cheamă că ești pasibil de cutare și cutare lucru. dacă nu încalci legea, nu prea ai cum să spui că ești liber, fiindcă te miști în interiorul unui mecanism social care reglează tot ce ne înconjoară.

dacă bei, nu ești liber, fiindcă deși zici „c-așa vrea și fiindcă pot”, ești legat de dependența de alcool. bei ca să te simți bine, dar nu ești liber, ești captiv într-un cerc vicios care o să-ți fută ficatul, dinții, neuronii și alte anexe.

dacă fumezi, nu ești liber, ești legat de tutun (îmi plac mai ales oamenii care fumează câte 15 țigări pe minut).
dacă te droghezi, nici așa nu ești liber.

oricum ar fi, nu suntem liberi să facem nimic. pentru că dacă ne vedem de unii singuri, în spațiu, fără nimeni care să ne spună fă aia, nu face aialaltă, nu știi ce să faci. ești ca o oaie pierdută de turmă, care nu știe ce să facă. este incapabilă (ești, de fapt, incapabil/ă) să judeci pentru tine, să te bucuri de libertatea ta.

oamenii sunt niște jigodii ordinare, mai răi decât Dumnezeul pe care-l acuză.

Ivan Ilici și dna Moarte


„Foarte curând, cam la un an după căsătorie, Ivan Ilici înțelese că o căsnicie reprezintă un anumit confort în viață, dar de fapt este ceva foarte complicat și greu față de care, ca să-ți poți îndeplini datoria, adică să duci o viață decentă și aprobată de societate, trebuie să adopți o anumită atitudine, întocmai ca și în serviciu.
Și Ivan Ilici își formă o astfel de atitudine față de viața conjugală. Nu pretinse de la viața conjugală decât confortul unor mese gătite în casă, o gospodină, așternutul, pe care ea putea să i le dea, și, mai ales, acea decență a formelor exterioare, dictate de opinia societății. Pentru rest, însă, căuta numai latura veselă și plăcute pe care, dacă o găsea, era foarte satisfăcut; iar dacă întâmpina rezistență ori bombăneală, se retrăgea îndată în lumea ce și-o crease, în lumea serviciului în care își găsea mulțumirea.”

„Ceva nu e așa cum trebuie; dar trebuie să mă liniștesc, trebuie să mă gândesc la toate de la început.” Și o luă de la capăt: „Da, așa a început boala. M-am lovit într-o parte. Și am fost ca și mai înainte, și astăzi, și mâine. Mă durea puțin, apoi mai mult, apoi au început doctorii, apoi starea de tristețe, durerea sufletească și din nou doctorii; iar eu mă apropiam din ce în ce mai mult de prăpastie. Puterile îmi scădeau. Mai aproape și tot mai aproape. Și iată că puterile mi-au secat cu totul, și ochii mi s-au stins. Și vine moartea. Iar eu mă gândesc la intestinul gros. Mă gândesc cum să vindec acest intestin, când de fapt asta e moartea. Oare într-adevăr moartea?” Și din nou îl cuprinse groaza.
„Doctorul trecu în salon și-i spuse Paskoviei Feodorovna că starea lui e foarte gravă și că nu există decât un singur mijloc: opiumul, ca să-i ușureze suferințele, care trebuie să fie cumplite. Doctorul spunea că suferințele lui fizice sunt cumplite și asta era o realitate; dar mai cumplite decât durerile lui fizice erau suferințele lui morale – ele alcătuiau marea lui suferință.
Suferințele lui morale se deșteptară peste noapte, în timp ce privea fața lui Gherasim, somnoroasă, blândă, cu maxilarele proeminente, și îi fulgeră prin minte următorul gând: «Dar dacă într-adevăr întreaga mea viață conștientă a fost „alta decât se cădea»?”

L. N. Tolstoi — Cazacii și alte povestiri, Editura Rao, București, România, 2000, traducere de Ștefana Velisar-Teodoreanu și Irina Andreescu

James Joyce – poem


Nu fi tristă fiindcă toți bărbații
Preferă gălăgia mulțimii înaintea ta:
Iubito, fii iarăși liniștită —
Te pot dezonora?

Sunt mai triști decât toate lacrimile;
Viețile lor trec ca un oftat continuu.
Cu mândrie lacrimilor lor răspunde-le:
În timp ce ei neagă, neagă.

James Joyce — Be Not Sad/ Nu fi tristă, traducere proprie

Sursa

Henry James — Ambasadorii


„- Mai bine mai târziu decât niciodată!
El replică scurt și sec:
– Mai bine mai curând prea târziu!
De fapt, în momentul următor, această remarcă răscoli în mintea lui Strether multe alte gânduri, care se acumulaseră și se revărsaseră ca un șuvoi domol de silogisme și, îndată ce se lăsă dus de curentul lui, simți o adevărată ușurare. Își dădea seama că șuvoiul ajunsese la zăgaz, dar rezervorul se umpluse mai repede decât se așteptase, iar această mică reflecție a interlocutorului său fusese suficientă ca apele să se reverse. Anumite lucruri, dacă era scris să vină cândva, ar fi trebuit să vină la timp. Dacă nu veneau la timp, erau pentru totdeauna pierdute. Sensul general, pe care îl atribuia el acestor lucruri, era șuvoiul lung și lent care pe neașteptate îl acoperise:

– Pentru dumneavoastră nu e, în niciun caz, prea târziu și nu-mi păreți în pericol să scăpați trenul; în afară de asta, firește, trebuie să fiți sigur că oamenii nu pierd din vedere fuga orelor, când orologiul libertății lor își bate atât de puternic tic-tacul… cum pare să bată aici. Apoi, nu uitați că sunteți tânăr… dumnezeiește de tânăr; bucurați-vă de tinerețe și trăiți-o. Trăiți-o cât mai plin; contrariul ar fi o greșeală. Nu interesează ce anume faceți, din moment ce aveți viața care vă place. Dacă nu, ce veți avea? Acest loc, impresiile mele despre Chad și despre oamenii pe care i-am văzut la el… mi-au transmis un bogat mesaj, asta m-a făcut să văd. Acum văd. Înainte n-am înțeles acest lucru destul de bine… și acum sunt bătrân; în orice caz, prea bătrân pentru ce văd. Dar cel puțin văd cu adevărat… și chiar mai mult decât ați crede sau aș putea exprima. E prea târziu. Și totuși, se petrece ca și cum trenul m-a așteptat destul de mult în gară, fără să-mi dau seama că se afla acolo. Acum îi aud șuieratul îndepărtându-se tot mai mult, la leghe și leghe de mine. Ce scapi e pentru totdeauna scăpat, nu vă amăgiți. Problema, vreau să spun problema vieții… nu putea, fără îndoială, să se prezinte altfel pentru mine; căci, în cel mai bun caz, viața este un tipar de tinichea, șănțuit sau gofrat cu ornamentații în relief, sau neted și groaznic de banal, în care se toarnă această gelatină inertă fără apărare pe care o numim stare conștientă… așa că «ia» forma lui, cum spune marele bucătar, și ești ținut de el într-o stare mai mult sau mai puțin compactă; pe scurt, trăiești cum poți. Asta nu te împiedică să ai iluzia libertății. (…) La momentul cuvenit am fost sau prea stupid, sau prea inteligent ca s-o am – nu știu bine care din două.”

Henry James — Ambasadorii, trad. Alexandra Poenaru, Editura Aldo Press, București, 2003

Poeți flamanzi, I


Obloanele

nu uit niciodată dimineața
să ridic obloanele
șaisprezece
câte are
trupul meu

larg deschid după aceea
ușile ferestrele
apoi scriu
pe o scândurică
albă
rog intrați
câteodată cineva
se întâmplă să mai intre
alteori nu intră nimeni
și atunci din plictiseală
mai discut puțin cu nimeni
iar în fiecare seară
trag obloanele cu grijă

totuși nu uit niciodată
dimineața
să ridic obloanele
șaisprezece câte am
pentru că doresc să intre
dimineața

Sau astă-seară

pe nesimțite ieri
am devenit copil
cuvintele s-au preschimbat în taine
iar numerele n-am mai izbutit
să le descurc și totul
era o jucărie intangibilă
o jucărie plină de primejdii

dar mâine când
voi fi foarte bătrân
sau astă-seară chiar
mă voi uita din nou uimit
la numere
apoi voi număra cuvintele
și voi găsi de fiecare dată
alte soluții

Poate

îl așteptăm
pe mesager
pe cel care aduce cântecul
țesut din cețurile unei lumi
departe și nedescoperită încă

o să mai zăbovească mult
întreabă cineva
iar altul spune
poate că n-o să vină niciodată
poate ne amăgim degeaba
poate că totul e o vorbă goală

în cețurile îndoielii
noi totuși îl vom aștepta
până mâine

Un om trăgea să moară

un om trăgea să moară
să moară pur și simplu
cum moare un arbore sau o statuie
neobservat de nimeni
și nu se apăra
nu-i era teamă
lucru ciudat
nici nu fugea de moarte
ci doar zâmbea
pe când trăgea să moară
puțin neliniștit
de ce o să se spună
și pe neașteptate oarecum jenat
pentru deranjul
pe care-avea să-l facă
încerca
să sape cu călcâiul
o mică groapă dar
cum nu putea rămase neclintit
rămase cu o scuză
cicatrizată pe obraz

Iar s-a topit o lună

iar s-a topit o lună
în valea copiilor
scriu glasurile scriu
un vis pe boltă scriu
și fosta carte a serii
abia e răsfoită spre sfârșit
faimoasa fericire înnăscută
e doar acest tangibil sunet
al unui an îndepărtat
e trosnetul sonor al zilelor de sticlă
izbite cu putere de marginile lumii
cei exilați de mult
abia mai rătăcesc
abia se mișcă
sătui până în gât că tot rămân copii
că veșnic nu trăiesc decât
din suflul înghețat al zilelor defuncte
că duc trecutul ca pe-un ghimpe
înfipt în tălpile care tot caută
și înșelați și deznădăjduiți
mai au în ochi ceva din stinsul foc
plăpânda licărire
a unei luni topite
aproape ca o lumină veșnică

Culoare

întotdeauna omenirea
își va spăla
mâinile de Pilat în ligheane cu sânge

nevinovații locuiesc
în casa
vinovaților
chiria costă scump

speranța e o lampă verde
cu fitil
fără petrol
sticla e spartă

iar omenirea e un lux
pentru înapoiații
din țările civilizate
(precum a fost și țara noastră înainte)

Jos Vandeloo — în românește de Gellu Naum, în Poeți flamanzi, Editura pentru Literatură Universală, București, 1965, cu o prefață de Karel Jonckheere

Bukowski, pe urmele lui Kafka


una din iubitele mele a intrat
mi-a făcut un pat
a frecat și-a ceruit podeaua bucătăriei
a frecat pereții
a aspirat
curățat toaleta
cada
a frecat podeaua băii.
și mi-a tăiat unghiile de la picioare
și părul.
apoi
toate în aceeași zi
instalatorul a venit și a reparat robinetul din bucătărie
și toaleta
și omul de la gaze a reparat radiatorul
și omul de la telefon a reparat telefonul.
acum stau în toată această perfecțiune.
e liniște.
m-am despărțit de toate cele 3 iubite.
mă simțeam mai bine când totul era în
dezordine.
îmi va lua câteva luni bune să-mi revin la normal:
nici măcar un gândac nu pot găsi cu care să trăiesc.
mi-am pierdut ritmul.
nu pot dormi.
nu pot mânca.
am fost furat de
mizeria mea.

Charles Bukowski — Metamorphosis/ Metamorfoza, traducere proprie

sursa