așteptări de la (final de) an


se termină 2012, începe 2013, s-a dus un an în care am încercat lucruri noi (sau vechi).

în ultima vreme, am scris mai rar pe blog, e adevărat, însă cred că se datorește unei lene, sau unei oboseli de a mai pune câte o idee, când sunt atâția alții care pun idei foarte bine scrise, conturate.

anul ăsta am reușit să fac două lucruri doar: să nu am nicio restanță și să câștig un premiu de debut. (aka sunt scriitor, mă – chipurile).

anul ăsta am citit o parte din cărțile pe care ar fi trebuit să le citesc la vremea lor (și am făcut performanța de a citit aproape integral proza lui Voiculescu, ceea ce e bine).

am descoperit o mulțime de oameni noi, mai mult sau mai puțin pe placul meu, am mai învățat câte ceva și am rămas cu niște amintiri (care îmi vor fi „amintite”) foarte frumoase (mai mult decât frumoase) din Botoșani. și abia aștept să le revăd pe cele 3 dudui (Anastasia, Mădălina și Mara) din Suceava, care au un loc’șor în memoria mea afectivă.

anul acesta mi-am ales licența (Matei Vișniec, teatru absurd) și sper ca lucrurile să se termine bine;

în anul ce va să vie (2013) îmi propun să intru la master în B, să mai învăț una-alta și să îmi dau seama ce-i cu mine, eventual. îmi propun să citesc o țâră mai mult decât acum, și să termin cu proza lui José Saramago, a lui Dostoievski și să citesc, într-un final, Divina Comedie, Epopeile lui Ghilgameș și cea grecească.

devino ceea ce ești, asta este deviza pe care o propune (personajul) Nietzsche în romanul lui Yalom, Plânsul lui Nietzsche. un roman bun, care merită a fi citit.

voi? așteptări? succese? reușite? tell the truth and it will set you free!

Advertisements

lecturi aruncate


poeme citite vinerea trecută (decât două – sic)

suntem singuri; ne cresc rădăcini prin degetele de la mâini, cresc rădăcini invers în noi, din noi.

mi-e sete. beau din căușul tău apă, în timp ce doi îngeri scheletici ne leagă împreună de pat, ne aplică electroșocuri (poveștile sunt
impulsurile pe care le simțim când vrem să zburăm pe geam, dincolo de parc, de singurătate), ne bat cuie în palme, ne pun spini în tâmple

ne bat cu vărgile pe spate, ne mângâie apoi rănile cu penele lor ascuțite (văd pe inima lor tatuată zvastica, și-mi amintesc de glumele lui atropos, „omule, eu am o zvastică tatuată pe inimă”), de gâturile sale de lebădă și de cât de aproape am fost

să te ating și să te îngrop în carnea mea.

*

pașii mei în zăpadă, înainte-înapoi, înapoi-înainte, se întretaie în timp ce înapoi-înainte mă gândesc la mama (maam, amam, am-am, și alte moduri în care poți combina imaginea mamei în minte cu imaginea unei iubite din copilărie de care-ți amintești de-abia acum);

în timp ce așteptarea se întinde de la un liman la celălalt, în timp ce toți fulgii îmi înțeapă ochii, pielea, respirația, tu mă urmărești de peste tot (aș îndrăzni să spun că amintirea ta mă bântuie, dar ar fi doar un alt clișeu), și mă încolțește, așa cum fac lupii

iarna este un bun anotimp să ne înfoiem ca perușul meu mort în penele noastre, să ne uităm printre gratii și să strigăm

până când ne lasă plămânii, nu prea avem ce altceva să facem,

doar să închidem ochii și să dormim.

Plânsul lui Nietzsche – Irvin D. Yalom


„— Dar mai devreme sau mai târziu obsesia ta trebuie să cedeze, Josef. Modelul meu este, în mod evident, corect. Este foarte clar că în spatele obsesie tale zac temerile tale primare în privința existenței. Este, de asemenea, clar că obsesia devine mai puternică pe măsură ce vorbim mai explicit despre aceste temeri. Nu vezi cum obsesiile încearcă să-ți abată atenția de la aceste profunde fapte de viață? Este singurul mod pe care-l cunoști de a-ți liniști temerile.
— Dar, Friedrich, noi nu suntem în dezacord. M-am lăsat convins de punctul tău de vedere, iar acum cred că modelul tău e corect. Dar a-mi ataca direct obsesia nu înseamnă a invalida modelul. Ai descris odată obsesia mea ca un burete sau ca o buruiană. Sunt de acord, și sunt de asemenea de acord că dacă mi-aș fi cultivat mintea altfel cu mult timp în urmă, această obsesie n-ar fi prins niciodată rădăcini. Dar acum că o am, trebui eradicată, smulsă. Felul în care o tratezi tu e prea lent.
Nietzsche se foi în fotoliul său evident stânjenit de critica lui Breuer.”

„— Josef, încearcă să-ți limpezești mintea. Imaginează-ți acest experiment de gândire! Ce-ar fi dacă un demon ți-ar spune că viața asta — așa cum o trăiești acum și ai trăit-o în trecut — va trebui s-o mai pățești încă o dată, încă de nenumărate ori; și că nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, fiecare bucurie și tot ce este nespus de mic ori important în viața ta se vor întoarce la tine, în aceeași succesiune – chiar și vântul acesta, și copacii aceia și piatra aceea lunecoasă, chiar și cimitirul, și frica, și acest moment plăcut, tu și cu mine, braț la braț, murmurând aceste vorbe?
Cum Breuer rămase tăcut, Nietzsche continuă:
— Imaginează-ți clepsidra eternă a existenței, întoarsă din nou, iarăși, și iarăși, și iarăși. Și de fiecare dată, întorși la fel, și noi biete grăunțe ce suntem.
Breuer făcu un efort să-l înțeleagă.
— Cum e această… această… această fantezie…
— E mai mult decât o fantezie, insistă Nietzsche, mai real decât un experiment de gândire. Ascultă doar cuvintele mele. Elimină orice altceva! Gândește-te la infinit. Privește în urmă – imaginează-ți că te uiți infinit de departe în trecut. Timpul se întinde în urmă pe o eternitate. Și, dacă timpul se întinde la infinit în urmă, nu trebuie ca tot ce se poate să se fi întâmplat deja? Nu trebuie ca tot ce se petrece acum să se mai fi petrecut astfel și înainte? Orice pășește pe aici, nu trebuie să mai fi pășit pe această calea și înainte? Și, dacă totul s-a mai petrecut în infinitatea timpului, atunci ce crezi, Josef, despre acest moment, despre faptul că noi vorbim în șoaptă sub ramurile acestor copaci? Nu trebuie să se fi întâmplat și asta? Și timpul care se întinde în urmă la infinit nu trebuie să se întindă și înainte la infinit? Nu trebuie ca noi, în acest moment, în fiecare moment, să ne repetăm la nesfârșit?”

„Dar el, Josef, nu era necesar: va fi uitat, locul său va fi înghițit de timp și de existența altora. Va muri cândva, în următorii zece sau douăzeci de ani. Și va muri singur: indiferent de compania în care te afli, se gândi el, mori întotdeauna singur.”

„Da, Josef (…). Eu nu-mi am locul nicăieri. Nu am un cămin, un cerc de prieteni cu care să vorbesc zilnic, dulap plin de lucruri ale mele, căldură familială. N-am nici măcar o patrie, pentru că am renunțat la cetățenia germană și n-am rămas destulă vreme într-un singur loc pentru a căpăta un pașaport elvețian.
Nietzsche îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Breuer, ca și cum ar fi vrut să fie oprit. Dar Breuer tăcea.
– Oh, am și eu prefăcătoriile mele, Josef, modurile mele secrete de a suporta singurătatea, chiar de a glorifica. Spun că trebuie să fiu izolat de ceilalți pentru a gândi singur. Spun că tovarăși îmi sunt marile minți ale trecutului, că ele ies din ascunzători în lumina mea. Iau peste picior teama de singurătate. Predic că marii oameni trebuie să treacă prin mari suferințe, că am pătruns prea departe în viitor și nimeni nu mă poate însoți. Croncăn că dacă sunt neînțeles, ori temut, ori respir, cu atât mai bine — înseamnă că sunt pe drumul cel bun! Spun că îndrăzneala mea de a înfrunta singurătatea departe de gloată, fără iluzia unui creator divin, este dovada măreției mele.
Cu toate acestea sunt hărțuit mereu de-aceeași teamă…
În ciuda bravadei mele de a fi un filosof postum (…) — sunt hărțuit de gândul că voi muri singur. Știi cum e să știi că atunci când o să mori s-ar putea ca trupul tău să nu fie descoperit zile sau săptămâni întregi, până când duhoarea atrage atenția vreunui stăpân?”

+ Cuvântul autorului, care este foarte important și frumos.

lectură plăcută! 🙂

Irvin D. Yalom — Plânsul lui Nietzsche, ed. cit.

poezii din volum


când făceam dragoste și te sărutam pe gât și te zgâriam pe coasta din care ai țâșnit cu sete, cu viață,

când te cuprindeam toată și te sorbeam cu nesaț, de parcă nu am mai băut apă de atâta amar de timp, simțeam cum venele toate-mi zvâcneau, dădeau să se întindă și să ne înghită pe amândoi, să ne facă un ghem de ață și de sânge.

și ne rostogoleam încolăciți unul în jurul
celuilalt,

în timp ce pereții ne priveau

nepăsători

*

am vânturat murăturile, am stat în bucătăria aia plină de noi, bucătăria în care am stat un an întreg și ne-am băut cafeaua, și ceaiul, mai ales ceaiul, mai ales ceaiul. bucătăria în care umbrele noastre au spart pereții, s-au uitat pe geamurile vecinilor,/ da, pe geamurile vecinilor s-au uitat să vadă, nu cumva acolo stă vreo barză?

aceeași bucătărie, goală, seacă.

cafeaua a făcut lăstari, din ei ies boabe de cafea pe care le folosesc pentru a-ți citi în palmă, nu te-am mai atins, și toți vorbesc despre femei, despre sânii lor albi/ ca zăpada, curați, ispititori,/ dar ei nu știu, nu știu că din sânul tău s-a alăptat și bunul dumnezeu.

poezia asta-i prea subțire, vă rog să mă scuzați, eu nu vreau decât să vă spun că mi-e dor. mi-e pur și simplu dor, și orice apă are murmur de femeie,

*

ia-mă de mână. aruncă-mă. tavanul e lăsat. afară plouă de două zile, iar ești supărată că plec în timp ce tu vei sta acasă, închisă între acești patru pereți, între patru pereți.

e bine să ai suflet de copil, că te menții tânăr și-ți permiți să pufăi la țigări ca la femei triste, dornice de amor ghebos și trăiri pline de extaz. suntem obosiți, Linda, odihnește-te.

ești bătrână. bătrână de pe vremea bunică-mii, când erai cât un bob de mazăre și stăteai/ sub pat/ ascunsă. speriată de bătăile primite. dormi. dormi și mori mângâiată pentru toate bătăile primite/ în tinerețe.

în fond, toate sunt scrise în aer. iar eu voi sta și te voi mângâia până nu vei mai sforăi.

fum de țigară
și amor.
femei obosite, plictisite de atâtea șoapte dulci, poșircă și.

iubiri consumate într-o toaletă publică, în timp ce șuvoiul de oameni circulă de-a lungul asfaltului ca-n poemele din tinerețe.
iubiri consumate într-o cameră ieftină într-un oraș de provincie, acolo unde perușii stau atârnați invers, iar triștii se uită la umbrele lor, când plouă și îi ard până la oase, până la sânge. până țâșnește din ei sângele ca dintr-o fântână arteziană în care o domnișoară palidă, slabă. de înger, se uită în gol după iubitul ei, mort, împușcat în spate ca un câine.
dar ea-l așteaptă.

bătrâne
femei și țigări
ieftine.

*

cerul e cuprins de o umbră pumn, vrea să-l strângă, să dea în el,

și lovește cerul, care tace. ca un perete, sunetul se pierde surd prin împrejurimi, nici măcar sângele care

se izbește de pereții vaselor, vrând să iasă la lumină, nu poate rezolva ceva.

cerul tace, moment în care soarele se agață în cablurile electrice, păsările îl ciugulesc, iar eu

stau liniștit pe bordură, în jurul meu desenez un cerc din scrum de țigară, aștept spasmul prin care pumnul umbră sau umbra pumnului va cădea liniștită pe firele electrice.

*

în jur totul vibrează, ca diapazonul; stăm pe bancă, oamenii se scurg în jurul nostru, înfometați de noi, se izbesc de țestoasa ce ne duce de pe un mal pe celălalt, molcom;

pietre cresc în pielea mea, noaptea ne cuprinde pe după gât ca o femeie în călduri.

sângele clocotește. se izbește de pereții ce-l căptușesc.

*

copiii urlă fericiți, toamna se lasă peste noi cu toată greutatea ei,

frunzele se lasă peste noi și ne îngroapă sub ele cu tot cu râsul nostru timid, cum o făceau cândva fulgii de nea și cojile de portocală, se lasă peste noi

gesturile noastre stângace.

*

desenez toți pereții din casă și mă gândesc la lucrurile care atârnă ca burta unei femei gata să nască; lucrurile sunt ca oul desenat pe cearceaful cu care se învelesc părinții mei.

bătrânul îmi suflă în ceafă, îmi rășchirează părul și-mi întinde pielea până în grădină, unde cățeaua sapă întruna gropi în care să-mi ascundă oasele.

prin bucătărie trece tramvaiul, în tramvai omul cu vene în coaste face rotocoale de fum, liniștit, cu mâinile-n buzunare, recită poeme, iar femeia

bătrână

mi se dă toată, cu toată rușinea ei pentru o bucățică de pâine și una de spasm.

*

ochii mei se închid ca două degete, atunci când
umbrele noastre se lovesc de crengile copacilor, de umbrele agățate ale copacilor.

uneori
ne înfășurăm într-o coală de hârtie, ne scriem versuri de dragoste, de război și de moarte cu sânge.

tot ce atingi se sparge fluturi,

e un strigăt în mine, un strigăt în fiecare obiect, toate cearceafurile în care ne înveleam, copiifantomă, fiecare scaun, masă, toate se evaporă, nu rămâne nimic, doar strigătul din mine și groapa din voi.

*

iarăși tăcem. se anunță cea mai lungănoapteaanului, noaptea în care oamenii au tăcut,
ca atunci când tai o portocală, o treci peste sânii tăi, o dezmierzi într-un cântec pe care doar bunica îl mai știe, o rostogolești pe brațele tale albe

și o arunci copilăresc în cușca toracelui. o tai cu unghiile, de fapt, doar o perforezi și te delectezi cu tot sucul ce se scurge printre urmele de coajă și unghii.

și tăceam.
în cameră, doar ochii tăi, dincolo de noi, nimic,
doar cea mai lungănoapteaanului, în care oamenii au tăcut.

din Florin Buzdugan – mai mult de trei cuvinte, Editura Junimea, Iași, 2012

despre filosofie (?)


Nietzsche își puse ochelarii lui groși, se întinse până la birou, luă de pe el un caiet uzat și răsfoi paginile umplute cu o mâzgăleală ilizibilă. Se opri la ultima pagină și, cu nasul aproape atingând caietul, citi:
— „Senzualitatea este o cățea care ne mușcă de călcâie! Și cât de frumos știe cățeaua asta să cerșească o bucată de spirit când i se refuză o bucată de carne.”
Închis caietul.
— Astfel problema nu este aceea ce sexul este prezent, ci că el face să dispară altceva – ceva mult mai valoros, infinit mai prețios! Gloata își petrece viața hrănindu-se, ca porcii, din troaca dorinței.
— Troaca dorinței! repetă Breuer pentru sine, uimit de patima cu care vorbe Nietzsche. Aveți sentimente puternice în această chestiune. Simt mai multă pasiune decât oricând în vocea dumneavoastră.
— Marea pasiune e necesară pentru a înfrânge pasiunea! Prea mulți oameni au fost trași pe roata unor pasiuni mărunte.
— Dar experiența dumneavoastră în acest domeniu? Breuer bâjbâia. Dumneavoastră personal ați avut experiențe nefericite care v-au ajutat să formulați concluziile?
— Apropo de ce-ați spus mai devreme, despre scopul primar al reproducerii — dați-mi voie să vă întreb următorul lucru: — Nietzsche împunse aerul cu degetul de trei ori — n-ar trebui să creăm n-ar trebui să devenim — înainte de a ne reproduce? Datoria noastră față de viață este să creăm ceva mai bun, nu să reproducem ce este rău. Nimic nu trebuie să stea în calea dezvoltării eroului din tine. Iar dacă dorința îți stă în cale, atunci și ea trebuie stăpânită.

Irvin D. Yalom — Plânsul lui Nietzsche, traducere de Luana Schidu, Editura Humanitas, București, 1995, p. 225

câteva tentative


Nu este vreo fregată cum este Cartea
Să ne ducă mii de țărmuri depărtare,
Nici vreun călător cum este pagina
De poezie.
Această trecere ar putea fi încercarea cea mai săracă
Fără opreliștea taxei de trecere;
Cât de frugală este șareta
Ce poartă sufletul uman

A Book, O carte, traducere personală.

Am jefuit Codrii –
Încrezătorii Codri.
Copacii ce nu suspectau nimic
Scoși din Rădăcinile și mușchii lor,
Fanteziei mele făcându-i pe plac.
Le-am privit frunzele, florile curioasă – am apucat – am luat cu mine –
Cucuta –
Și Stejarul ce vor spune?

I robbed the Woods, Am jefuit Codrii, traducere personală.

 

sursa, și de aici.

ale lucruri plictisitoare


obsesiile mele, ca ale fiecărui om semizeu de pe planetă, sunt omuciderea (termenul pompos pentru crimă), violurile, drogurile, bețiile, poate, orgiile, și alte cuvinte care nu au noimă.

pentru că atunci când citești și când ți se pune în față o problemă care, într-un fel sau altul, nu are rezolvare logică, rămâne undeva în planul posibilului (și dacă mai ești și paranoic, fără putință de a scăpa de ea), nu au cum s-o ignori, îți macină creierii ceva timp, asta, dacă-ți bați creierii cu ea, și ajungi un mic paranoic. cum sunt filmele de groază.

nu-mi plac filmele de groază, nu pot dormi din cauza lor (sau datorită, depinde cum privești problema) cum trebuie.

mereu este cineva undeva în spațiul terestru sau nu de care să fim legați. sentimentele pot fi niște jigodii în adevăratul sens al cuvântului, rațiunea ne este afectată, perspectiva asupra lucrurilor cu adevărat importante este și ea distorsionată (și îmi vine exemplul lui Mihăescu, pe care l-am discutat azi, dar nu numai).

societatea, oho, și ea are un cuvânt mare de spus aici, fiindcă își pune amprenta asupra ideilor pe care ni le formăm asupra cutărui sau cutărui lucru (să fim rebeli, zic – ei – !). deci ce e de făcut?

eu să-mi continui a dejecta aici frustrările și ideile acestea pe care alții le-au zis de țâșpe milioane de ori mai bine. voi să continuați să citiți aceste banalități. să fim fericiți în toată nefericirea noastră (pentru că nu e nimic mai frumos decât să spui „sunt fericit!”, când, de fapt, numai fericit nu ești).

recomand Anton Holban, Max Blecher și, de ce nu?, Gib I. Mihăescu (cu Rusoaica lui, și nu numai).

fiindcă sunt plictisit, fiindcă văd în fiecare zi copilași îndrăgostiți (ce-o fi aia?!), care se ling din 5 în 50 de secunde (se sărută), de dor (că tot citii despre dor adineauri, care mi se pare o chestie idioată), fiindcă „viața mea nu este viața pe care mi-o imaginam”, fiindcă Don Quijote a murit, ca prostul, ca idiotul, în loc să trăiască și să ne dea lecții. așa cum s-ar cuveni.