Pohem


un poemaș scris după ce m-a zgâriat un motan pe care l-am alungat din scară pentru că voia să-și perpetueze specia cu pisica adăpostită de scara noastră, care nu voia să fie posedată.

adu-ți aminte
de
prima noapte lemnul ticăie, pereții ticăie, autobuzul este o omidă uriașă ce duce prin fiecare parte a orașului, pe un traseu bine delimitat, oameni
plictisiți obosiți triști („bă, boule, ce faci?” „da, bă”)
în timp ce realitatea, așa îi spun oamenii de știință, se derulează repede-înainte pe geamurile semitransparente, o femeie s-așază lângă mine îi spun te iubesc mă privește, râde, pleacă,

autobuzul merge înainte, liniștit, nimic nu se schimbă („alo, da? sunt pe drum, da. pa”), totul e la locul lui
realitatea încă se mișcă

Advertisements

un mic exercițiu criticăresc


am citit săptămâna aceasta volumul numărul 2 de poezie al lui Claudiu Komartin (poet contemporan, recunoscut pe plan național/ internațional, distins cu premiul Academiei Române pentru poezie).

volumul numărul 2 al mai-sus-numitului este numit Circul domestic și este împărțit în 4 mari grupaje poetice: Reziduuri, reverii, Circul domestic, Scrum și Supradoză. valse triste.

fiecare „capitol” din carte se învârte în jurul unui poem sau al unor poeme centrale, care oferă o viziune de ansamblu a pohetului asupra lumii (și nu numai), viziune care este susținută & întărită de citatele cu care fiecare „capitol” se deschide.

în primul capitol, poemele complet realizate sunt Irina și Ademenire.

Irina

Îmi amintesc o casă de cărămidă/ și o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă/ în care iarba necosită se ridica în august/ până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei,/ prăbușit printre scaieți, gângănii, tufe de cimișir -/ și lumea/ încetinind lent,// în ritm cu freamătul pieptului ei, până la o/ părăsire totală/ Surâzând extatic. (…)// Au trecut aproape doi ani./ Este vară din nou, un anotimp copleșitor/ ce îmi dictează și cea mai simplă mișcare./ Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung/ (mi se spune), iar furia, ei bine,/ furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri/ și vorbe.// Sunt un om politicos și singur/ imaginându-și tot mai des/ o casă de cărămidă/ și o alee lungă,/ coborând către un loc întunecos și rece/ fără întoarcere. (pp. 7-8)

și al doilea poem, cel cu care se închide primul ciclu din volum, Ademenire: Șarpele din iarbă nu va ști niciodată/ să cânte la muzicuță/ de fapt, nici vocea nu îl ajută prea mult/ (Doamne, cu ce prejudecăți încep eu totul!)// numai șarpele de la piept șarpele orgolios și obscen/ cântă/ sfâșietor/ în nopțile cu lună plină// printre ghirlandele de trandafiri albi// și e atâta iubire în glasul celui viclean,/ mamă/ aș putea crede că ești chiar tu/ susurând un cântec de leagăn// cu o flacără orbitoare în mâini. (p. 25)

din aceste două poeme pare a ni se destăinui un om complet descumpănit, autoironia fiind la ea acasă: „(Doamne, cu ce prejudecăți încep eu totul!)” sau „Sunt un om politicos și singur (…)”, care a suferit o pierdere irecuperabilă (ceea ce ne duce cu gândul la critica genetică cultivată de unii critici, care ne spune că trebuie să pornim de la biografia autorului către geneza poemului) suferită, o traumă istorică ce s-a cuibărit bine-mersi în inconștientul acestuia (vorbesc despre poet la modul abstract), fapt care ne este relevat de versurile „Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung/ (mi se spune) (…)”.

al doilea poem arată aceeași idee, dar obiectul discutat suferă o schimbare, dacă în primul poem obiectul despre care se discută este femeia-dorită (obiect care stimulează libidoul sexual, care la rândul său stimulează impulsurile celui care vorbește, imprimându-i, poate, la nivel inconștient, drumul pe care să meargă mergând pe o teorie freudistă), în al doilea poem este vorba despre femeia-iubită, femeia dătătoare de viață (chipul matern). planul imaginarului suferă o schimbare de perspectivă. astfel, avem o lamentare a pohetului („și e atâta iubire în glasul celui viclean,/ mamă/ aș putea crede că ești chiar tu/ susurând un cântec de leagăn”) și, totodată, iarăși, la nivel de inconștient, o dorință de regresum in utero, o regresie în increat, într-un stadiu inferior celui în care se găsește poetul.

aici, ni se mai vorbește despre o stare de inerție, de dubito, vezi poemul Prag I: „La început, febra ne-a apărut ceva familiar și dubios: (…)// Abia mai târziu i-am surprins adevărata înfățișare,/ mult prea târziu,/ când bătăile inimii ni se rarefiaseră atât de tare/ că orice știre ar fi ajuns până la noi zdrobea toracele/ ca pe un șarpe strecurat între coapsele unui armăsar tânăr.” (p. 14).

ni se vorbește despre reziduuri: „acum, când numai paharele mai păstrează în/ clinchetul lor/ urmele buzelor ce n-or să mai guste/ spaima dimineții forțând ferestrele.” (p. 13), despre, iarăși, dubito (dar nu unul cartezian, dubito ergo cogito, cogito ergo sum), ci un dubito care anulează cogitoul, deci anulează sumul, care nu primește răspuns, care nu comportă cu sine niciun fel de epifanie (e un termen forțat, într-adevăr): „Și la ce bun să mă zbat, dacă ea e prinsă în odgonul/ liniștitoarelor obișnuințe casnice?/ Copioasă lenea asta erotică, îmi zic,/ (…)// Adică devotamentul meu valorează mai puțin/ decât gesturile lor calculate,/ cu toate buzele-acelea țuguiată caraghios, dând târcoale ceaiului aburind? (Pe care ea îl bea acum împreună/ cu ei?)// Și atunci, la ce bun să mă zbat? (p. 15) — o încheiere ce duce cu gândul la vechile strategii ale poeților (simbolism), simetria versurilor inițial și final fiind ceva specific simboliștilor (închiderea, cercul închis, încercuirea în interiorul unui perimetru pe care eul poetic nu-l poate depăși, fiindcă ori nu poate, ori nu vrea – resemnarea fiind aici un element pregnant prezent în volum, cum el însuși o spune: „la ce bun să mă zbat?”).

aceasta ar fi observația referitoare la primul ciclu, „capitol”, al volumului.

în ceea ce privește al doilea ciclu, Circul domestic, ciclu care coincide cu numele volumului, deci, dacă îl privim din unghiul de vedere al semnificantului/ semnificatului, există o suprapunere a termenilor din planurile prim și secund.

în acest grupaj elementul central în jurul căruia se învârt poemele este absurdul, absurdul de a fi, de a avea convingeri, inutilitatea (cum ar spune unii) faptelor noastre și, iarăși, persistă o notă de resemnare în fața vieții inebranlabile: „Aveam vreo nouă ani când a murit emil/ leucemia îl chinuia încă de când a-nvățat să meargă/ ai lui și-au pierdut mințile de durere/ acum aș vrea să am mai multe amintiri cu el (…)// după înmormântare taică-su a plecat de acasă/ spunea peste tot că soția lui a luat-o razna/ și așa era/ sub ochii noștri femeia s-a rupt complet de realitate/ stătea de vorbă cu emil/ îi făcea prăjiturile lui preferate/ în vitrina cu bibelouri ținea porumbelul mort/ care între timp se descompusese/ oasele lui albe străluceau printre penele răvășite…” (p. 35)

există, parcă, un sadism anume de a relata faptele care au loc fără niciun fel de implicare emoțională – oarecum paradoxal, pentru că sadismul implică plăcerea suferinței, însă, aici, cei doi termeni se neutralizează (un mit personal? o manifestare a inconștientului?).

circul domestic este viața în sine, între cele două limite ale realului (interior și exterior, Innenwelt și Umwelt (concept lacanian), imaginarul și concretul, care, conjugate, duc la ceea ce poetul denumește drept „dureroasă dezordine”, un metonim pentru conceptul de viață, circul fiind, și el, un substitut al cotidianului, al evenimentului zilnic care se derulează monoton, și care duce spre un loc întunecos și rece/ fără întoarcere”, cum zice însuși poetul).

grupajul Scrum deja schimbă atât tempoul, cât și tonul liricii, astfel, dacă în primele două colaje avem o revoltă (sau un dubito cu o tentă a unui om revoltat, ridicat împotriva unei societăți blazate, care a deraiat de pe traiectul său – moment în care poetul se angajează să o readucă pe linia cea bună prin mijloacele sale – poezia) a la Rimbaud, să zicem, sau ușor naumiană (aducând, foarte puțin, a Drumețul incendiar), în acest al treilea grup avem deja de a face cu un poet blazat la rândui, plictisit de cotidian, circul nereprezentând pentru el decât un simplu mijloc de a-și alunga aleanul, de a nu se îneca în monotonia singurătății, poemele cele mai relevante fiind Falia I-III, Bahică, Poem și Tratat despre frică, un poem în care senzorialul este dus până la paroxism: „mă isterizez de frică/ mănânc cu noduri de frică/ soneria îmi sparge timpanele de frică/ beau prea mult, de frică” (p. 52).

găsim un alt eu, un eu al terorii, un eu al singurătății și al blazării („Stau uneori «la muzeu», pe terasă și privesc/ niște oameni care-mi dau sfaturi/ și mă-nvață tot ce am de făcut ca să reușesc/ deși ei înșiși sunt zidiți într-o neputință hilară/ încât par de-abia scăpați de la azil/ sau dintr-un dezastru previzibil la bursă// eu știu că intransigența mea e o flanelă roșie pe care/ ca un soldat bătrân ce destupă/ sticle de bere cu pleoapa/ o port pe sub haine când gerul se întețește/ și mii de bubițe roșii spuzesc burta/ femeilor dornice de atingeri pline de tâlc (…)” (p. 49).

un eu care, descoperim pe urmă, trece de la un pesimism atroce la un narcisism feroce, care ar putea fi, la fel de bine, doar o mască a dezolării, blazării, Noctură, pentru Simina și Andrei: „Sunt atât de plin/ de mine/ încât/ noaptea/ la fiecare tresărire/ a gambelor/ mă revărs/ puțin/ câte puțin/ în afara marginilor/ acestui trup/ catifelat/ dar puternic/ în care/ cu puține sforțări/ un altul/ ar mai putea viețui/ o vreme (…)” (p. 50)

cel din urmă grupaj, Supradoză. valse triste, nu respectă construcția celorlalte grupaje, ci, așa cum sugerează titlul, este o supradoză a imaginarului, poemele succedându-se și citindu-se într-un ritm allegro ma non tropo, cum s-ar spune, pentru că deși ritmul este alert, nu este foarte rapid, „supradoza” imaginarului, a afluxului de sentiment, de erotikos/ eros sau ek-stazie, nefiind decât ideea de supradoză, sau este doar supradoza pe care o resimte eul, care se adresează unei a doua persoane, o ea, o iubită, poate, sau un analogon erotic cu care pactizează pentru plăcerea erotică conjugată cu plăcerea estetică, inefabilul și carnalul împletindu-se într-o legătură indestructibilă, însă doar la nivel de idee, pentru că poemele nu ne dezvăluie nimic decât furie („Ți-aș cânta o serenadă cu gura plină de (…)/ Calmante care nu îmi pot stinge furia,/ care nu vor putea alunga durerea și groaza…” – p. 63), de voluptate a grotescului: „Ți-aș cânta dumnezeiește cu gura plină de carnea ta./ O mare de noroi fierbe și în noaptea asta, ca în toate celelalte, în corpul acesta, neîmpiedicată de niciun recif./ Ești un roi de muște ce pustiește cu fiecare zi/ cotloanele cele mai ascunse și mai răbdătoare ale creierului meu.” (p. 64), și așa mai departe.

volumul este unul cu plusuri și minusuri, cu unele expresii, sintagme, imagini memorabile, însă cu altele care uneori plusează prea mult pe o anumită tentă, aceea a poemului revoltat, a poemului angajat social, care are menirea, cum avea și Whitman un poem social, de a trezi conștiința maselor, într-un fel direct sau indirect (prin aluzii sau adresări), pierde pe terenul acestui ton de om revoltat, care nu-și împlinește menirea, ci dă impresia unui frustrat sau a unui teribilist, vorbind la modul abstract, iarăși, cu o serie de poeme centrale, care au doza perfectă de estetic, de revoltă și chemare, și care nu au nicio notă disonantă, însă care sunt adumbrite, cum ziceam de acele poeme care, în opinia mea, scad într-un fel din valoarea volumului.

un mic exercițiu „exegetic” (deși e prea mult zis).

4 poeme de Dee Rimbaud


Poem buddhic

M-ai învățat să mă concentrez pentru a fi prezent,
Să prețuiesc fiecare moment:
Mult mai sacru decât memoria
Sau aspirațiile pe care mâine le-ar aduce.

Astăzi
Este laptele ce ne susține
Și în el se află o frumusețe și o minune
Pe care obișnuiam să le caut,
Crezând că este undeva departe.

Astăzi
Este o floare ce crește,
Vibrant cu toate culorile
Ale întregilor ieri.

Aici și acum, sunt întregul tuturor zilelor mele.
M-ai învățat (ce e) grija existenței
Și prețuiesc această învățătură cu gratitudine și calm:
Cântecul tău, prezent în fiecare parte din mine.

Epitaf

Te-ai întors în umbrele unui nume care nu a fost vreodată tu,
Yin: întunecat, pasiv, tăcut, acaparant. Într-un final
Numele tău a devenit tu. Mi se spune că lupusul a smuls petalele
Florii care era fața: că zâmbetul tău s-a ofilit
într-o parodie seacă a lui însuși; și că nu ai mai râs niciodată.
Nu mi te pot imagina supusă, întinsă
Pe șinele de tren, așteptând trenul
Care să te ia de lângă noi.

Se spune că a fost găsită o scrisoare în coșul cu ziare
Într-o cameră mizeră dintr-un hotele de pe King’s Inn, mototolită,
Cuvintele pierdute într-un zig-zag de linii
Ca și când disperarea ta nu era demnă
De orice fel de atenție viitoare. Niciunul din cei care știau
Că acel giuvaier radios care ai fost
Nu s-ar fi putut gândit la o astfel de moarte.

Nu știm ce să facem acum, după ce s-a întâmplat, fiecare dintre noi este șocat:
Teribila frumusețe care este viața,
Care trăiește, care constant mistifică,
Ne rupe de pântecul delicat al mulțumirii de sine.
Nu înțeleg, Yin,
În toți acești ani de când sunt aici,
După toate aceste cărți pe le-am citit,
În urma a tot ceea ce am simțit,
Nu înțeleg.

Ochii lui Sartre

Mierle răsărind din urechi
Iar ea a scuturat mere rozii
Din părul ei.

Stătea picior peste picior
Citind Sartre
Cu voce tare
Unei mulțimi de copii
Uimiți, cu ochi albaștri, de șase ani.

Nihilismul existențial
este o aberație, a spus,
și, oricum,
bătrânul om era un nesimțit.

Valuri
(pentru Kaela Rowan)

Simte valurile ce ne dau viață,
Ne trec prin viață, ne poartă spre moarte,
Ne dau înapoi Pământului.

Rece ca sărutul sufletului, eclipsează
Fricțiunile triviale, iritațiile:
Descrie o elipsă perfectă,
Definește ciudata simetrie a vieții.

În valuri este esență,
Chintesența mișcării:
Mă mișc, iar tu te miști prin mine
Precum apele se mișcă în ocean.

 

sursa

traducerea mea

Dee Sunshine (Dee Rimbaud) s-a născut în Glasgow, Scoția, în 1962. A început să scrie poezie în timpul adolescenței și a început să-și ia în serios scrisul după ce a câștigat premiul concursului de poezie Lochaber High School, în 1979. A fost un poet activ pe scena Londrei în anii ’80 și a publicat o serie de cărți de povești populare. A scos, din fondurile proprii, o revistă de artă alternativă/ poezie, Dada Dance, care a văzut lumina tiparului între 1984-1990.

În 1986, a început studiile la Colegiul de Artă din Edinburgh, cu specializarea Sculptură, pe care a continuat-o până la studiile post-doctorale. În timp ce era la școala de arte, a câștigat bursa de studii în India Andrew Grant; o bursă academică, John Kinross, în Florența, Italia; și a participat la un program de exchange, având, astfel, ocazia de a studia timp de 3 luni la L’Ecole Des Beaux Arts, Le Havre, Franța.

După ce a absolvit studiile, a lucrat în cadrul unor comunități de artă, film și televiziune,  și ca ilustrator și tehnician grafic liber-profesionist. A avut parte și de o serie de slujbe mai puțin spectaculoase, incluzând și ca slujbaș, timp de șase luni de zile, într-o fabrică de prelucrare de pește. A lucrat și foarte multe ore ca editor, fără să primească salariu, al Îngerului Acid (Acid Angel) – 1998-2000, și Ghidul Independent al Presei AA (The AA Independent Press Guide) – 1998-2011.

A publicat două volume de poezie, Piaza rea (The Bad Seed), 1998, și Injectând ecstasy cu îngerii (Dropping Ecstasy with the Angels), 2004, și un roman, Furând raiul de pe buzele lui Dumnezeu (Stealing Heaven from the Lips of God), 2004. De asemenea, a editat Cartea speranțelor și a visurilor (The Book of Hopes and Dreams), 2006, antologia de poezie, în scopuri caritabile. Al treilea volum de poezie al său, Viziunile omului ce se îneacă (Visions of the Drowning Man) vor fi publicate de către Skylight Press în 2012.

(traducerea mea)

sursa

Charles Bukowski, iar


învechit, pe țărm, bătrânul carnet galben de notițe
scos iarăși
scriu din pat
cum am făcut
anul trecut
voi merge la medic,
luni.
„da, domnule doctor, picioare slabe, amețeli, dureri-de-
cap și spatele
mă doare.”
„bei?” va întreba.
„îți faci toate
exercițiile, îți iei
vitaminele?”
cred că sunt bolnav
de viață, aceiași învechiți, dar
fluctuanți,
factori.
chiar și la hipodrom
privesc la caii care aleargă
și totul mi se pare
inutil.
plec devreme după ce cumpăr bilete pentru
cursele rămase.
„plecați?” întreabă angajatul
de la motel.
„da, e plictisitor.”
îi spun.
„dacă veți considera că acolo
este plictisitor”, îmi spune, „ar trebui să vă întoarceți.”
așadar mă aflu aici
pus cu capul pe perne
doar un om bătrân
doar un scriitor bătrân
cu un carnet galben de notițe.
ceva
pășește pe podea
înspre
mine.
ah, ești tu
motanule
de această dată.

Charles Bukowski — Are you drinking?/ Bei?, traducere proprie

sursa

(i)realul lui Blecher


e cam lungă postarea, dar consider că este aproape un roman-eseu pe marginea existenței, realului și nihilismului. sper să vă placă:

…Este piațeta obișnuită, cu clădirea cu coloane a poștei și în față casa de Depuneri, cu aceleași magazine și aceeași grădiniță, cu trecători și automobile, exact cum se prezintă în realitate, dar toată, până în cele mai mici amănunte, albă, cu totul și cu totul albă. Toate automobilele, toate casele, toți trecătorii, fiecare frunză, fiecare bară de grilaj și fiecare fir din măturoiul curățitorului de străzi, ca și el însuși, este în întregime alb. Aș putea spune că toate aceste elemente, în loc să-și păstreze consistența lor obișnuită, adică oamenii să fie din carne și piele, frunzele din celule vegetale, automobilele din metal și casele din cărămidă și pietre, totul este constituit din lapte închegat. Pentru a explica mai bine ceea ce văd, închipuiți-vă o sticlă plină cu lapte care se sparge brusc și laptele, în loc să se răspândească în toate părțile, rămâne ca înghețat în formă de sticlă. E acum în locul sticlei verzi o sticlă albă, strălucitoare ca și acea dinainte, dar albă. Ei bine, iată un obiect care ar putea face parte din piațeta mea.

Este imposibil să descopăr vreun amănunt de altă culoare. Iată, de pildă, un domn înalt cu mustață mare, cu un baston în mână, trecând prin fața casei de Depuneri, cu pași înceți și scoțând din buzunar un ceas pentru a potrivi ora exactă după ceasul casei de Depuneri. Îi văd fiecare gest, îl văd până în cele mai mici amănunte, văd și firele de mustață albe, și degetele albe ca de ghips, și ceasul pe care îl scoate din buzunar și care este alb ca un ceas de porțelan. Capacul care sare este și el alb, bastonul din mână este alb ca o bucată lunguiață de zahăr, casa de Depuneri în întregime pare construită din zahăr, atât doar că materia sub culoarea albă și-a păstrat însușirile și pietrele, de pildă, sunt de un alb mat, în timp ce geamurile de la ferestre sunt de un alb strălucitor, iar carnea de pe obrazul trecătorului ca și pielea mâinilor, ca și pielea trupului, desigur, sub haine, este de un alb moale și fără strălucire ca o pastă călduță și poroasă (pentru că pielea și-a schimbat numai culoarea, însă și-a păstrat temperatura omenească, și porii ei și toate însușirile ei organice. Toate aceste sunt pentru mine atât de limpezi, încât îmi pare că nu au nevoie de nicio explicație și de niciun efort pentru a le vedea astfel).

Într-o zi a intervenit totuși o mică schimbare în decor: în timp ce toate obiectele și întreaga piațetă își păstra culoarea albă, iată că pe casa de Depuneri cupola deveni roșie, extraordinar de roșie, splendid de roșie, păstrând toată strălucirea fațetelor de sticlă din care e construită, ca un imens rubin peste acoperișe.

Și, de la cupolă, toată piațeta fu invadată de culoarea roșie ca o revărsare de sânge și de purpură. Până și aerul deveni roșiatic, ca în cabina unui fotograf, deși tot își păstră luminozitatea, încât vizibilitatea rămase perfectă. Și piațeta, acum, îmi apare când complet albă, când complet roșie, albă în zilele de soare când stau, de exemplu, afară la soare pe terasa mea mărginită de grădină, și roșie când seara, obosit, închid ochii.

Îmi place chiar mai mult poate acest aspect al ei sângeros. Când piațeta e roșie, firele de mustață ale domnului cu baston sunt ca firișoarele acelea de hârtie colorată cu care se învelesc îndeobște obiectele fragile, vesta și haina îl îmbracă elegant ca niște carapace de rac fiert, bastonul în mână e ca o bomboană din cele ieftine pe care le sug copiii, geamurile la case, ca acadelele ce le fabrică turcii ambulanți vânzători de bragă, frunzele și iarba sunt stropite cu sânge, un băiat care golește un lichid dintr-o sticlă, nu varsă apă, ci sânge – și dinții oamenilor sunt din coraliu fin, degetele de porfir și urechile din cartilagiu purpuriu. Când măturătorul curăță strada cu măturoiul lui cu fire roșii ca mustățile de homard, în urma lui se ridică un praf roș ca praful de cărămidă. Și cerul deasupra este roș și strălucitor ca o imensă cupă de cristal colorat…

Pentru a vedea astfel piațeta s-ar zice că trebuie să dorm sau să revasez închizând ochii, dar într-o zi m-am convins, cu ochii mari deschiși că ea există și am văzut pe unul din personajele decorului în carne și oase. Dacă aș fi vrut, aș fi putut sta de vorbă cu această ființă roșie. Asta s-a petrecut chiar în astă-vară. Era pe la mijlocul după-amiezii, și stăteam afară pe terasă privind rarii trecători care treceau pe strada mea, din marginea orașului, destul de puțin frecventată.

Și deodată trecu o femeie din piațeta roșie. Era îmbrăcată într-o rochie roșie de mătasă foșnitoare, cu o pălărie pe cap cu margini late de asemenea roșie, cu pantofi în picioare și ciorapi roșii, cu o poșetă și mănuși roșii, cu fața purpurie.

Pentru că mă îndoiam încă de apariție, am atras atenția cuiva care stătea lângă mine:

— Ce culoare are rochia doamnei care trece? Și mănușile, și poșeta, și pantofii… roșie, nu-i așa?

— Exact, fu răspunsul. e o toaletă cam extravagantă, dar doamna asta se îmbracă întotdeauna în astfel de toalete țipătoare, are fel de fel de fantezii vestimentare…

Până atunci eu n-o văzusem niciodată; lăsai dar ca persoana care îmi dădea aceste explicații să creadă că doamna în roșu se îmbracă extravagant, însă eu rămăsei convins că pe stradă trecuse în carne și oase un personaj al piațetei mele.

Câteva interferențe de felul acesta au isprăvit prin a-mi zdruncina cu totul credința într-o realitate bine închegată și sigură de dânsa (în care, de altfel, pot introduce oricând schimbarea care îmi place, perfect valabilă, persistentă și sigură) și în același timp mi-a arătat adevăratul aspect somnambulic al tuturor acțiunilor noastre cotidiene.

(…)

Există solitudini în ploaie în marginea orașului și mai cunoșteam una identică în orașul meu, lângă râu, pe câmpul cu gunoaie. când pășeam, picioarele se înfundau în pasta murdară, putredă și puturoasă din care ieșea la iveală vreun picior de scaun, o cutie de tinichea cu capacul rânjit hidos, un câine mort, dormind liniștit în tovărășia viermilor care foiau alburii când întorceam cadavrul, bucăți de panglică extraordinar de albastre, și câte o plantă cu frunze hrănite în putreziciune, firavă îndeajuns pentru a nu rezista la răvășitul gunoaielor; toate resturi și urme de viață ca epave ale unui vapor scufundat în marea aceea imobilă și clisoasă, fumegândă în ploaie, puturoasă, ah! puturoasă…

Cred că acolo fetițele, prietenele mele ar fi găsit mărgele splendide. În copilărie locuiam lângă un magazin cu mărunțișuri, unde se vindeau și mărgele pentru țărani, mărgele mici și roșii mai ales ca picături de sânge închegat, ori sticloase ca niște picături de mercur, ori albastre și mari ca boabele gâtului de curcan dezumflate. Toate lăzile de gunoi ale locatarilor se înșirau în curtea comună lângă un zid și acolo veneau să caute mărgele fetițele, prietenele mele, în lada negustorului de mărunțișuri, erau mai ales dimineața, când se aducea gunoiul de la măturatul prăvăliei pentru că negustorul miop, când vindea mărgele, scăpa pe jos câteva întotdeauna, și fetițele cotrobăiau în murdăria unde venea și negustoreasa să arunce capul și picioarele de la găina pentru prânz, și măruntaiele ca niște coliere puțin elastice și umede, dar splendide, cu reflexe roșietice și irizate în nuanțe albăstrii și câteo dată în relief când intestinul era încă plin de grăunțe nedigerate. Cu colierele de mațe erau amestecate și mărgelele și fetițele cotrobăiau cu bețișoare lungi și scoteau delicat, când se ivea, mărgica sclipitoare.

Pentru a găsi mai multe și mai frumoase însă ar fi trebuit să meargă pe gunoaiele din marginea orașului. Erau gunoaie pentru căutat mărgele o viață întreagă. Și întâlneam oameni murdari, cu saci în spate, care le răvășeau încet, cu atenție. Și apăreau obiecte de metal, de lemn putred și, răvășind mereu, tot ce în casele, în odăile, în care oamenii își petrec viața în fiecare zi, obiectele cele mai scumpe pe care le cumpără în magazine și le aduc acasă învelite în hârtie subțire de mătasă pentru a le așeza pe etajere, toate lucrurile lor scumpe și dragi, pentru care urlă atâta când un servitor le sparge, sau dispar, sau se strică puțin de tot, și cărțile rare, și covoarele, și statuetele de porțelan, toate veneau aici în fragmente, plesnite, rupte, stricate, cu aspect lamentabil, amestecate cu mațe puturoase și viermi în gunoiul care își fumega murdăria în ploaie.

Tot ce înconjoară viața omului e pentru viermi și gunoi exact ca și trupul lui și omul sfârșește în putoare cu tot cortegiul de obiecte fine din viața lui. Totul era destinat corupției și putreziciunii, iată ce învățam pe câmpul de gunoaie, și învățătura m-a pătruns până în măduva oaselor, încât nu țin la niciun obiect și nici la trupul meu. Totul va putrezi pentru a fi absorbit apoi de întuneric, pentru totdeauna.

(…)

În ce anume constă importanța unei clipe? În ce se poate recunoaște profunzimea ei și ireversibilitatea ei definitivă? În ce se diferențiază clipa când moare un om, de celelalte, când nu se întâmplă decât fapte banale și simple? Dar în fiecare clipă se petrec fapte grave și fapte banale și decorul rămâne același, lumina după-amiezii aceeași și aceeași temperatură călduță a propriului meu trup închis în sacul lui de piele. Și când închid ochii același întuneric îmi copleșește pleoapele și aceleași viziuni de totdeauna mă invadează: serioase, simple, halucinante, extraordinare sau hilare, dar toate, absolut toate fără nicio legătură cu faptul că a murit un om. Și așa în fiecare clipă… în fiecare clipă… Descurajant!

Mă gândesc adesea la propria mea moarte și încerc cu răbdare, cu exactitudine, și chiar cu oarecare minuțiozitate să-i stabilesc coloritul exact, modul precis în care se va „petrece“ și îmi închipui lesne mai multe tablouri, dureri diferite sau căderi în inconștiență. iată-mă acum cu gura întredeschisă, neputând ca s-o mai închid și neizbutind să mai trag în piept o singură înghițitură de aer, ca și cum volumul aerului s-ar opri la deschizătura gurii mele și pătrunderea lui mai departe i-ar fi imposibilă (aș zice că aerul acolo a căzut într-un fund de sac sau și-a dat de capăt). iată și viziunea unui amestec de culori, de lumini și de sunete care se fac din ce în ce mai nedeslușite și în mijlocul cărora cad mereu până la un moment în care cu ușurință aș putea spune că s-a făcut întuneric deplin, dar în care s-a petrecut ceva mai net și mai dens decât întunericul și decât orice absență de senzații ce-ar putea fi definită cu cuvinte, ceva definitiv, opac și iremediabil, mai ales iremediabil, în al cărui conținut nu mai sunt cuprins deloc și care totuși mă cuprinde radical, esențial, până în cele mai întunecate străfunduri (care, în fond, dacă ar putea fi comparate cu starea aceea de inexistență încă ar fi lumini) și mă scoate din exis tență, așa cum s-a întâmplat cu mine când am aspirat cloroformul pe masa de operație.

(…)

Era ca și cum odaia ar fi băut și dânsa. În port urla sirena prelung ca o fiară rănită, se oprea și apoi iar urla din fundul plămânilor ei metalici. Când stinsei lumina, odaia se răsturnă parcă deodată, însă nu era o simplă răsturnare, ci un fel de detașare haotică în vid cu un fel de deschidere permeabilă a pereților, prin care se scurgea în spațiu toată materia ei și toată materia mea omenească, nici odaia și nici eu nu mai cântăream nimic. Eram un vuiet deschis, odaia un vuiet cubic cu pereți sonori și efemeri de întuneric, eu un vuiet interior și bine definit ca o picătură de untdelemn plutind în vuietul de-afară.

Cât timp rămăsei astfel? Poate un ceas, poate câteva ceasuri și probabil că adormii, în somnul acela ce nu era decât o continuare a vijeliei, care însă se petrecea acum puțin în afară de mine. În clipa când simții împunsătura în ochi crezui că vreun element dezlănțuit se transformase în senzația exactă și violentă care îmi prinsese pleoapa, și timp de câteva secunde, în timp ce împunsăturile continuau în același loc, cu aceeași intensitate, ele se transformară cu repeziciune în diverse ipoteze, din care una, sunt sigur și îmi amintesc bine, era aceea a unui chirurg îmbrăcat cu totul în alb, lângă mine, înfigându-mi în ochi un bisturiu fin, lucios, ca un pumnal cu care ar fi vrut să-l străpungă. cred că într-o secundă îmi explicai și prezența chirurgului și operația pe care o executa. Eram grav atins de o infecție care trebuia ca să fie scursă prin ochi, nu era de așteptat. Și când mă trezii, căutai chirurgul în întuneric. În aceeași clipă însă simții o atingere rapidă pe față și când întinsei mâna atinsei ceva moale ce-mi scăpă imediat.

Cu cealaltă mână liberă aprinsei lumina și atunci văzui alergând, pe marginea cuverturii, șoricelul care îmi ronțăise pleoapa. În același timp câțiva alți șoricei speriați și zăpăciți de lumină alergară pe cuvertură lunecând în jos pe roțile căruciorului. În solitudinea odăii, amețit și îngreuiat de vin, cu capul plin de vise, în odăița aceea în care nimic nu mișca în primele momente, lucrul mi se păru de-un comic extraordinar. Nu știu bine ce era comic; cred că mișcarea aceea rapidă de rostogolire a bulgărașelor acelea care erau șoarecii vii, iuțeala cu care o zbugheau… Îmi venea să râd, eram amuzat, grozav de amuzat și începui să caut șoriceii pe jos, mai întâi privind cu atenție sub cărucior apoi, scoborând din pătuc și începând să umblu prin odaie târându-mă pe cimentul rece.

În marginea zidului, acolo unde găurile fuseseră astupate mai toate erau din nou acum deschise, rotunde, beante și negre. „Frumoase“, îmi spusei, și apreciind găurile în felul în care doctorul meu aprecia fistulele și spunea „Frumoasă fistulă, roșie, rotundă și beantă…“ Cu un bețișor scormonii prin găuri, dar nimic nu se auzea și niciun șoricel nu ieșea la chemarea mea.

Era un frig îngrozitor pe cimentul rece, dârdâiam cu putere, în același timp odaia văzută de jos mi se părea în multe locuri necunoscută, era adevărată excursie în regiuni fantastice. Și găurile, în fața mea găurile negre și rotunde își deschideau ochii de întuneric. Era ca și cum m-ar fi privit din orbitele lor goale. Și rămăsei mut de stupefacție privind la ele. În fața mea erau două ca niște orbite cavernoase într-adevăr, ca și cum m-aș fi găsit în interiorul unui craniu gol și priveam prin orbitele uscate afară. aha! asta era! Îmi amintii deodată totul. Până atunci unde îmi fuseseră mințile?

Într-o primăvară, în zăpada dezgolită departe de oraș, pe câmpiile dezghețate cu gunoaie fumegânde în soare și stârvuri, descoperii un cal mort ce fusese mâncat de lupi în iarnă și putrezea acum în aerul călduț și umed al primăverii într-un zumzet de muște și de gândaci ce foiau în el.Totul era murdar, puturos, cărnuri stricate și verzi cu lichide ce se scurgeau vâscos dintre mușchii putrezi, însă capul, ei bine capul era splendid, ca de fildeș, cu totul și cu totul alb, insectele îl atacaseră mai întâi și îi roseseră pielea până la os, lăsând un craniu superb cu dinții mari galbeni dezgoliți, un strașnic bibelou artistic pentru o vitrină cu porțelanuri fine și fildeșuri scumpe. În față găurile ochilor priveau negre la soarele halucinant și la câmpia în descompunere. Era un craniu atât de curat și de frumos, încât părea desenat și într-adevăr se vedeau toate încheieturile dintre diferitele lui oase ca niște splendide și fine caligrafii scrise pe os cu o dexteritate și un rafinament cât se poate de desăvârșit.

Și cum nu mă gândisem la asta? Iată, astea erau găurile negre care mă priveau, care mă priveau pe dinăuntru. Eram în craniu, în craniul calului, în splendidul și uscatul gol al oaselor lui uscate. Era odaia mea, o odaie ca oricare? erau crăpăturile pereților crăpături adevărate? În care colț mă uitam regăseam craniul, interiorul de ivoriu și oase, crăpăturile pereților nu erau decât încheieturile cu care se strângeau oasele. Și rândul acela de obiecte galbene și lungi, rânjind la mine erau cărți sau dinți? erau dinți, cu adevărat dinții calului, și eu eram în craniu, în craniul lui. În spatele meu, departe, se întindea stârvul în putreziciune. Tot sanatoriul putrezea acolo alungit, cu totul descompus. cu coastele afară, foșnind de gândaci și de viermi care îi rodeau stârvul. Și nu numai gândacii îl rodeau, erau și șoarecii care îl invadaseră și care ronțăiau și ei cu bucurie din hoit, din sanatoriul putred, plin de purulențe și de cărnuri descompuse, uitat în vijelie, sub croncănitul corbilor și urletul vânturilor.

Eram pe ciment, dârdâiam de frig și nu știam ce să fac.

M. Blecher — Vizuina luminată în Întâmplări în irealitatea imediată. Vizuina luminată, prefață, tabel cronologic și referințe critice de Doris Mironescu, ed. Art, București, 2011

Tismăneanu și Mihăieș, partea a II-a


*

Prin urmare, nici liniștita, corecta, civilizata Cehie nu e scutită de bătălii inter-etnice. Neo-fasciștii deghizați în skinheads sunt echivalenții agenților de securitate și ai altor huligani din România, ai grupurilor de inspirație ustașă din fosta Iugoslavie. Scenariul pare să se repete în cele mai mărunte detalii: o minoritate (etnică, rasială, religioasă, intelectuală), orice altă formă de alteritate colectivă poate fi și este făcută țap ispășitor pentru satisfacerea maselor hipnotizate. E greu de spus în ce măsură capetele rase din Piața Venceslas exprimau un resentiment popular răspândit. Dar problema este că această formă de violență a devenit parte a ritualurilor săptămânale de răzbunare.
„Dar ce e cu țiganii?”, am întrebat cu naivitate. „Sunt ei oare atât de numeroși și de importanți în țara asta?”
„Bineînțeles că nu. Dar pogromurile au nevoie de un punct de pornire. Astăzi, țiganii. Mâine noi, evrei”, ne spune tânăra noastră prietenă Vladana, avocat foarte respectat în Praga.
Iar poimâine, prin escaladarea resentimentului, întreaga națiune cehă, așa cum pare să sugereze premierul Mečar, atunci când vorbește despre foștii frați ca despre o populație asupritoare. Adio, solidaritate umană! Trăiască urile colective! Epoca tribalismelor începe din nou, prin omorârea țiganilor de către skinheads.

*

Celebrul Poem pedagogic al lui Makarenko a fost scris pentru băieții răi, pentru marginali, pentru hoți și escroci. Prizonieri politici? Să fim serioși, citiți discursurile lui Ceaușescu (treizeci și două de volume groase, interminabile) și încercați să găsiți un singur rând despre astfel de cazuri. La fel, în discursurile lui Hrușciov, ale lui Brejnev și chiar Gorbaciov. „Noi o să vă omorâm, și tot noi o să vă reabilităm” – astfel de fraze au fost auzite de mai mulți disidenți, în mai multe foste țări comuniste. Meritau, oare, să moară pe stradă copiii din Timișoara în decembrie 1989, numai pentru ca mai târziu tovarășul Iliescu să le spună că „în mod obiectiv” ei luptaseră de fapt pentru comunism, și nu împotriva lui? Aceasta este logica sa: din moment ce ai avut un bunic membru de partid, de voie, de nevoie, faci și tu parte din mișcare. Astăzi, prin încercarea de a prezenta 150.000 de deținuți politici drept o bagatelă, Svoboda arată că tabuurile ideologice ale trecutului, limitele discursului politic au devenit argumente ale unei noi ideologii revanșarde: „La urma urmelor, lucrurile nu stăteau chiar atât de rău, tovarăși!”.

*

Un haos semantic: cum poate cineva crede în mod serios că triumful drepturilor politice și civice ale negrilor, femeilor și homosexualilor, insistența pe diversitate și pluralitate și respingerea discursurilor unilaterale și ipocrite despre ceea ce e bine și ce e rău, cu alte cuvinte, acceptarea sfidărilor post-modernității, înseamnă „comunism”? Problema unei astfel de abordări este că ea sugerează mai mult decât ceea ce spune în mod explicit autorul: un profund dispreț față de valorile politice și culturale ale Occidentului și teama că „occidentalizarea” ar putea duce de râpă minunatele, sublimele legături ale „comunității organice”. America este, așadar, demonizată ca fiind întruchiparea tuturor tendințelor distructive urâte în mod visceral de spiritele anti-moderne. La sfârșitul secolului al douăzecilea, anti-americanismul e numele tuturor sentimentelor anti-occidentale, anti-liberale, anti-piață și anti-intelectuale.

Vladimir Tismăneanu & Mircea Mihăieș — Vecinii lui Franz Kafka. Romanul unei nevroze, ediție bilingvă. Editura Polirom, 1998, Iași

M. Blecher — renăscut


Isa rămase o clipă gânditoare:
— Crezi oare că n-am fost și eu la fel în primele timpuri? spuse ea. Cu toții am fost agitați… Toți ne-am sculat în puterea nopții și ne-am pipăit disperați ghipsul. Toți… toți… dar apoi, când loviturile s-au întețit n-am mai simțit nimic… Știi ce se numește în medicină „țesut cicatrizat?” Este pielea aceea vânătă și zbârcită, care se formează pe o rană vindecată. E o piele aproape normală, atât doar că e insensibilă la frig, la cald, ori la atingeri…
Tăcu câteva secunde și nu se mai auzi decât țiuitul ceainicului prin ușa deschisă, alături, în odaia guvernantei. Apoi reluă în șoaptă:
— Vezi, inimile bolnavilor au primit în viață atâtea lovituri de cuțit, încât s-au transformat în țesut cicatrizat… Insensibile la frig… la cald… și la durere… Insensibile și învinețite de duritate…
Toate acestea fură spuse cu zâmbetul celei mai desăvârșite liniști interioare.

(…)

Emanuel ieșea regulat cu trăsura, însoțit de Solange. Toată iarna cultivaseră un amor cumpănit și domol în odaia lui. Excursiile la țară reîncepură. Îl jena din ce în ce mai mult ghipsul și parcă și Solange. Emanuel îi dezvelea trupul ridicând toată rochia și o săruta amețit de albeața pielii.
— E baia mea de curățenie pe corpul tău, spunea el simțind tot jegul și mucegaiul în care zăcea sub ghips.
Erau regiuni răcoroase și parfumate pe trupul ei în jurul șoldului, ca adierea subită a unui miros nou în aer liber, venit de nu se știe unde. Erau apoi perne de odihnă, pe care se putea rezema capul. Tandrețea blondă și caldă a pântecului rotund… cupa mică, umbrită, a ombilicului, unde Emanuel turna puțină apă limpede și burta devenea un peisaj, cu ciutura unei fântâni la mijloc.
Toate jocurile acestea naufragiau stupide a doua zi dimineața, când băiatul de serviciu venea să-l spele și, băgând degetele atât cât putea sub corset, scotea de acolo grămăjoare de murdărie și de jeg rău mirositoare.
Încuia ușa pentru a nu fi surprins în timpul acestei intime și abjecte ocupații. Apoi, când operațiunea era terminată, băiatul îl întorcea cu fața în jos și introducea sub ghips un bețișor lung cu care îl scărpina pe spate. Emanuel, ars de mâncărimi, îi smulgea bețișorul din mână și încerca el singur să se scarpine frenetic, până la leșin…
După-masă, la ora când știa că trebuia să vie Solange și că va fi nevoit să săvârșească zilnicele rituri de dragoste cu aceleași mângâieri și aceleași sărutări (pentru că dragostea lor ca și amorul cel mai suav din lume își crease obiceiurile și disciplinele lui stupide), îi venea să fugă, Solange să nu-l mai găsească…
Chiar sentimentul imensei lui admirații pentru corpul ei pur începu să-l agaseze, îl plictisea și pielea ei fină și dragostea lor limpede și manierele elementare pe care ea le învățase tot de la dânsul ca să-i placă. Într-adevăr, într-adevăr, ar fi vrut să nu se mai atingă de atâta perfecțiune. Ce-i folosea libertatea și curăția altui trup?
Tot ce săvârșea era totuși meticulos de exact ca în prima lor zi de dragoste, pentru ca odată liberat de aceste rituri, să simtă mai voluptuos absența lor și cât fuseseră ele de obositoare… Cu cât le va fi executat mai precis cu atât liberarea va fi mai sublimă, gândea el.

(…)

Încăperea în care se găsea acum era un salon foarte vast, cu ușile deschise spre ocean. Tablouri de gust englezesc, în cadre cu aurul șters, atârnau pe pereți. Unde reprezenta o impozantă scenă de vânătoare, cu călăreți în haine roșii adunați înțr-un luminiș de pădure, înconjurați de haite de câini și de gonași ce sunau din cornuri de alamă, iar altul înfățișa un bătrânel în halat de noapte cu părul alb și pielea fină a obrazului tare zbârcită, așa cum o au toți bătrânii pe litografii, pregătindu-se de culcare, în fund se putea vedea patul lui de modă veche, cu stâlpi și perdele înflorate de creton.
Valurile oceanului foșneau haotic în enormitatea salonului. Ziua atârna greu de nori cenușii, scoborâți ca un plafon peste dune. Emanuel privea tablourile de pe pereți. Era acolo însăși situația lui sintetizată în acele două scene de gravură. Bătrânelul care se pregătea de culcare era el însuși, în solitudinea de acum a vilei „Elseneur”. Așa, ca și bătrânelul, retras de lume, într-o odaie necunoscută, calm, singur în mijlocul unor mobile vechi și desuete. Și alături tabloul de vânătoare de a cărui hărmălaie bătrânelul părea că se ferește întorcându-i spatele, reprezenta exact vuietul orașului de care Emanuel fugise.

(…)

În zilele calde, Emanuel se odihnea pe terasa din fața salonului, întinderile oceanului străluceau în paiete de diamante ca o fantastică rochie de bal, înspumată de dantele. Claritatea apei devenea o gelatinoasă aureolă și împânzea ochii. Imense pete de lumină se topeau în aer lăsând în urma lor un contur verde și imaterial. Valurile atunci deveneau în depărtare întunecate ca albastrul de cobalt…
Stătea adesea de vorbă cu d-na Tils. Ea îi povestea despre bărbatul ei cu care venise la Berck, bolnav și el de Morbul lui Pott și care murise acum opt ani, chiar acolo în vila „Elseneur”. Și lui îi plăcea solitudinea dunelor, și el trecuse într-o zi cu trăsura pe acolo și se oprise fermecat în fața vilei, nemaivrând să locuiască altundeva decât acolo. Cumpărase vila cu un preț de nimic de la municipalitate. Și el avusese odaia lui, în salonul dinspre mare.
— Iată de ce te-am primit la mine, spuse ea. Când te-am văzut atât de trist că nu poți sta pe aici, mi-am reamintit de melancolia bărbatului meu și de nespusa lui sete de singurătate, în amintirea lui te-am acceptat… în amintirea lui și pentru că, în vila asta în care el s-a pierdut…, vreau ca un om tânăr să se vindece…
Vorbea cu simplicitate și cu un accent de mare devoțiune. Era o prietenie spontană și naivă pentru Emanuel, asemănătoare dragostei ce o purta câinelui, fiului ei și papagalului, cu aceleași expresii și același ton în voce pentru toți.

(…)

Ploaia spălase atmosfera și întâmplările de peste noapte; pe masă, în lumina proaspătă și rece a dimineții, gheata și pasărea adusă de Solange păreau nespus de inactuale și lipsite de importanță. Se spălă din abundență, lăsând să-i curgă șuvițe de apă sub ghips (altădată se ferea cât putea de acest lucru) pentru ca să se mai îmbete amar de clipoceala umedă în care zăcea, să se mai tortureze câteva clipe înainte de a părăsi corsetul.
Cu Solange totul se petrecuse în mod net și definitiv; acum parcă ghipsul mai rămânea pe el ca un ultim vestigiu al oribilei aventuri. „O dată cu el voi dezbrăca și toate amintirile mele despre dânsa”, își spuse el.
Îl însoțea în trăsură Irving și această prezență de adolescent împrospăta parcă și ea aerul. Înaintau pe străzi cu desăvârșire noi, într-o dimineață absolut nouă, sonoră și amplă ca o cupă de cristal.
Intră de-a dreptul în curtea clinicii, unde era așteptat, îl descărcară repede și-l duseră înăuntru. Doctorul Ceriez, voluminos, veni imediat, intrând în sală cu un râs ce prelungea o conversație din odaia alăturată. Se aplecă cu atenție peste burta lui și pipăi locul abcesului.
— Bine… e perfect, mormăi doctorul satisfăcut, îți scoatem azi ghipsul și peste o lună-două poate începi să umbli…
Apucă o foarfecă de pe masă, enormă ca o unealtă de grădinărie, cu vârfurile învelite în tifon pentru a nu-l înțepa, o introduse sub tunica albă și începu să taie din învelișul gros și dur.
Se înroși la față de intensitatea efortului. Infirmiera trăgea din răsputeri bucată cu bucată și le arunca întro căldare. Era pentru Emanuel ca și cum însăși ființa lui interioară și secretă își lepăda găoacea ermetică și apăsătoare. Carapacea pârâia din toate încheieturile și pânza uscată a ghipsului umplu odaia de praf alb, sufocant. Cu fiecare ruptură care cădea jos, creștea și exaltarea lui. într-un sfârșit, ultimul fragment de corset fu smuls și trupul rămase gol.
Dar nu mai era corpul lui de odinioară. O pătură îngrozitoare de jeg cenușiu și puturos îl acoperea peste tot cu un strat gros de scârboasă murdărie, care se lua de pe el în cruste mari și îl umplea de hidoșenie.
Infirmiera aduse o sticlă cu benzină. Emanuel închise ochii:
— Te rog să-mi dai înapoi corpul curat și intact așa cum ți l-am predat înainte de ghips, spuse el.
Eva se apucă de lucru frecând cu tampoane ude. Când deschise puțin ochii, Emanuel constată că un mic teritoriu de piele răsărise roz de sub murdărie. În copilărie, în zilele de ploaie, aștepta cu aceeași nerăbdare uscarea asfaltului de pe trotuare și apariția petelor clare… Încet fâșia de albeață și curăție se întinse pe piept, apoi pe coapse…

M. Blecher —  Inimi cicatrizate, Wikisource