Home » traduceri » precuvântarea lui Reis

precuvântarea lui Reis


Păstorul
(1911-1912)

În cazul în care criticul va încerca să se aplece asupra acestor, aparent, foarte simple poeme, se va găsi pus față în față, iar și iar, cu elemente neașteptat de, și din ce în ce, mai complexe. Considerând drept o axiomă ceea ce imediat îl surprinde, uimește — naturalețea și spontaneitatea poemelor lui Caeiro —,  criticul va fi surprins să descopere că sunt, concomitent, riguros unite de o gândire care nu numai că le coordonează și le leagă, dar care, de asemenea, prevede obiecții, anticipează critica și scapă de orice defect prin integrarea acestor defecte în materia spirituală a lucrării. Deși ne gândim la Caeiro ca la un poet obiectiv — așa cum și este —, în patru din poemele sale îl vedem exprimând în totalitate emoții. Dar nu ni se acordă cruda satisfacție de a arăta cu degetul această eroare. În poeme ce le preced pe celelalte, explică faptul că au fost scrise în timp ce era bolnva și, prin urmare, trebuie să fie diferite de celelalte poeme pentru că boala nu este sănătate. Criticul nu este în stare să ducă la gură cupa crudei sale satisfacții. Când caută cea mai mică urmă de plăcere în a găsi încălcări împotriva teoriei intrinseci (a) operei, se confruntă cu poeme precum Nos (?) (…) și (…), dacă reproșurile sale de ar fi fost deja formulate, întrebărilor sale li s-a dat răspuns.

Doar cei care citesc această lucrare cu răbdare și antrenare a spiritului pot evalua și aprecia la justa valoare ceea ce este surprinzător: previziunea și coerența intelectuală a lui Caeiro (coerența lui este, de fapt, mai mult intelectuală decât sentimentală sau emoțională).

Opera lui Caeiro este cu adevărat o manifestare a unei minți păgâne. Această rigoare și disciplină a păgânismului, pe care Creștinismul ne-a făcut să o pierdem, rațiunea lucrurilor, care a fost atributul cel mai limpede al păgânismului, și deloc al nostru — reies din opera lui. Deoarece glăsuiește, aici, despre forma sa, vedem că este esența, iar nu forma, păgânismului. Cu alte cuvinte, nu îl văd pe Caeiro refăcând forma exterioară a păgânismului. Însăși magma păgânismului a fost adusă la suprafață de Avernus, așa cum Orfeu a adus-o la suprafață pe Euridice, prin magia armonioasă a emoției lui Caeiro.

Care sunt, prin prisma propriilor mele criterii, defectele acestei lucrări? Doar două, și ele reduc prea puțin din aura acestui frate al zeilor.

Poemele lui Caeiro suferă de lipsa unicului lucru ce le-ar întregi: nu există o disciplină exterioară care să potrivească forța, coerența și ordinea ce domnesc în inima lucrării sale. A ales, așa cum se va vedea, o formă poetică ce, deși accentuat proprie — așa cum nu ar putea să fie altfel —, este doar versul alb al moderniștilor. Nu și-a supus scrisul unei discipline împărtășite de toți, comparabilă cu cea cu care aproape mereu își controlează emoția, cu care mereu își controlează ideile. Îi putem ierta acest defect, pentru că trebuie să le iertăm multe inovatorilor, dar nu trebuie să uităm a spune că este un defect și nu o distincție.

Și în niciun caz nu și-a controlat pe deplin emoțiile bolnăvicioase (totuși ușor semicreștin), emoții din care a răsărit sufletul poetului în lume. Ideile lui, mereu, în esență, păgâne, sunt uneori îmbrăcate în haine ale unei emoții ce nu i se potrivesc. În Păstorul, cititorul poate vedea o perfecțiune gradată înfăptuindu-se. Ultimele poeme — mai ales în cele patru sau cinci poeme care le precedă pe ultimele două — sunt perfect legate în idee și emoție. I-aș fi iertat poetului ultimele urme ale unei poveri ce se datorează unor accesorii sentimentale specifice mentalității Creștine, dacă nicicând, nici măcar la sfârșitul lucrării sale, nu ar fi reușit să scape de balast. Dar din moment ce, la un anumit moment în evoluția poeziei sale și a concepției sale poetice, nu a făcut astfel, îl pedepsesc, și îl pedepsesc în mod sever (așa cum am făcut-o și când l-am cunoscut în persoană), pentru a nu se fi întors la poemele sale anterioare și pentru a nu le fi retușat conform disciplinei însușite de-a lungul timpului. Dacă nu ar fi avut cum să-și interiorizeze oricare dintre aceste elemente disciplinei sale, ar fi trebuie să le lase deoparte în întregime. Dar curajul de (a face un) sacrificiu este o trăsătură întâlnită numai și numai la poeți. Îi este cu mult mai dificil să refacă decât îi este să creeze ceva pentru prima oară. Într-adevăr, contrar vechilor zicale, ultimul pas este cel mai dificil.

Și, astfel, găsesc acest poem, un lucru atât de iritant pentru un Creștin, ca fiind absolut deplorabil pentru un poet obiectiv în procesul reconstrucției esenței păgânismului. În acest poem el coboară până la punctul ce mai jos al subiectivismului Creștin; și — pe cât de adâncă este acea mixtură a obiectivului și a subiectului ce formează maladia caracteristică moderniștilor — din anumite pagini ale lucrării, intolerabile altminteri, a rău-famatului Victor Hugo către aproape-totala amorfă magmă ce uneori trece drept poezie printre misticii zilelor noastre.

Poate că am exagerat; poate că am abuzat. Beneficiind de pe urma resurecției păgânismului pe care a reușit-o Caeiro și ocupându-se — așa cum fac toți beneficiarii — cu arta ușoară, secundară, a dezvoltării, este probabil nerecunoscător din partea mea să mă răzvrătesc împotriva defectelor inerente inovației de pe urma căreia am obținut atâtea. Dar, acolo unde găsesc defecte, chiar dacă le trec cu vederea, trebuie să le spun pe nume. Magis amica veritas.

— Ricardo Reis

sursa

în traducerea mea

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s