Home » de prin periodice » Tismăneanu și Mihăieș, partea I

Tismăneanu și Mihăieș, partea I


*

Străbătând de la un capăt la altul Václavske Namesti, traversând podul Carolus și ajungând la Castel, îți dai dintr-odată seama că Praga e doar poarta fictivă spre altceva. Și că, lăsând în urmă glorioasele vestigii și ruinele deprimante, atingi însăși realitatea Europei Centrale: o provincie a viselor, a nevrozelor, a neliniștii și a mult prea multor sinucideri. Aici s-a zămislit mitul Castelului: un simbol înfricoșător al înstrăinării. Dar acesta este și locul în care un Castel a fost recâștigat de locuitori: „Concetățeni, guvernul vostru s-a întors la voi!”.

*

Ce e vis și ce [e] realitate în proiectul central-european al lui Havel? Să fie oare apelurile la civilitate, la o nouă politică înrădăcinată în adevăr, izvorând din adâncimile Bestiariumului, prologul Învierii sau mai degrabă al neputinței istorice? Vor renunța indivizii, cei care fac Istoria (dar și victimele ei, desigur) la micile lor fixații tribaliste de dragul viselor păcii eterne ale lui Havel (sau Kant ori Walther Rathenau)? E în stare o cetate eliberată să ofere refugiu sau adăpost sigur individului dezrădăcinat și neputincios pentru a-l face să renunțe la nevoia exhibiționismelor colective? Poate memoria să garanteze salvarea, mai ales atunci când această memorie sângerează adeseori din nenumărate răni nevindecate? Ce mai înseamnă, atunci, vis și realitatea în însăși ideea de Europă Centrală? Să fie ea doar fantasma dubioasă a unui dizident a cărui biografie evoluează între o închisoare și alta? La un nivel mai înalt – acela pe care încă îl numim istorie -, reproduce, oare, dizidența central-europeană destinul tragic al regiunii? Neîndoios, Václav Havel nu este singurul intelectual exemplar din istoria etapei comuniste a Europei Centrale. Ne putem gândi și la Ludvik Vaculik, la János Kiś, la Paul Goma, la Adam Michnik.

*

Kundera și Havel au ales forme diferite ale eșecului. (Cioran în dialog cu Raddatz: „E de preferat să te ratezi într-un oraș ca Parisul”). Experiențele existențiale diferite inspirate de filosofii diferite: Havel, studentul sârguincios al fenomenologiei, Kundera, Diderotul socialismului de stat. În anii șaizeci, unuia i s-a interzis să mai studieze teatrul, celălalt preda la Institutul de Film. Amândoi detestau comunismul, dar cu efecte diferite. Amândoi au văzut nebunia vieții de fiecare zi supravegheată de Steaua Roșie. Dar unul o vedea cu o întristare pascaliană, pe când celălalt i-a descoperit comicul deșănțat. Pentru cel dintâi, lumea era o glumă fără sens. Pentru celălalt, gluma era însuși sensul lumii.

*

Marea ruptură în inima Europei, nu doar a Europei post-comuniste. Balcanii, cu amintirile sale otomane, pe de-o parte, arhitectura și filosofia Renașterii, barocul, Reforma și Contra-reforma, pe de alta. Războiul tribal împotriva Statului de drept? Orașele joase, excrescențe rustice, versus splendoarea urbană monumentală a Budapestei și a Vienei? Bucureștiul, Belgradul și Sofia întruchipează această frică permanentă de invazia străină: asemeni populațiilor nomade atașate doar de corturile lor veșnic mișcătoare, locuitorii Balcanilor au fost deposedați de adevăratul înțeles al stabilității.

*

După 1956: în 1959, cel mai tânăr membru al Biroului Politic din România, Nicolae Ceaușescu, merge la Cluj și veghează la unificarea forțată a universităților română și maghiară. Rectorul Universității Bolyái și mai mulți alți profesori se sinucid: primul act al „epurării etnice”? Virusul rebeliunii, detectat în mijlocul intelighenției maghiare din Transilvania, trebuia suprimat. Câteva încercări curajoase de a sprijini revolta în Ungaria sunt înăbușite în fașă: la București, Cluj și Timișoara sunt arestați studenți. Partidul resimte tentația „revizionistă” și cămașa de forță a ideologiei este repusă în drepturi, după un scurt interludiu de speranță. Paul Goma are dreptate: 1956 a fost l’occsaion manquée a României. Intelectualii români au continuat să fie la fel de izolați de semenii lor din celelalte țări est-europene. În România n-a existat dezgheț, ci doar perpetuarea mecanismului terorii. Ar fi putut fi altfel? Ce s-ar fi întâmplat dacă baronii literari ai timpului, Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Jebeleanu, G. Călinescu sau Geo Bogza s-ar fi decis să vorbească și să spună adevărul? Disperarea lui Cioran privitoare la țara lui natală era înrădăcinată tocmai în aceste sentiment de neputință istorică. Entuziasmul lui debordant față de revoluția ungară era egalat doar de regretul dureros că istoria a trecut încă odată pe lângă România. Răspunsul lui Noica la scrisoarea lui Cioran avea drept scop să explice de ce tăceau intelectualii români. Pentru această justificare a eșecului, el a fost mai apoi condamnat la mulți ani de închisoare. Acolo, în loc să mediteze asupra responsabilității dialecticii hegeliano-marxiste pentru coșmarul leninist, el a învățat cum să-și iubească torționarii. La eliberare, în 1965, s-a oferit chiar să devine „antrenor” de marxism al tinerei generații. Eșecul regimului de a-l recruta pentru o astfel de pedagogie este o altă dovadă că acei comuniști români erau slabi ideologi. Imaginați-vă bucuria comuniștilor cehi dacă Jan Patocka le-ar fi propus un astfel de târg!

*

Aici, la Praga, mai mult decât oriunde altundeva, dobândești sentimentul că revoluțiile din 1989 au fost cosmopolite și integratoarea, mai degrabă decât răbufnituri provinciale ale mâniei resentimentare. Au fost revoluții ale minții, inspirate de pariul pe unitatea speciei umane și pe refuzul barierelor administrative impuse de diverse dictaturi. Aceste revoluții au învins pentru o vreme și au întărit speranța că valorile ideale pot triumfa împotriva calculelor meschine și a jocurilor machiavelice pentru putere. În 1956, Imre Nagy a propus, primul, această nouă viziune politică: așa duăp cum scriau Ferenc Fehér și Anges Heller, a fost un experiment de politică post-machiavelică, o formă de conduită politică ce-ar fi îngăduit plebeilor să participe cu adevărat la actul politic, după oprimarea despotismului oligarhic stalinist.

*

Documentele revoluțiilor: nu mai mult decât câteva simple adevăruri despre demnitatea și centralitatea individului. Despre separarea puterilor și dreptul oamenilor de a trăi, munci și vorbi fără teamă de represiunea poliției. Aceste era modul de autodesemnare cu care se mândrea „Solidaritatea”: sindicatul independent, auto-organizat „Solidarność”. Aveau o identitate civică: ea aparținea unei mișcări independente, nu uneia etnice. Mișcările revoluționare din zonă au fost anti-comuniste, deci anti-sovietice, dar nu anti-rusești.

*

Cum s-a ajuns, atunci, la derapajele naționaliste de azi? Mai întâi, nu e adevărat că toate fostele țări comuniste au atins același nivel de degradare. În Cehia, situația e diferită de Slovacia. În Polonia, ea diferă de accea din România. În Slovenia, oamenii se comportă într-un mod mai tolerant decât în Serbia. Rămâne, firește, tulburătoarea problemă: cum a fost posibil ca Iugoslavia, odinioară cel mai liberal stat al lumii socialiste, să lase o asemenea moștenire de ură și intoleranță? Unul dintre răspunsurile posibile este că în cele mai multe cazuri agenda naționalistă a fost adoptată și intensificată de fostele elite comuniste. Odată deposedați de arsenalul lor ideologic, experții leniniști în propagandă și organizare s-au devodeit, ca adevărați manipulatori ce erau, încununați de succes în confiscarea și refuncționalizarea naționalismului drept credință succesoare a comunismului. În al doilea rând, strigătele de bătălie ale naționalismului au răsunat cu o tărie sporită în țările unde revoluțiile au fost deturnate, întrerupte sau doar imitate: România, Serbia, Slovacia. Astfel, se explică alunecările în barbaria exterminărilor în masă și a războaielor civile. Să mai adăugăm la toate acestea faptul că, după revoluțiile din 1989, partidele comuniste au devenit actori în jocul politic. Grupurile internaționale de drepturi ale omului sunt foarte îngrijorate de fiecare dată când foști sau actuali comuniști suferă cea mai neînsemnată limitare în exercitarea liberă a drepturilor lor politice. Acum, ei sunt „oameni onorabili”. Toate lumea pare să învinuiască comunismul pentru aberațiile sale staliniste și post-staliniste, dar există un interes scăzut în a-i condamna pe cei care au comis atrocitățile: înseși birocrațiile comuniste. Decomunizarea e adeseori văzută drept un termen ce ascunde planuri sinistre de înălțare a eșafoadelor.

Vladimir Tismăneanu & Mircea Mihăieș — Vecinii lui Franz Kafka. Romanul unei nevroze, ediție bilingvă. Editura Polirom, 1998, Iași

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s