despre mizerii


Proiectul utopic se aseamănă, mă tem, cu diavolul lui Baudelaire: el este prezent tocmai acolo unde ar fi mai puțin probabil să ne așteptăm să se găsească. oare globalizarea, proiectul federalizării Europei, pe alte principii decât cele care i-au fost fundamentale (creștinismul, mai ales), confortul, consumismul, multiculturalismul, corectitudinea politică nu reprezintă tot atâtea surse, deghizate sub straiul democrației, de rigidă gândire utopică?

(…)

A devenit un loc comun ipoteza nonșalant, dar pripit optimistă, conform căreia, odată încheiate (cel puțin oficial) majoritatea regimurilor comuniste din Europa estică, s-a terminat cu „minunata lume nouă” a totalitarismului, că ideologia și-a pierdut puterea de seducție, iar utopia binelui organizat și-a tocit și ea farmecele. Mai mult decât atât, se discută insistent, în ultimii ani, despre o „moarte a utopiei”, ca și cum aceasta ar împrumuta numai formele opresiunii strict politice. Cine își păstrează însă nealterat simțul corectei percepții a realității poate ajunge la o concluzie, oricum, numai liniștitoare nu: anume că mirajul pe care Occidentul îl exercită asupra mai năpăstuitei lumi estice tot pe o utopie a sistematizării „geometrice” a binelui se sprijină, că mult doritul trai mai bun, confortul etc. sunt promisiuni livrate în cadrul unui proiect propagandistic a cărui eficiență nu este departe de cea a comunismului.

gândind prin această prismă, piesa Occident Express a lui Matei Vișniec, alături de Călătorul prin ploaie, tot a lui Matei Vișniec, sau meditațiunile lui Cioran pe tema occidentului, + Cronica ideilor tulburătoare, o excelentă antologie (să-i spunem așa) despre cum stau statele posttotalitariste, despre globalizare, occident, America și cum este România văzută de occidentali + multe, chiar foarte multe altele, și așa mai departe, te fac să-ți dai seama că tot ce se spune, tot ce se proclamă, se propune, se aclamă este o iluzie, un deziderat, o „utopie”.

citatul este luat din Bogdan Crețu — Utopia negativă în literatura română, ed. Cartea Românească, București, 2008, pp. 30-31

de notat ar mai fi și Tismăneanu cu a sa Mizeria utopiei, dar, asta, altădată.

cum se face


din categoria adevărurilor ne-spuse.

„Dintre colaboratorii antrenați în campaniile murdare ale revistei [Săptămâna] se remarcă prin vehemență un versificator minor, Corneliu Vadim Tudor, căruia îi conferă imunitate poemele glorificatoare închinate lui Nicolae Ceaușescu și, mai ales, Elenei Ceaușescu”

cum se face că nenea e în Parlamentul European (sau unde este el)?

mă minunez uneori cum se face că oameni dovediți a fi și a fi sunt acceptați în tot felul de instituții ale democrației, ale demosului și alte alea, oameni care declară, pe față, fără niciun fel de rușine, rasismul, xenofobia și așa mai departe față de anumite etnii (la diverse emisiuni diverse de haute culture de prin media românească), oameni care, prin simplul fapt al dedicării, al proslăvirii unor personalități istorice marcante, de altfel, ar trebui expulzate din astfel de instituții (mă refer nu numai la oameni precum Vadim Tudor, ci și la alții cărora li s-au ridicat statui, li s-au dedicat coloane întregi în secțiunea necrolog al diverselor reviste etc., cum ar fi un alt nene, Adrian Păunescu, care, iată, am mai vorbit despre el în alte părți, și el s-a dat pe brazdă și s-a făcut frate cu dracul până a trecut puntea – până a venit revuluția, și nu numai, chiar și un om pe care-l stimez pentru scrierile sale – deși, poate, și-ar merita și el soarta, anume Vladimir Tismăneanu, alături de mulți alții, firește. chiar și Octavian Paler intră aici, deși la el e altă brânză).

mă minunez, aducându-mi aminte de declarațiile fățișe anti- nu știu ce și anti- nu știu cum făcute de preaînaltul, prea fericitul Vadim Tudor.

fragment luat din Alex. Ștefănescu — Istoria literaturii  române contemporane, 1941-2000, editura Mașina de scris, București, 2005, p. 271

notă: totul a pornit de la căutarea unor reflecții critice asupra operei (sau scrierii) lui Eugen Barbu. m-a frapat, mi-a plăcut, mi s-a părut utilă.

Cele mai frumoase poeme din 2010, antologie de Claudiu Komartin & Radu Vancu


o selecție după ureche din selecția de poeme nu după ureche a lui Claudiu Komartin și Radu Vancu.

poemele sunt din antologia de poezie Cele mai frumoase poeme din 2010, Tracus Arte, București, 2011

Ana Blandiana (Patria mea A4)

Pe role

Ei trec pe role
Cu căștile bubuind la urechi,
Cu ochii fixați pe monitoare,
Fără să observe frunzele care cad,
Păsările care pleacă,
Ei trec pe role
Și peste ei trec rulând anotimpurile
Vieții lor
Și anii, și veacurile,
Fără să înțeleagă despre ce este vorba.
Ei trec pe role
Printre umbre ale realității
Despre care cred că există
Și printre personaje care li se par oameni,
Mecanisme create de alte mecanisme
După chipul și asemănarea acestora,
În timp ce Dumnezeu
Coboară printre ei
Și învață să meargă pe role
Ca să îi poată salva.

Joc

Sunt ani de când cred
Că mare nenorocire a oamenilor
Este că sunt prea mulți pe pământ.
ȘI totuși, îmi place să mă joc cu copiii,
Cu plăcerea ambiguă,
Aproape perversă,
Pe care trebuie să o aibă cei ce îngrijesc
Pui de lei sau de tigri
Ca și cum ar fi niște pui de pisici,
Uitând că va veni un moment când
Jocul va trebui să înceteze,
Un moment pe care-l amână mereu
Ca într-o ruletă rusească.

Mă joc cu copiii care vor deveni adulți
Încercând să amân clipa
Când le va face plăcere să mă sfâșie,
Deveniți adulți,
Tot mai adulți,
Tot mai mulți,
Mult prea mulți,
În timp ce eu rămân singură în copilărie.

Mircea Cărtărescu (Nimic)

Te rog

până la urmă ai să mă omori
și cel mai pur gânditor o să-l omori tot ca pe-un câine.
și omul sfânt o să-l omori, și pe el, da,
tot ca pe-o jigodie pripășită într-o scară de bloc.
de câte ori nu mi-am zis: „aș vrea
să mor în clipa asta
aș fi de acord să fiu omorât
dacă s-ar întâmpla brusc, în clipa, fără durere…”

am văzut odată un capac de bere
pe asfalt – mă întorceam la două noaptea de la –
și mi-am zis că-i butonul care-ar arunca în aer
totul – lumea, noaptea, absolut tot:
am strâns ochii și-am apăsat pe capacu-ăla cu toată talpa.

am trăit viața.
am înțeles din ea ce-a înțeles oricine.
acum mă poți omorî, totul mi-e indiferent, totul.
dar nu mă strivit între lift și planșeu,
nu mă lăsa să cad de la 15 metri,
nu-mi rupe bazinul pe-o șină de tren,
nu mă lăsa cu capu-ntr-un sac negru
pe scaunul de tortură.
nu-mi arde pielea într-un depozit de chimicale.

și fără ocluzii intestinale, fără peritonită,
fără cancer laringian, fără sida
fără dinți vii găuriți cu bormașina,
fără sânge țâșnit pe nări și urechi.

nu-ți bate joc de mine, nu mă răstigni, nu mă scopi,
nu-mi smulge unghiile, nu trece cu șenilele peste mine
nu-mi frânge gâtul, fără fracturi vertebrale, Doamne,
dacă vrei, dacă-ți este-n putință…

mi-e frică de suferință
mă tem de atrocitate
e slăbiciunea mea, sunt un biet om
un biet iepure-nspăimântat.

dă-mi o moarte rapidă, ușoară,
și acum, dacă vrei, și în clipa asta,
să nu simt nimic, atât doar te rog,
să n-am timp să simt chiar nimic.

Ionel Ciupureanu (Mișcări de insectă)

Numai iubirea care moare să mi-o dai

Ea cântă numai ce plânge
de nu știe cine mai cântă

ușița de-atunci am și deschis-o
să te mai visez copilă

și-n locul mărgelelor tale
să-ți atârn doar oasele mele

și te-aș ruga să nu te vaieți prea mult
doar poezia asta se prăbușește

s-ar părea.

Mișcări de insectă

Mi-e frig și frigul se mișcă
în ritmul imaginației mele

retează-mi beregata spune-mi ceva
chiar trupurile noastre ar trebui să viseze

fiecare transpiră lângă fiecare
visând vom face un zgomot ciudat

străzile se vor destrăma când îmi voi da seama
laptele se va acri

dar limba ta de ce-i uscată
ochiul tău de ce-i putred

cei orbi dispărură sub tălpile lor
astupând întunericul lor

și-atunci mă voi prăbuși unde zac
și te voi iubi cu mișcări de insectă

căci fiecare păcătuiește cu fiecare
uite-o scăpare.

Nicolae Coande (Femeia despre care scriu. Ultimul poem, Fochistul negru, a apărut în România literară, nr. 27/2010)

Fochistul negru

Știi, oamenii sunt Moscove ruinate de votcă și de nepăsare
vândute pe sub mână,
mesteceni găuriți în care a suflat fochistul negru,
siberianul cu lopata crescută din mădularul puterii sale,
cenușă de paradis și zodie de țări mici cărate în imiă
de nemuritoarele benzi transportoare ale capitalului roșu.
Azi când veneam spre casă golit de viață am auzit sângele
cum striga la mine –
bătrâne, să fie atât de greu să ții omul pe picioare?
Sânge înalt de doi metri și tot mai vrea să crească.
Cred că vorbesc de unul singur cu un clopoțel
de catâr orb în tâmpla dreaptă,
norii deasupra mea îmi spun ceva și nu înțeleg
(poeții slabi sunt lacomi?),
parcă mi-ar cere să mă opresc atunci
când fac dragoste cu o femeie care nu e în fața mea.
Așteapt-o să vină.
Am deschis o ușă – nu era nimeni.
Stau în cameră pe podea și văd un bivol mare
tolănit printre cărțile mele curate.
Balega lui verde va face și anul ăsta oameni fericiți
la Bursă. Fochistul negru ne va strânge într-o zi pe toți
cu lopata lui tare.
Nu am fost vreodată în Siberia, dar pot să jur că am
pe cineva acolo.

Gabriel Daliș (: până mereu)

autoportret

: sunt tot mai orb când e vorba de oameni.
văd numai ferestre vechi prăbușindu-se
din pereți
pe străzi înguste
pline de ceilalți oameni.
par un înviat
trezit pe o streașină.
m-am închegat în mine
ca sângele sub o căzătură,
dorm într-un pat înfricoșător și adânc
și niciun vis și nicio parte trează.
îmi place să mă ascund
și îmi place să caut
sunt ca un câine mare și alb
abia găsit.

lampa

: să-mi dărâm casa,
să sugrum animalele în ogradă
cu palmele.

să mint o femeie până mă va iubi mult
să o leg de un zid
să-i tai cu o foarfecă părul
să-i omor lișițele cu o lopată
să-i bat obrazul cu scuipat
rece.

apoi să mă așez pe jos
cum se așază și praful pe o lampă
aprinsă.

Teodor Dună (De-a viul)

de-a viul

abia trecut prin miezul nopții și eu înspăimântător de viu.
viața a o mie de oameni a năvălit în mine.
atât de viu, că o sută de vieți au rămas în afara mea, înfășurate.

și apoi viața a încă o mie de oameni și apoi viața peretelui, viața
lemnului, viața carcasei, toate se năpustesc spre mine și mă umplu.

și orice este este viu și orice a fost viu își fac loc în mine
și mă înconjoară.

viața mea e de neoprit. împânzește străzile, blocurile.
și totul începe să clocotească de viață.

și atâtea straturi de viu mă înconjoară,
că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur.

și nimeni mai plin și mai trecut prin miezul nopții decât mine.
și nimeni mai pregătit și mai înfășurat în vieți ca-ntr-o mie de pieli*.
îmi desprind mâinile de corp, viața se învălmășește în jurul meu,
îmi ridic mâinile și toate viețile lor se varsă în mine ca-ntr-un canal.

viul ăsta de o sută de tone spulberă orice, străpunge carcasele,
străpunge cimentul și totul clocotește de viață: asfaltul respiră,
lemnul respiră, miezul nopții respiră. și chiar dacă nu e nimeni în jur,
lumea fierbe de viață cu nimeni în ea.

acum, când viața mea nu mai cunoaște margini,
îmi ridic mai mult mâinile, îmi desfac degetele
și blocurile își scuipă temeliile și țâșnșesc înnebunite prin aer
și la o sută de metri deasupra pământului
explodează ca mii de artificii.

există un loc departe de aici în ceruri

acolo sunt altfel de trandafiri

ei cresc atât de mult încât pot acoperi

și jumătate din cerurile mai îndepărtate

dar o jumătate de cer niciodată nu e puțin

o dată la o mie de ani ei se umplu de rouă

roua acestor trandafiri e la fel de adâncă precum mările

dacă privești prin ea oricare margine a cerului se apropie

pare că oricând poți strânge în palme cerul

abia îți mai pot vorbi abia mai pot

așa că dormi acum dormi cum doarme roua în trandafiri

Viorel Mureșan (Buchetul de platină)

Efigia poeziei

îi lăudau frumusețea
ca pe o umbrelă uitată deschisă
între pietrele de pe malul unui râu
seara și dimineața

frumusețea ei
mâinile ei
absente

aleatoriu


băga-mi-aș pula. pe scurt.

nimic nu se va schimba. vom ajunge să trăim din ce în ce mai prost. copiii noștri vor face sex în casă, noi fiind în casă. se vor droga, de parcă acum nu ar face-o, vor face trotuarul, își vor strica corpul din pure capricii. mai apoi vor regreta, dar nu va fi vina lor. ci a societății, care nu-i înțelege.

lucrurile iau o turnură ciudată, rămân îngrozit de cele ce le aud, le văd, le trăiesc.

o societate bazată pe ușurătatea ființei, pe prostituție muzicală (long live Paraziții!), prostie, pedofilie, xenofilie, superficialitate, trafic de influență.

nimic nou, în fond, toate astea se întâmplă de când omul a inventat limbajul și normele sociale (preoți care fut copii? asta era încă de pe timpul lui Sade, chiar mai devreme), părinți care-și molestează copiii? sigur au existat cazuri de genul ăsta și în tinerețea societății, dar nimeni nu știe pe unde. a, ba da, există chiar și în Nefericita lui Turgheniev (indirect doar), sau în Magicianul lui Fowles un astfel de exemplu.

da, societatea are niște bariere, niște limite impuse, da, societatea e o curvă idioată care nu-și mai găsește fundamentele, da, strică mințile copiilor, îi prostește și îi nivelează pe toți (long live postcomunism!), îi aduce. dar aceste bariere sunt făcute, sau erau făcute, tocmai pentru a nu se sări calul. să nu ajungem să facem sex cu mami, cu tati, sau cu surioara, sau cu toți trei la un loc. pentru că nu suntem, nu vom fi și nici nu am fost vreodată zei, precum ăia din Olimp, niciodată nu am fost imuni la bolile genetice ce se transmit din sânge în sânge.

șocuri peste șocuri. fără pierce, fără tatuaje idioate.

Ezekiel


Noaptea scorpionului/ The Night of the Scorpion

Îmi aduc aminte de noaptea în care mama mea
a fost înțepată de un scorpion. Zece ore
de ploaie fără oprire l-au gonit
sub un sac de orez.

Separându-se de otrava sa – licărire
a funestei cozi în camera întunecată –
a încercat iar să fugă în ploaie.

Țăranii veniră ca roiurile de muște
și au bâzâit numele Domnului de o sută de ori
ca să-l oprească pe Cel de pe pustii.

Cu lumânări și cu lanterne
aruncând uriașe umbre ca de scorpion
pe pereții ce păreau făcuți din nămol
au căutat scorpionul: nu a fost găsit.
Au pleoscăit.
Cu fiecare mișcare pe care scorpionul o făcea otrava lui mișca în sângele Mamei, spuneau.

Fie să se oprească, spuneau,
Fie ca păcatele nașterii tale trecute
să fie arse diseară, spuneau.
Fie ca suferința ta să ia
durerile viitoarei tale nașteri, spuneau.
Fie ca tot ceea ce e rău,
în această lume ireală,

și împotriva a tot ceea ce e bun
să se împuțineze prin durerea ta.
Fie ca otrava să-ți curețe carnea

de dorință, și spiritul, de ambiție,
spuneau, și au stat în cerc
pe jos, iar mama mea, în centru,
calmul înțelegerii vădite pe fiecare față.
Mai multe lumânări, mai multe lanterne, mai mulți vecini,
mai multe insecte și ploaia nesfârșită.
Mama mea s-a învârtit iar și iar,
gemând pe rogojină.
Tatăl meu, sceptic, rațional,
încercând fiecare blestem și fiecare binecuvântare,
praf, amestec, plantă medicinală și amestec.
A turnat chiar și niște parafină
pe degetul înțepat și a aprins un chibrit.
Am privit flacăra hrănindu-se din mama mea.
L-am urmărit pe brahman făcând ritul îmblânzirii otrăvii cu o incantație.
După douăzeci de ore,
scorpionul a rămas fără ac.

Mama mea a zis doar
Slavă Domnului că scorpionul m-a ales pe mine
Și mi-a cruțat copiii.

Insula/ Island

Nepotrivite pentru cântec, ca și pentru sensul său
florile de pe insulă din mahalalele
și zgârie-nori ce arată
cu precizie evoluția minții mele.
Sunt aici să-mi găsesc drumul prin ea.
Uneori, strig după ajutor
Dar, de obicei, mă consiliez singur.
Aud ecouri distorsionate
Ale propriei mele ambigue voci
și ale dragonilor ce pretind a fi oameni.
Luminoase și tentante brize
Plutesc deasupra insulei
Despărțind trecutul de viitor;
Apoi, aerul este iar stătut
În timp ce sorb mireasma ignoranței.
Cum să încânți sufletul cu absolutul
sens al salvării, cum
că se ții de o singură cale a voinței?
Nu pot părăsi insula,
M-am născut aici și ei îi aparțin.
Chiar și acum, o gazdă a miracolelor
îmi dă, zorită, o afacere a zilei,
văzând, totuși, de căile insulei
așa cum ar trebui să facă toți nativii,
mergând liniștiți în zgomotul pașilor mei.

Poemul minorității/ Minority Poem

În camera mea le vorbesc
musafirilor mei invizibili:
nu se ceartă, ci așteaptă

Până când obosesc,
apoi alunecă departe
cu fețe de nepătruns.

Îmi lipsesc modalitățile de a
le schimba căile amiabile,
deși le ador zeii.

De fapt, e limba care
ne separă, indiferent de ce altceva
împărțim. Pe de altă parte,

Toți o înțeleg
pe Maica Tereza; musafirii ei
mor vizibil în brațele ei.

Nu este mitologia
sau obiceiul căsătoriei
de care trebuie să ai habar,

Este voința de a trece
prin ochiul unui ac
spre uitarea de sine.

Musafirii mei pleacă, nemulțumiți;
nu vor renunța vreodată
la mantrele lor, vechi sau noi.

Dealul/ The Hill

Acest deal comun,
ca toate celelalte dealuri,
este accesibil,
acolo, afară,
și în minte,
nu poate fi pierdut
decât când e un pericol în viața omului.

Nu medita la el
de la depărtare:
nu este departe
doar pentru vedere,
este pentru efortul
de a-l urca.

Ceea ce dealul cere
este un om
cu forțe înfloritoare
așa cum de pe crevasele
pietrelor și de pe suprafețele dure
flori sălbatice
se forțează să ajungă la soare
și să ardă
pentru o clipă.

De câte ori trebuie
să-mi spun
ceea ce le spun celorlalți:
aveți încredere în nervii voștri –
în conversație sau în pat,
ritmul devine.

Și odată ce începi
agață-te pentru totdeauna.
Ce este supraviețuirea?
Ce este viața?
Nu vorbesc despre
poezie. Vorbesc despre
modul scandalos
de a fugi
și a-l numi
activitate.
Spun: termină cu aceasta.
Spun:
trebuie să iubești acel deal.

Fii furios, fii nerăbdător
pentru că nu ești pe
deal. Nu îți ierta asta,
ție sau altcuiva,
deși caritatea
este mereu necesară.
Nu te odihni
în ironia sau resemnare.
Omul nu trebuie să râdă
când moare.
Într-o moarte decentă
plutești pe un altfel de timp
care este dealul
pe care mereu ai crezut că-l știi.

Nissim Ezekiel, în traducerea mea

de pe

3 poeme de Mewlana Jalaluddin Rumi


Nu ți-am zis

Nu ți-am zis, oare, „Nu te duce acolo, îți sunt prieten; în acest
miraj al distrugerii eu sunt fântâna vieții”?
Nu ți-am zis, oare, „Eu sunt marea și tu ești un pește singular;
nu te duce către țărm, pentru că eu sunt marea ta cristalină”?
Nu ți-am zis, oare, „Nu te duce, precum păsările spre capcană; vino,
pentru că eu îți sunt puterea de a zbura, și aripile, și picioarele”?
Nu ți-am zis, oare, „Te vor amăgi și te vor face
rece, eu sunt focul, și căldura dorințelor tale”?
Nu ți-am zis, oare, „Vor sădi defecte în tine,
ca să uiți că eu sunt cel ce te purifică”?
Nu ți-am zis, oare, „Nu spune din ce loc
vin aventurile servitorilor”? Eu sunt Creatorul fără
origini.
Dacă tu ești lumina inimii, știi unde este drumul spre
casă; și dacă ești parte zeiască, să știi că eu îți sunt
Stăpân.

Piatră am murit

Piatră am murit și am renăscut floare;
Floare am murit și am renăscut animal;
Animal am murit și am renăscut om.
De ce să mă tem? Ce am pierdut prin moarte?

Fiecare viață

Fiecare viață petrecută fără a-l vedea pe Stăpân
Este fie moartea deghizată sau un somn adânc.
Apa ce te poluează este otravă;
Otrava ce te purifică este apă.

Un moment de fericire

Un moment de fericire,
noi doi, tu și cu mine, stând pe verandă,
aparent doi, însă unul în suflet, tu și eu.
Simțim apa vieții plutind în juru-ne,
tu și eu, cu frumusețea grădinii
și cu păsări cântând.
Stelele ne vor veghea,
iar noi le vom arăta
ce înseamnă să fii o parte a Lunii.
Tu și cu mine, neseparați,
indiferenți la speculații trândave, tu și cu mine.
Papagalii din ceruri vor sfărâma zahăr
în timp ce noi vom râde împreună, tu și cu mine.
Într-un fel pe acest pământ,
iar într-un altul, pe un tărâm etern.

trei poeme de Mewlana Jalaluddin Rumi în traducerea mea

Poem semnat


motto:
Ioana Maria, nopțile acelea/ au să rămână în memoria statuilor/ de pe marile bulevarde.// Ele m-au văzut cum mergeam alături de tine/ și cum mă întorceam singur și trist/ strivind între dinți toată amărăciunea lumii.
(Geo Bogza – (Ioana Maria, nopțile acelea)

ne iubim (sau pretindem a ne iubi când nu avem ce face și vorbim ore luuungi pe unde se nimerește), dar ne ascundem unul de celălalt într-un con mare de umbră, fiecare în colțul lui,
acolo unde nu răzbate vreo inimă, vreun gând, vreo poftă.

ne place sexul, dar nu-l practicăm decât în gând, nu se cuvine, (nu se cuvine să-ți spun asta), și nopțile se întind la picioarele patului ca niște sex slaves,
nu vrem
nu putem
nu știm cum să ne spunem un gând sincer, pentru că dezamăgirea vine din urmă urlând, spumegând pe-un roib spumegând și el,

e bine că ne iubim, fie și în gând, iar secretele să curgă întruna
ca apa de la robinet, nesănătoasă și plină de clor.