Rabindranath Tagore, I – Grădinarul


3

În zori am aruncat plasa mea în mare.
Am scos din adâncul întunecat lucruri ciudate de-o frumusețe rară – unele luminând ca un surâs în jur, altele scânteind ca lacrima în priviri și altele în văpăi. ca obrajii mireselor.
Când am ajuns acasă așa, încărcat cu toate poverile zilei, iubita mea în grădină sta despletind în voie petalele unei flori.
Am șovăit o clipă și-apoi lăsai să cadă la picioarele ei tot ce adusesem și rămăsei tăcut.
Ea-și aruncă privirile asupra lor și spuse: „Ce sunt aceste lucruri atât de ciudate? La ce folosesc?”.
Eu plecai capul rușinat și gândii: „Eu nu m-am străduit pentru aceste lucruri și nu le-am cumpărat în târg; ele nu sunt darurile vrednice de ea”.
Apoi noaptea întreagă le-aruncai rând pe rând pe toate în stradă.
În zori veniră călătorii; ei le strânseseră și cu ei le purtară în țări îndepărtate.

6

Pasărea cea îmblânzită era într-o colivie, iar pasărea cea liberă era în pădure.
Ele se-ntâlniră când le veni vremea,printr-o hotărâre a destinului.
Pasărea liberă striga, „O, iubita mea, să zburăm în pădure”.
Pasărea cea îmblânzită șoptea: „Vino aici, să trăim împreună în colivie”.
„Dar între zăbrele, spunea pasărea liberă, cum să-ți afli locul unde să-ntinzi aripile în voie?”
„Vai, strigă cea îmblânzită, nici n-aș putea înțelege ce rost are să stai cocoțată în cer.”

Cea liberă strigă: „Drăguța mea, să-mi cânți cântecele din țara pădurilor.”
Cea îmblânzită spunea:„Stai alături de mine, să te-nvăț vorbirea celor învățați.”
Dar pasărea pădurii strigă: „Nu, nu! Niciodată cântecele nu pot să fie învățate.”
Pasărea cea îmblânzită spunea: „Vai mie, eu nu cunosc cântecele din țara pădurilor.”

Iubirea lor este aprinsă de dorință, dar niciodată nu pot să zboare împreună aripă lângă aripă.
Printre zăbrelele coliviei se privesc, zadarnică este însă dorința lor de as e cunoaște una pe cealaltă.
Își flutură aripile tânjind și cântă, „Hai, draga mea, mai aproape de mine”.
Cea liberă strigă: „Eu nu pot veni, mi-e teamă de ușile închise ale coliviei”.
Cea din colivie șoptește: „Vai, aripile mele sunt slabe și moarte”.

11

Vino așa cum ești: nu zăbovi gătindu-te.
Dacă-ți sunt cosițele despletite sau nu ți-a ieșit frumos pieptănătura sau panglicile corsetului tău nu-ți sunt bine strânse, nu mai lua seama.
Vino așa cum ești; nu mai zăbovi gătindu-te.

Vino cu pași grăbiți prin iarbă.
De-ar fi să-ți lunece sandalele în rouă, clinchetul zurgălăilor de la gleznele tale să înceteze, iar perlele colanului tău ți s-ar scutura, nu mai lua seama.
Vino cu pași grăbiți prin iarbă.

Vezi tu nourii învăluind cerul?
Cârduri de cocori își iau zborul de pe celălalt țărm al râului și adieri capricioase de vânt trec șuierând peste bălării.
Vitele îngrijorate își caută adăpostul alergând în sat spre staulele.
Vezi tu nourii învăluind cerul?

Zadarnic aprinzi lampa de găteală acum – ea pâlpâie-n neștire și se stinge în vânt.
Cine poate ști că pleoapele tale n-au fost atinse de funinginea ei? Căci mai întunecați sunt ochii tăi decât norii cei de ploaie.
Zadarnic aprinzi lampa să te gătești acum – ea se stinge.

Vino așa cum ești; nu-ți mai pierde timpul gătindu-te.
De nu ți-e bine împletită cununa nu te neliniști; iar dacă brățara nu ți-a fost bine prinsă, las-o.
Ceru-i acoperit de nori – este târziu.
Vino așa cum ești; nu-ți mai pierde acum timpul gătindu-te.

16

Mâini de mâini se țin împreună și ochi tânjesc la ochi: așa începe povestea inimilor noastre.
E-o noapte senină cu lună de martie; mireasma dulce a florilor henna adie în aer; fluierul meu zace părăsit la pământ; ghirlanda ta de flori a rămas neîmplinită.
Iubirea dintre noi e simplă ca un cântec.

Vălul tău de culoarea șofranului îmbată ochii mei.
Cununa de iasomie pe care mi-o împletești îmi înfășoară inima ca un prinos de slavă.
E un joc de îmbieri și sfieli nesfârșite, de destăinuiri și taine fără șir; ne leagă amintirea câtorva surâsuri și mici gingășii și această dulce zadarnică hârjoană.
Iubirea dintre noi e simplă ca un cântec.

Niciun mister dincolo de prezent; nicio năzuință către imposibil; nicio umbră în urma încântării de astăzi; nicio dibuire în noaptea din adânc.
Iubirea dintre noi e simplă ca un cântec.

Nu rătăcim din calea tuturor cuvintelor spre veșnica tăcere; nu ne înălțăm mâinile spre golul nădejdilor lipsite de temei.
Ne ajunge ceea ce dăruim noi înșine și ceea ce primi.
Noi n-am zdrobit ultima plăcere sau bucurie a vieții pentru a stoarce din ea vinul suferinței.
Iubirea dintre noi e simplă ca un cântec.

20

Zi după zi el vine și pleacă din nou.
Du-te și dă-i o floare din părul meu, prietena mea.
De cumva te-ntreabă cine i-a trimis-o, nu-i spune, te rog, numele meu – căci el vin doar și apoi pleacă iarăși.

El stă în praf sub un copac.
Așază-i acolo o banchetă cu flori și frunze, prietena mea.
Ochii săi sunt triști și ei umplu de tristețe și inima mea.
El nicicând nu spune ce are în minte; el vin doar și pleacă iarăși.

22

Cânt trecu în pași grăbiți pe lângă mine, rochia ei mă atinse.
Din necunoscutul ostrov al inimii venea pe neașteptate o caldă adiere a primăverii.
Foșnetul lin al unei ușoare atingeri mă mângâie o clipă și pieri deodată, ca o petală ruptă a unei flori în vânt.
Căzu pe inima mea ca un suspin al trupului ei și o șoaptă a inimii mele.

Rabindranath Tagore — Grădinarul, ediție bilingvă, traducere de Al. Husar, cuvânt înainte și notă biografică de George Popa, Institutul European, 2006

traduceri noi


but the noon’s terrors have no reason to frighten you

the sudden distortion of light

a light sadness

an animal
peace in

the eyes that
quantify

the exuberance
of tumors

/with all the humility, as a child/
I dream of mercury
lakes
on a red planet

in pain equilibrium

the feeling that you can’t control
that everything is as dull as

the small death the real death
the drab outlines a touch

what do you know about the time when I wasn’t here?
for a while in the iliac fossa a butterfly beat its wings

do butterflies really breath?
/the dust that comes off its wings/

the cold was mischievous and, all of the sudden, during the Summer,
a hand with alien scent.

/when you put yourself to shelter
the brain floating in sulfates
series of words snakes that fill the drainpipes
whoever shouts is out of the game
learn to speak
to say no and to say yes

with the same intensity of your voice./

to make a living means to calculate

the speed that you hit yourself over the rampart
the number of rotations necessary until
the tire adheres to plain surfaces
the words that tell you to take care

what do you know about the time when I wasn’t here?
how much forecast is needed
for your hands and legs not to shake?
hit or run
search for nor-mal-i-ty
insomnia’s top of the knife
normality in which exist
week-ends
at the end of
the empty weeks

what do you know of the times I wasn’t here?

a few splendid sunrises
that someone /must have/ had seen

& a tongue of sin which we all so well
speak

din păcate, nu am găsit decât o singură poezie online, restul, când le voi transcrie, și voi pune automat și link către acest articol.

N.B.: wordpress nu are un „motor grafic” care să-mi permită să formatez textul și să-l așez în pagină așa cum apare el în original, scuzele mele.

traducerile îmi aparțin.

Rita Chrian — Asperger, Cartea Românească, București, 2012, paginile 33, 17 și 24

Sorin Titel – „Femeie, iată fiul tău”


Privirea mea rămânea curată ca lacrima, niciun gând obscur sau suspect n-o tulbura. Admirația mea pentru ele nu avea nimic erotic, și totuși simțeam, cu întregul meu suflet de copil neștiutor, că voi, femeile, sunteți altfel, cu totul altfel decât noi bărbații, și că o lume fără voi, fără strălucirea, uluitoarea, luminoasa voastră prezență, nu poate fi decât urâtă, cenușie și tristă; simțeam acest lucru înainte de a descoperi deci ceea ce se cheamă „atracția sexuală (…).

(…)

O carte, îi explica ea mamei, trebuie să-ți ofere și ceva mai deosebit: o descriere de natură, un peisaj, puțină dragoste, adăugă ea zâmbind ușor nostalgică. Nu pot spune că mă dau în vânt după romanele de dragoste, nu mai sunt la o asemenea vârstă, dar oricum într-un roman trebuie să se întâmple și ceva care să fie altfel decât în viața de fiecare zi… Uite, pe mine necazurile nu m-au ocolit, ba dimpotrivă, odată, când o să ai mai multă vreme, o să-ți povestesc prin câte am trecut, și totuși nu-mi plac cărțile care descriu numai ceea ce e urât în viață.

(…)

Mă gândesc că Sartre – oricând gata să sufere pentru fiecare nedreptate comisă la mii de kilometri depărtare de cafenelele de pe Saint-Germain de Prés – n-ar fi fost în stare s-o înțeleagă pe mama. Ea, care se arăta a fi mult mai afectată de amigdalele băiatului ei decât de o criză de guvern din Indochina! Știa atât de puține lucruri despre marile holocausturi ale istoriei! Mult mai preocupată era deci să găsească ulei de floarea-soarelui sau făină de porumb, să se aprovizioneze din timp cu cartofi pentru la iarnă decât de dramele cumplite și strigătoare la cer întâmplate peste mări și oceane. Am putea s-o certăm aspru pe mama – ni-l și închipuim pe marele filosof gata s-o facă harcea-parcea, privind-o cu necruțare prin ochelarii lui cu multe dioptrii – pentru incapacitatea ei de a se ridica la un nivel mai înalt de abstracțiune -, dar nu vrem s-o facem (chiar cu riscul de a-i supăra pe toți adepții lui Jean-Paul Sartre!), nu vrem s-o atingem pe mama nici cu o floare, cum se spune. Din ce pricină suntem atât de atenți să n-o supărăm și să nu ne ridicăm împotrivă-i? Pentru că suntem convinși că ființe asemeni mamei duc tot greul lumii acesteia și fac, în același timp, ca lumea să continue, să fie posibilă viața noastră, oricât de necruțătoare ar fi calamitățile de tot felul – vânturile, ploile, grindinile -, care încearcă să tulbure pacea și liniștea pământului. În fața privirilor critice și foarte severe – și, de ce nu, chiar ușor disprețuitoare – ale gânditorului francez, mama, sărmana de ea, ar putea în orice clipă să se piardă! Are ea oare ce să ofere în schimbul atâtor idei înalte și profunde, atâtor teorii splendid desfășurate, logice și fără nicio fisură și de o impresionantă coerență; poate adică mama să facă față unor atât de teribile confruntări? Decalajul de forțe e atât de mare, încât s-ar putea crede că nu-i rămâne mamei nicio altă alternativă decât să tacă, să se retragă, rușinată de propriile ei limite și îngustimi, într-un colț, continuând să cârpească ciorapi și să se gândească la masa de prânz, să se întrebe adică dacă niște oscioare pot ține locul cărnii și să facă destul de gustoasă supa cu tăiței (pregătită, așa cum știe ea, cu morcovi mulți și cu verdețuri).

 

[+ p. 132, pagina 169]

Sorin Titel — Femeie, iată fiul tău, Editura Eminescu, București, 1991

Wordsworth și decadența


Păsările mici din gardul viu,
Ce ciugulesc pe marginea drumurilor, nu-l văd.
El călătorește în continuare, și pe fața lui,
În mersul lui este o singură semnificație: fiecare mădular,
Privirea și corpul său ce se încovoaie, toate vorbesc despre
Un om ce nu umblă în durere, ci umblă
Meditând. — Este neștiut de supus
Să se resemneze în tăcere: este unul pe lângă care
Orice efort pare a fi fost uitat; unul pentru care
Răbdarea îndelungată marasm a creat,
Acea răbdare, acum, pare ceva de care
El nu are trebuință. Este de natură condus
Spre o pace atât de desăvârșită încât tinerii observă
Cu invidie ceea ce Bătrânul cu greu simte.

Wordsworth — Animal Tranquility and Decay/ Pace și decadență, traducerea mea

sursa

teatrul absurdului


„Teatrul avangardei literare din epoca noastră asediază aceste zone ale aparentei raționalități din societatea occidentală, dezvăluie mitul unei fericiri iluzorii, demontează conștiința devorată de fascinația obiectelor, ridiculizează clișeele de gândire, satirizează morala convențională. El pune în lumină nefericirea unui om minat de anxietăți, tortura individului încorsetat de legi tiranice, spaima în fața unei existențe care-l deturnează de la orice superlativ al vieții, rătăcirea printr-un labirint imens, fără putință de evitare, ca și angoasa dispariției într-o lume transformată în junglă.”

„Respingând ideea poetului profet, ca și a opere de teatru desprinsă direct dintr-o ideologie, pentru considerentul că ar fi tautologică, Eugen Ionescu pleacă de la convingerea că «o operă de artă are un sistem de expresie care îi este propriu, ea posedă mijloacele sale proprii de aprehensiune directă a realului» (Ionescu; 1966:55).”

„una din trăsăturile esențiale ale lui Dasein este aceea de a fi în lume, de a trăi prin raportare la exterior, această întoarcere a omului cu fața spre lume (In-seind) fiind determinată de pornirile și de sentimentele sale”

toate, din Romul Munteanu — Farsa tragică, ed. a II-a, revăzută și adăugită, editura Univers, B, 1989

Bukowski


În timpul zilelor mele cele mai negre
pe băncile din parc
în pușcării
sau trăind cu
curvele
am avut această
satisfacție –
nu i-aș spune
fericire –
era mai degrabă un echilibru
interior
care se mulțumea cu orice
ieșea în cale
și mă ajuta în
fabrici
și când relațiile
se terminau prost.

A ajutat
în timpul războaielor
și
bețiilor
luptelor din aleile din spate
în spitale.

Să mă trezesc într-o cameră ieftină
într-un oraș ciudat și
să trag jaluzelele –
ăsta era cel mai ciudat tip de
satisfacție
și să traversez podeaua
să stau în fața unui dulap vechi cu o
oglindă crăpată –
să mă văd, urât,
rânjind la tot.

Ce contează cel mai mult este
cât de bine
treci prin
foc.

Charles Bukowski – Ce-ți face inima/ How is your heart, traducerea mea

Christiana Mcz m-o inspirat, adică nu ea, ci blogul ei, unde găsii poemul. să se știe

sursa

erotica


Lumină peste tot e se răsfrângea în faianța albă, sclipitoare, a băii și apa radiind curcubeie monocolore, și ea, victorioasa, cu trupul ei lung, picioarele ei suedeze, părul ei negru, gros, viu, brațele subțiri și lungi, din porcelan. Proprietatea lui și el, afurisit, proprietatea ei… tot mai mult, tot mai afund. Își aprinse o nouă țigară și se răsuci pe burtă. Apoi, cu o ciudată vigoare, de parcă trupului său îi venise o idee,s e ridică dintr-un salt, se duse la bărulețul său bine garnisit și își prepară un Fernet-Branca. Contra vampirilor. Sună telefonul, el se întinse să-l decupleze, apoi, din lene, ridică receptorul. Vorbi aproape un minut, racroșă și îl decuplă. Dincolo se auzea apa și lumina izbindu-se de pereții cristalini, trupul ei răsfățându-se în aer. Apoi, lumina se stinse dincolo și, în clipa aceea, stinse și el, în joacă, lumina. Ea intră, trupul ei tremură în umbră, în chenarul ușii și el o dori o clipă, cu un zvâcnet intens, ca o scurtcircuitare a întregii sale ființe carnal-spirituale. În ceea ce se transformă un om când iubește, când e „prins”, năruit, bolnăvicios, ca un vânat superb cu o săgeată traversându-i mușchii, cu alicele rupându-i diafanele țesuturi. Alături de el, paralel cu trupul său, apăruse „un altul”, identic, un alt Mișu Cârstea-spadasinul, îi împrumutase alura și ironia, ironia sa veche, blazată, puțin înspăimântată, acum, două trupuri se întindeau alături, se mișcau în paralel*, de parcă cineva ar fi purtat o oglindă înaltă lângă el așa cum lângă padișahii tolăniți pe perne câte un tânăr maur mișcă un evantai din pene de struț. Evident, pentru o reclamă de țigări, Camel sau Dunhill.
Lelia veni lângă el, goală, și se întinse gemând ușor (un geamăt de ultrasunet, neauzit) lângă el, mai bine zis, lângă cel de-al doilea trup al său, uleios, ce fumega în vis. Trei trupuri tinere, goale, sau aproape, întinse între cearceafuri, nu e aceasta iubirea lungi după-amieze de vară, reziduul acela al verii de la începutul toamnei?! Probabil!… Sfânta Treime a pasiunii din care se evaporă necontenit dureroasa iubire, ah, atât de volatilă.

unul dintre cele mai frumoase pasaje erotic-descriptive, alături de Caragiale, Blecher, Bukowski, Saramago și încă câțiva.

* în text, „în paralelă”

Nicolae Breban — Bunavestire, ediția a IV-a, cu un argument al autorului, prefață, tabel cronologic și referințe critice de Laura Pavel, ed. Paralela 45, Pitești, pp. 315-316, în colecția 60, coordonată de Mircea Martin