Perfecta puerilitate a lui Kafka


Perfecta puerilitate a lui Kafka.

Kafka voia sa-si intituleze intreaga opera: ‘Incercari de evadare dincolo de sfera paterna’. Nu trebuie sa ne inselam: Kafka nu a vrut niciodata sa evadeze cu adevarat. Ceea ce dorea el era sa traiasca in aceasta sfera – ca exclus. In adancul sufletului, el stia ca e alungat. Nu se poate spune ca a fost alungat de altii, nici ca se izgonea singur. Se comporta pur si simplu in asa fel incat sa se faca insuportabil lumii activitatii interesate, industriale si comerciale; voia sa ramana in puerilitatea visului.”

poem de prin iarnă


oamenii sunt animale (ne plimbăm pe străzile înghețate ale orașului, aburii noștri se lovesc unul de celălalt, spațiul este mut în jurul nostru, secundele nu se aud, nici bătăile guguștiucilor din noi,

eu mă gândesc la pielea ta ce se răsfrânge în miile de ochi lipiți de asfalt – răsfrânte asupra noastră, tu te gândești la)

copacii goi din fața noastră, lipiți toți ca un morman de oase uitate în măruntaiele pământului (el se gândește la mâna mea înghețată, eu nu simt decât cum gura mea îngheață din ce în ce, la pașii noștri ce nu se aud, de parcă am pluti – așa se întâmplă când bei prea mult vin sau bere, crede că)

toată bura asta de pe jos, așezată ca o folie protectoare, este de fapt scursura ochilor pe care-i călcăm uitați de noi, toți ochii ăștia care ne dezbracă rând pe rând de haine, gânduri, oase, ipseitatea – cuvânt pompos pentru noi – a noastră (și cred că după colț o s-o las să meargă singură înainte, eu o să mă opresc, o să mă chircesc și)

o să crească un copac aici, zicea, și ne vom anina toate amintirile de-o creangă de sus, cum fac copiii cu tenișii lor aruncați

pe firele electrice ale unui cer fracturat.

despre pace


așa un cântec se aude de pe
străzi —
oamenii seamănă cu florile
în sfârșit

polițiștii și-au predat
insignele
armata și-a sfâșiat uniformele și
armele. nu este nevoie deloc pentru
închisori și ziare sau aziluri sau
încuietori la uși.

o femeie intră grăbită pe ușă.
IA-MĂ! IUBEȘTE-MĂ!
urlă.

e frumoasă ca o țigară
după o cină cu friptură. o
posed.

dar după ce pleacă
mă simt ciudat
încui ușa
mă duc la birou și scot pistol
din sertar; are propriul său sens al
iubirii.
IUBIRE! IUBIRE! IUBIRE! mulțimea cântă
pe străzi.

trag prin geam
cioburile tăindu-mi fața
și brațele. împușc un copil de 12 ani

un bătrân cu barbă
și o femeie tânără, atrăgătoare ca un
liliac.

mulțimea se oprește din cântat să
se uite la mine.
stau în dreptul geamului spart
sângele pe față.

„asta”, le strig, „este în apărarea
sărăciei sinelui și în apărarea libertății
de a nu iubi!”

„lăsați-l în pace”, cineva spune
„e nebun, a trăit viața cea netrebnică pentru
prea mult timp”.

mă duc în bucătărie
mă așez și îmi pun
un pahar de whisky.

decid că singura definiție a
Adevărului (care se schimbă)
este aceea că este un lucru sau un act sau
un crez pe care mulțimea îl
respinge.

aud o bătaie în
ușă. e aceeași femeie, iar.
este la fel de frumoasă și de atrăgătoare ca
o broască verde grasă din
curte.

mai am 2 gloanțe și
le folosesc pe
amândouă.

nimic în aer decât
norii. nimic în aer decât
ploaia. fiecare viață a fiecărui om e prea scurtă pentru
a-i găsi un rost și
toate cărțile aproape o
pierdere.

stau și-i ascult
cum cântă
stau și-i ascult.

Charles Bukowski — people as flowers in the people look like flowers at last/ oamenii sunt ca florile  în oamenii sunt ca florile în sfârșit, © Linda Lee Bukowski, HarperCollins e-books. traducerea îmi aparține.

sursa

Alexandru Maria și Omul metodă


*

fiţi atenţi câtă poezie zace în lume, de la cărăbuşul fără un picior şi carapace ruptă până la pasărea măiastră care nu există, de la violetele albe de pe balconul cu soare al mamei până la uriaşul sequoia pe care nu-l voi vedea vreodată, de la cascada îngerului şi până la apa căzătoare în veceu, fiţi atenţi, că numai acum mă simt poet, care e acelaşi lucru cu a spune că numai astăzi mă simt
fiind fiinţă,
sunt toate câteva lucruri mici, toate şi aşezate frumos, la locul lor, cum e şi cafeneaua în care ne-am dus de câteva ori să ne uităm la tablouri, spuneam, şi tu te uitai la tablouri, să bem o cafea şi beam amândoi.
uite aşa se ţine o ceaşcă, apucam toarta, ţineam degetul mic şi strâmb drept, eram o caricatură la care tu râdeai, cei din spatele meu erau peretele şi nu ziceau nimic. tu spuneai uite aşa se stă la masă, peretele erau ceilalţi, cădeai ca sfârşită în scaun, te revărsai pe piciorul meu ticăit, peste el şi nu sub, piciorul tău era plin de peşti, îi auzeam cum sfarmă înfundat chitina de prin sălcii.
mai sorbeai puţină cafea, şi eu sorbeam, uite o faţă aproape cunoscută în spatele tău, uite o faţă aproape cunoscută în spatele tău, toate plane toate plate să ştii că e adevărat aproape, să ştiu îţi puneai palma pe degetele mele lebede, eu fâlfâiam,
ne ridicăm, ne ridicăm, doar atât am spus, restul a fost de ochii pereţilor. m-ai întrebat cât e ora, eu m-am uitat şi am aflat că ceasul stătuse de mult.

*

l-am cunoscut acum câteva zile, după ce o noapte întreagă în frig în tricou umblasem. l-am cunoscut într-o dimineaţă, mergeam şi ascultam – cineva-nu-ştiu-cine vorbea despre sensul vieţii
şi al literaturii în genere, despre poezie, ca o curvă, de care să te ştergi sau nu după ce o scrii, cu un prosop,
să nu se vadă că eşti poet, ci doar scriitor de cuvinte. şi era destul de frig afară, vocile îmi spărgeau timpanul, literele parcă se desenau pe spatele ochilor – ai spune că efortul ăsta de a proiecta fiecare literă în parte te încălzeşte oleacă o ţâră şi puţin, dar nu. era destul de frig afară şi nimeni nu tăcea din gură
ţigară după ţigară poeziile lui se mâzgâleau şi rămâneau acolo, undeva între taxiurile în care nu ne urcam, între blocurile cu apartamente cu paturi cu oameni care dormeau şi bine făceau, între, în frig erau poeziile lui. apoi a început ploaia, era aproape noapte, eram obosit – nu voi ajunge acasă singur
îl voi aduce şi pe el cu poemele lui spălate, aşezate la uscat degeaba, nişte haine ude pe care le îmbraci din lipsă de altceva, nişte haine ude care să te răcească. şi bine că a început ploaia spre dimineaţă să şteargă textele mai ceva decât cu un prosop.

*

fără voia mea îmi dau seama că nimic din ce mă înconjoară nu este complicat, fie că sunt oameni, fie că sunt lucruri. chiar dacă sunt vânăt din cauza acestui adevăr şi chiar dacă lângă mine stă dovada lui vie,
nu pot să fugăresc gândul că e de fapt vina furnicilor
nestrivite, a tuturor furnicilor care, marşând, i-au pătruns pe sub piele şi i-au dus-o în ploaie, prin nămol, pentru o iernatică digerare.
desigur, furnicile şi curgerea liniară a timpului sunt de vină şi atunci când, atingându-ne palmele, ne auzim oasele ciocnindu-se uşor.

*

era vremea când toate se petreceau lângă o plajă pustie, când piatra îşi păstra luciditatea. doar uneori îşi ieşea din fire şi spunea vreau să, şi spunea ce-aş mai, şi apoi sărea într-o supă la fel de tristă.

și multele de acest fel.

Alexandru Maria – Omul metodă, Editura Convorbiri literare, 2012

despre „iubirea e amintirea unui viol”


Leonard Ancuța este un scriitor. român.

când plecam de la bibliotecă, într-o seară am văzut volumul său de poezii Iubirea e amintirea unui viol pe raftul noilor achiziții ale bibliotecii V.A. Urechia, bibliotecă județeană gălățeană.

imediat memoria mea a început să se învârtă, căutând o amintire din care să-și dea seama de unde-i este subiectului, eu, atât de cunoscut titlul cărții.

evident, de la Gaudeamus, B, noiembrie, 2012.

Leonard Ancuța propune spre citire un volum, așa cum e moda, divizat pe grupaje de poeme, dintre care amintim: poemul viol, azinoapte am făcut dragoste cu toate femeile din lume, viața e un sindrom cu transmitere sexuală, liga poeților extraordinari, postulatele iubirii pure și iubirea este amintirea unui viol.

toate aceste grupaje sunt numite de către auteur capitole, deși acest mic artificiu poetico-nu-știu-cum mi se pare inutil, pentru că vorbim despre volume de poezie, iar gruparea unor grupaje sub titlul de capitol mi se pare inutilă.

trecând peste mica mea părere total subiectivă, spun că Leonard Ancuța are aproximativ 4 poeme reușite în volumul acesta.
acestea sunt lungi, dar întregi, fără mari cusururi, fără versuri, imagini pline de -isme sau facile, în orice caz, nu sunt forțate, așa cum se întâmplă în psychocandy, spre exemplu, din chiar primele versuri, „te-am dat cu capul de pereți tată, am izbit până-ți curgea ceară din nas/ dar nu te-ai supărat, aveai o liniște cumplită în buzele strânse/ pleoapele odihneau într-un somn de statuie. îmi pare atât de rău că m-am revoltat,/ și așteptările tale au stat în genunchi (…)”
(p. 95), și nu fiindcă aș fi eu un mare critic literar, ci fiindcă nu-i iese efectul poetic scontat, dacă efectul era acela al unui tragism existențial rezultant al unei revolte cu sfârșit criminal, indiferent ce referent ar avea „tatăl” sau „eu”.

ceara din nas și somnul de statuie distrug din start efectul poetic ce ar fi rezultat dacă imaginile ar fi fost altfel exprimate, știut fiind faptul că forța unei imagini nu constă atât în alăturarea unor cuvinte, ci în modul, know-how-ul ăla specific poeților adevărați, vezi Alexandru Maria

nu, Leonard Ancuța este el (cum se zice la noi în cenaclu) și găsim trăire adevărată (cum iarăși se zice la noi în cenaclu), ca și poezie vero, cum se zice de-aiurea în poemul labii, care, poate, pe unii îi va scandaliza și așa mai departe, dar este ceva aici, inefabil, poate, care trece dincolo de ceea ce se cheamă morală și alte precepte d-astea socio-umane:

„aș vrea să locuiesc în gura ta
să mă pronunți ca pe o înjurătură venită din inimă
atunci când mașina salvării
îți taie calea în intersecție

futu-ți morții mă-tii de dobitoc

fără să-ți dai seama că
asistenta îi face respirație gură la gură
tipului înjunghiat în discotecă și
e copleșită de amintirea primelor emoții sexuale
trăite în scara bloculului, cu marcel,
încă n-avea păr la puță și nici nu i se scula
se lipea puternic de el și îl trăgea de mână s-o atingă
a c o l o

nu, n-ai de unde să știi
că femeia e acum căsătorită cu șoferul de pe salvare
și nici lui nu i se mai scoală, tot e bine că
au doi copii la liceu, băiatul se droghează
fata mai dă din cur prin baruri, mai face un ban
n-ai cum să știi
că puștiul e chiar în clipa asta cu spume la gură
în supradoză într-un beci din amzei și prietenii lui lasă o sticlă de hellas
lângă el, apoi o rup la fugă speriați
iar salvarea trece pe lîngă, ducînd un distrus cu 8 clase
și mațele pe-afară ca o iederă căutînd lumină

n-ai cum să știi

că pe marcel l-ai mai întîlnit odată la sinaia
nu l-ai recunoscut, erai ruptă de beată
te-ai trezit goală într-o cameră de hotel
și numai faptul că a trebuit să faci un avort
ți-a adus certitudinea că totuși
i s-a sculat

n-ai cum să știi

că în noaptea aia fierbeam în cearșafuri
un ceai cu mirosul tău și îmi doream să fiu marcel
să mă lipesc de labiile tale ca de obrazul mamei
aș fi vrut asta indiferent de consecințe
n-ai cum să știi
peste cîteva zile puștoaica a făcut fițe și marcel a fost tăiat pe burtă în discotecă
și mațele ieșeau din el împreună cu un abur cald
un abur care încă mirosea a tine

dar acum nu mai are nicio importanță
esențial e că
aș vrea să locuiesc în țigara pe care ți-o aprinzi
imediat după ce mașina salvării
se risipește ca un fum prin aglomerația mugind isterică
în intersecție, vite înnebunite de foame, de viață
tragi cu putere din țigară, te înneci cu fumul și
mai scapi un

băga-ți-aș pula-n suflet

da, acolo aș vrea să fiu
în locul din tine unde fumul și sunetele se întretaie
să mă prind de capătul acelei emoții ca de-un harpon
și să te călăresc ca pe o balenă albastră

să te sărut peste tot
să te mângâi
limba să mă deșire
să mă desfac în tine ca un ghem aruncat în labirint

să mă usuc în întunericul din tine în mai puțin de un minut
indiferent de căldura de afară & de câtă energie
trimite soarele pe pământ

dar nu azi

azi nu ai labii
azi ești o ființă asexuată la fel ca îngerii
și mi-ar plăcea să fii aerul pe care îl respir
odată cu primul sărut dimineața
mirosul de transpirație și sex tartinat pe pieile obosite
iar eu aș vrea să fiu acel nenăscut
care moare în tine la fiecare 28 de zile

să devin altceva, la fel ca azi
când stau cu pantalonii în vine și o coardă metalică
mă străbate din creștet până în tălpi
tu ești în genunchi, te podidește plînsul
fiindcă te întrebi ce-ar fi fost
băiat sau fetiță
și ochii tăi sunt două fântâni din care se scurge lumea
nu te oprești
mi-o sugi și plângi,
mi-o sugi”

(pp. 73-75)

aici, femeia iubită devine o metaforă, devine și un metonim, un concept transcendent („azi ești o ființă asexuată, la fel ca îngerii”), este acel spațiu în care, spun psihologii, psihanaliștii și alții, omul dorește să se (re)întoarcă („să mă usuc în întunericul din tine în mai puțin de un minut/ indiferent de căldura de afară & de câtă energie/ trimite soarele pe pământ”) sau, dacă vreți, acel loc în care eul liric al lui Ancuța se desface „ca un ghem aruncat în labirint”, devenirea întru ființa serafică ce era cândva, iubita fiind atât înger, cât și diavol (atenție la clișeu), sau, de ce nu, vulgarizând, devine o „coardă metalică” ce, în genunchi stând, (îl) plânge și îl suge pe bietul om-Ancuța, pentru care ea nu va deveni ceea ce altundeva devine, așa cum zice el în postulatele iubirii pure, un grupaj care mie nu prea mi-a plăcut totalmente, dar sunt subiectiv, iar, dar rețin:

„(…)

mai există un sărut
al nostru
care le conține pe toate”

sau

„în mine arde iadul și poți să te saturi în el
de lăcomie
nimic nu este mai înfometat decât iubirea
îmbrățișarea ta sapă în carne limba e
un aparat de sudură care mă fixează
în pielea ta”

după care o dă de gard zicând că e fixat „ca un diamant/ pe incisivii zilei de mâine”. o imagine care strică tot efectul creat până în acest moment.

un poem din acesta în care iubita capătă valențe metafizice, devine un obiect dincolo de sine (iese în afara spațiului, undeva dincolo de) este poemul kairos, al cărui nume nu l-am putut corela cu poemul, dar este mai reușit decât alte poeme de acest gen, o reușită total rămânând în mare parte poemele sale à la Emil Brumaru, sau poate chiar mai dincoace, oleacă de Geo Bogza (desigur, nu prin directețea limbajului, duritatea acestuia, care are și el, limbajul dur, un scop în tot acest volum de poezie).

per total, volumul e unul plăcut, simpatic, foarte reușit, cum ziceam, pe alocuri, vezi mâine mi-o trag cu monika bellucci sau ochii ei erau două păsări negre.

lectură plăcută.