Home » eseu » puțin despre alienare

puțin despre alienare


alte exerciții

 

Alienarea individului

    Identitatea individului este reprezentarea sa despre sine; în primii ani de viață, individul-copil nu are o reprezentare clară a sinelui, prin urmare, nu are identitate. De-a lungul vieții, acesta trece printr-o etapă de formare, cu alte cuvinte, tot ceea ce acesta face, pornind cu activarea capacității de memorare, deosebirea dintre sine – mamă – tată – mediul înconjurător și ajungând la etapa de completare a formării structurii sale psihologico-afective, face pornind de la sine, reprezentarea pe care acesta o dă lumii înconjurătoare prin simțurile sale, ceea ce Sartre ar numi deja-cunoscutul devine pentru-cunoscut, desigur, parafrazându-l.

     Heidegger vorbește despre individul aruncat în lume[1] într-o manieră similară cu descrierea lui Sartre, iar filosofia heideggeriană nu este ignorată de către dramaturgi; astfel, un Ionescu, Beckett sau Albee, Sartre și Camus se folosesc, într-un fel sau altul, la diferite perioade de timp, desigur, de acest concept: individul aruncat în lume, adică individul nu mai este capabil să dea o reprezentare a sa mediului în care trăiește (Așteptându-l pe Godot sau Scaunele), este incapabil să poată organiza materia din care realitatea este compusă (Omul care vorbește singur) conform propriei sale reprezentări.

     Scena este distrusă pentru că individul, profilul său psihologic, reprezentarea sa despre sine și raportarea la ceea ce este în jur, oameni, locuri, nu se mai sau nu mai este susținută, iar în rândurile ce urmează, pornind de la teoria lui Freud privind identificarea și formarea eului, de la rezumatul tezei de doctorat a lui Inocențiu Dușa și studiul Cristinei Raț privind alienarea, vom încerca să arătăm cum anume individul în teatrul absurd se alienează sau este alienat.

    În studiul său privind Psihologia maselor și analiza Eului, Freud spune că „identificarea este forma cea mai primitivă de atașare afectivă față de un obiect” sau că, în cazul în care ale loc o regresie față de evoluția clinică sănătoasă a individului, „identificarea ia locul atașamentului libidinal față de obiect, printr-un fel de introiecție a obiectului în Eu”[2]. Despre acest fenomen, „atașarea libidinală”, s-a vorbit în trecut cu referiri dese la Oedip, cel care abandonat de Laios, se căsătorește cu Iocasta și-și ucide tatăl, psihologia și psihanaliza, Freud în special, denumind acest fenomen complexul oedip(ian) sau complexul lui Oedip.

    Atașarea și/ sau identificarea cu Iocasta se petrec sub imperiul acestui regressus anomalium, dar, dincolo de asta, există și un alt tip de atașament, anume acela care apare „de fiecare dată când cineva descoperă că posedă o trăsătură comună cu o altă persoană care nu constituie obiect al instinctelor sale sexuale”[3].

    Acest fenomen, atașarea, care duce la formarea unui profil psihic, la formarea unei identități anume clar delimitate, în termenii clinicii psihanalitice, sănătoase, și teatrul este plin de astfel de exemple: Romeo, Antigona, Hercule, Trahanache, Profesorul din Steaua fără nume, Spirache, Manole ș.a., însă aceasta se întâmplă în teatrul antic până la teatrul de factură tradiționalist-modernistă, care respectă, într-o măsură mai mare sau mai mică principiile esteticii dramatice aristotelice.

    În teatrul absurdului, însă, repetăm, valorile tradiționale sunt răsturnate, astfel încât, dacă în literatura de dinainte, individul reușea într-un fel sau altul să-și depășească condiția și să se regăsească pe sine într-un moment-criză, Raskolnikov din Crimă și pedeapsă, de pildă, sau alte personaje, Paul Gauguin din Paradisul de după colț al lui Llosa et alii, sau teatrul, Spirache, în Titanic vals, Wanda din Gaițele lui Kirițescu etc., calea către sine este ruptă, momentul în care personajul se regăsește – conform principiului aristotelic – nu mai are loc.

     Romul Munteanu, deducem, pune această imposibilitate a individului de a se regăsi într-o societate tot mai opresivă, mai claustrantă, acesta aflându-se într-o derivă existențială atât în ce îl privește pe el: cine a fosteste și ce va deveni într-un viitor incert, ce se anunță teribil și terifiant, cât și în ce privește relația sa cu cei din jur pe seama unei autoiluzionări „pe care adeseori personajul [o] subminează prin[4] contestare (…)”, iluzia că un personaj va fi înțeles de către celălalt, cum se întâmplă în piesa Așteptându-l pe Godot, perpetuându-se la infinit printr-o meticuloasă atenție acordată golirii de sens, de teleologic a unui mecanism social absurd sau acefal.

    Alienarea, pierderea identității, se poate observa și în cazul unor personaje-persoană (metalepsa, specifică literaturii experimentale) care „au traversat momente dificile, de criză, legate de pierderea identității și redobândirea unei identități noi”, după cum afirmă Inocențiu Dușa în studiul Dinamica identitară în cultura europeană: dramaturgia absurdului[5].

    Același Inocențiu Dușa afirmă, foarte just altminteri, că „identitățile se construiesc prin interacțiune socială; iar dacă limba este unul din elementele esențiale ale identității, tot limba implică și un dialog cu Celălalt, pentru conștientizarea [6] identității”. Cu alte cuvinte, pentru a mă conștientiza trebuie să comunic cu ceilalți, dar în momentul în care canalul de comunicare este obturat, este contorsionat, este rupt, practic, comunicarea cu cel de lângă mine nu mai este posibilă, dialogul ajungând a se învârte unul idei vidate, emițătorul nemaitransmițând nimic receptorului, or, în cazul în care transmite, mesajul este deviat, este modificat prin prisma celui ce primește mesajul, și avem astfel de exemple, iarăși, în cazul lui Eugen Ionescu, în Lecția sau Cântăreața cheală sau, ca să facem o scurtă denumire, în Groapa din tavan, în Buzunarul cu mâini, unde cele două personaje care se întâlnesc, în fiecare zi, lângă o fântână, crezând că în fântână a căzut un câine, se chinuie să găsească o modalitate de a-l scoate de acolo, însă mesajul dintr-o parte în cealaltă nu ajunge așa cum ar trebui să ajungă și, astfel, cele două personaje sunt damnate să continue disputa lingvistic-situațională rămânând a fi continuată dintr-o inerție a celor două personaje, fapt ce duce la alienarea, inconștientă, a celor două personaje, pentru că uită atât care e scopul lor în situația dată, cât și cine sunt ele, care este motivul pentru care trec prin această situație-limită.

    Cristina Raț abordează problema dintr-o perspectivă sociologică, iar afirmațiile ei ne îndreptățesc să credem că acest fenomen, alienarea, se manifestă în toate domeniile posibile, de la cel social la cel literar, dar, totodată, după cum se vehiculează, prin literatură unii scriitori au încercat să se epureze de aceste stări debilitante, angoasante, anxioase sau alienante, ajungând la catharsis, cunoscut mai ales în tragedia antică pentru curățarea sau ridicarea la un nivel moral superior al spectatorilor prin vizualizarea agoniilor prin care trec personajele tragice.

     Revenind la studiul Cristinei Raț, aceasta spune că există cinci „nevoi” [fundamentale, n.n.] prin care individul se formează și se găsește, anume nevoia de:

1.      comuniune cu semenii

2.      de a transcende starea pasivă de creatură

3.      de a depăși înrădăcinarea

4.      de a avea sentimentul identității

5.      a-și forma o structură de orientare și devoțiune,

iar în caz contrar:

„Satisfacerea inadecvată a acestor nevoi duce la stări patologice: relația cu semenii, dacă nu se concretizează în dragoste (…) degenerează în supunere (masochism), dominație (sadism) sau narcisism (izolarea în universul interior). Impulsul creativ care nu s-a putut exercita se manifestă sub forma unei voințe distructive”. [7]

    După cum spun citatele, nevoile fundamentale ale individului, cele enumerate mai sus, într-o societate normală, în care valorile sunt la locul lor, se dezvoltă firesc, iar identitatea individului nu suferă nicio alterare; odată blocată dezvoltarea uneia dintre aceste nevoi, odată ruptă puntea ce-l leagă pe individ de ceilalțiid și alter, individul, încet-încet, fără a deveni conștient în vreun moment al existenței sale, ori se închide în sine (Omul care vorbește singurOmul cu o singură aripă, Femeia ca un câmp de luptă, Ultima bandă, Așteptându-l pe Godot sau, o piesă ce se folosește de metalepsă și intertextualitate, Ultimul Godot), ori se manifestă suicidal (Apă de Havel), ori criminal (Lecția), ori capătă tente narcisiace, aici exemplele fiind puține și întâlnite fiind disparat și conjugat cu alte elemente din piesele enumerate anterior.


[1] vezi Romul Munteanu, Farsa tragică, ed. cit.

[2] Sigmund Freud, Psihologia maselor și analiza Eului, în Studii despre societate și religie, trad. din lb. germ. de Roxana Melniu, George Purdea și Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Trei, București, 2000, p. 76

[3] Sigmund Freud, idem

[4] Romul Munteanu, op. cit., p. 209

[5] p. 955

[7] Raț, Cristina, Problematica alienării în operele lui Erich From, Herbert Marcuse și Jürgen Habermashttp://web.adatbank.transindex.ro/pdfdok/web2-3_04_Rat.pdf

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s