Răspuns pentru Adrian


Dragul meu Adrian,

În primul rând, apreciez efortul pe care l-ai depus în a-mi scrie această scrisoare folosindu-te de o peniță pe care, la fiecare cinci, șase cuvinte, ai înmuiat-o într-o călimară minusculă; înseamnă mult pentru mine acest efort al tău și caldele cuvinte la adresa mea.
Vreau să știi că apreciez la modul absolut sincer cuvintele acestea și grija pe care o acorzi, mai presus de toate, carierei mele de scriitor, de poet, de o formă fără fond, o, deja e prea mult pentru mine, pentru că, nu-i așa, ție nu ți-am părut niciodată – mai – educat; te înțeleg perfect.
A fost foarte ușor pentru mincinoșii mei colegi de cenaclu, de litere, de aiurea să mă păcălească spunându-mi că am talent, desigur, o, vai!, cât de naiv am putut fi crezându-le părerile și opiniile pe care și le exprimau vizavi de poemele mele, care, desigur, tu ai perfectă dreptate, sunt plictisitoare, sunt seci și pline de locuri comune; și juriul, blestemat fie și el!, evident, și blestemată fie și ziua când am zis Da!, vin la festivitatea de premiere, blestemați fie cei ce mi-au acordat premiu de debut (acum, colegii mei râd de mine, pe deplin satisfăcuți de căderea mea de pe un piedestal – probabil – ridicat de mine mie însumi, iar ecologiștii deplâng defrișarea masivă făcută în zonele virgine ale unor păduri dintr-o zonă exotică a lumii – sau nu), cel ce m-a păcălit acordându-mi acest premiu de debut, care a omorât o întreagă pădure numai pentru a-mi tipări un volum plin de, oh, oh, vai!, nimicuri, pure mâzgălituri.

E foarte greu pentru mine, și să știi că aceste rânduri sunt scrise înecându-mi amarul în pahar după pahar de whisky cu gheață, sau chiar double whiskey on the rocks, iar degetele mele alunecă aproape haotic deasupra tastelor acestui laptop care mi-a servit în a-mi scrie opul ratat.

(Când spun că e foarte greu pentru mine, mă refer la mincinoșii de colegi și de editori și de critici că m-au mințit atâta timp, tu ești lumina de la capătul tunelului, cel care m-a ajutat să-mi dau seama de cât de ratat sunt ca scriitor în general.)

Desigur, desigur, tu as raison când spui ceea ce spui și tocmai de aceea îți apreciez, să știi!, pe deplin sinceritatea și obiectivitatea; nimeni niciodată nu mi-a deschis ochii atât de mult pe cât ai făcut tu în această epistolă/ misivă adresată mie, un „ băiat frumos și sănătos”, cum foarte elogios te exprimi tu referitor la mine; săracele maimuțe, ce vină or fi având ele de au ajuns într-o comparație atât de dizgrațioasă, aș spune eu, referitoare la poemele mele, un antitalent desăvârșit, un poet ratat cu acte în regulă.

Îți rămân veșnic îndatorat, dragul meu Adrian, mult prețuitul meu critic literar și cărturar, și aștept cu nerăbdare următoarea ta misivă, când va fi timpul, desigur,

în veci recunoscător,
Florin Buzdugan

Alex Dimitrov și Allen Ginsberg


Allen Ginsberg, te-am întâlnit
în baia unei benzinării undeva în California
și nici măcar nu conduc sau visez. Mi-ai cerut numărul de telefon,
ți-am cerut o țigară. Era seară în New York
unde eram amândoi morți, iar America
era minunată și plină de sânge ca un copil*.
Nu fumez, am spus,
dar are loc un război unde este și iubita mea,
și nicio oglindă în această baie
așadar ce urmează? Când pot merge la supermarket
să cumpăr ce-mi trebuie cu notorietatea mea?
Unde pot găsi cei mai buni blugi pentru a-mi vinde cartea?
Dacă părăsim acest loc diseară
să nu plecăm lipsiți de dragoste.
Mai bine săpăm un cimitir ca o vară pe mâinile noastre.
Și toți oamenii ce vor trece și ne vor binecuvânta corpurile —
să-i luăm cu noi Allen Ginsberg,
să nu-i lăsăm să doarmă.

________________________________

* în eng., în orig., like a boy

 

Alex Dimitrov — Leaving Town with Allen GinsbergPărăsind orașul cu Allen Ginsberg, traducere proprie

 

sursa

Alex Dimitrov și crima


Mai întâi, poartă-le hainele pe care le-au lăsat la tine
în noaptea aceea din care nu-ți poți aduce aminte,
ca să fie ei înșiși care se văd plecând.
Uită-te la ei, mereu,
cu un abandon de nedescris
și puțin dedesubtul buzelor.
Orice ai asculta, ascultă-l pe repeat.
Și, dacă spun „de ce asta?”,
spune-le „Brando sau Morrison au murit
ascultând piesa asta” —
spune-o fără să-ți pese de ce vor gândi.
Omorâți-vă prietenii, băieți.
La cinema sau în separeul din cafenea,
la prima întâlnire, în dormitorul tău.
Omorâți-vă iubiții — omorâți-vă iubiții, doamnelor.
În timp ce vă sărută, chiar înainte ca ei să spună
„Sunt aproape”, chiar înainte ca ei să uite să vă simtă lipsa.
Când șoptesc cuvinte dulci,
când vă cer încă o șansă de a vă vedea.
De ce să nu omori ce-i al tău?
De ce să nu-l faci letal?
Ești atât de îndrăgostit de dragoste.
Îți cioplești o altă inimă,
o umpli cu nimic-de-văzut-prin.
Trebuie să îți omori iubiții.
Trebuie să omori ceea ce vrea,
ca și moartea, să te păstreze pentru sine.

 

Alex Dimitrov — Kill Your BoyfriendsOmorâți-vă iubiții, traducere proprie, care poate fi îmbunătățită.

sursa

Alex Dimitrov – O vară americană


And what next for kicks on earth,
Ginsberg scria într-unul din jurnalele sale.
Noaptea de august se deschide ca o tăietură.
Toate poveștile alea despre tine pe care le-am scris cu
cerneală neagră — le spun acum șoferilor de taxi
și îi las pe ei să-mi spună sfârșitul.
Pășesc pe 15th Street și Irving Place
și nu-i niciun loc pentru tristețe pe trotuar.
În limba de neînțeles a parcului,
ca (dintr-)o greșeală, doi băieți
pasează o țigară între ei.
Într-un tren pe undeva dragostea se oprește.
Mațele se umplu de boiala cuiva
și e plictisitor dar minunat
cum boiala are un singur scop.
De ce am cerut, dacă am cerut,
să fiu aici — am uitat.

Alex Dimitrov — One American Summer/ O vară americană, traducere proprie

sursa

Alex Dimitrov – American faith


Te întrebi dacă acest oraș te va ucide.
Felul în care tânărul ce se droghează își aruncă
picioarele de pe acoperiș pe marginea unui alt acoperiș
iar melodia ta preferată de vară sfârșește
sau începe – e prea puțin ca să conteze.
Viața cuiva este o lumină roșie sau albastră de la distanță.
Nimic din toate astea nu te va dezgoli în felul în care ți-ar plăcea.
Știi că ai venit aici din motive greșite,
așa că spune-mi, dacă New York ar fi un cuvânt,
ar fi bani sau ambiție?
Dacă ești norocos, dragostea îți va permite să uiți de unul din cele două.
Te gândești la asta
în timp ce privești o persoană minunată
punându-ți o pilulă în gură
și o senzație temporară în corp.
Și dragostea-dragostea iară —
ca o sirenă în noapte, trece.
De ce să intru în detalii?
America este despre a găsi ceva la care să te închini.

Akex Dimitrov — American Faith, traducere proprie

sursa

ștefan bolea


mi-am luat acum câteva săptămâni, împrumut, evident, de la bibliotecă Ștefan Bolea — Gothic, apărută la editura Herg Benet, 2011.
ei bine, citind cartea, de fapt, răsfoind-o, mi-am zis că ar merita, că tipul e cunoscut, are și premii câștigate, luate, primite, mergând adică pe ideea că o persoană atât de premiată și cu destul de multă notorietate în lumea literară, dar nu a fost să fie.

Ștefan Bolea cultivă un gen de poezie doom-istă, (nu cred că douămiistă), în care totul, dar absolut totul, se dizolvă, așa, într-o masă informă, diformă, gregară ce nu-ți zice la sfârșit nimic.

sună a un lamento, a un urlet în pustiu, proorocirea apocaliptică pe care mulți (chiar foarte mulți) au prezis-o/ scris-o în opurile lor, dar în cazul lui Ștefan Bolea, lucrurile nu se întâmplă așa.

spre exemplu, poezia necropola este una angajată cât se poate în concret, în real (acel real socio-politic) și începe așa:

„traian băsescu mort
trupul său a fost purtat în larg de rămășițele flotei române
ion iliescu mort
sicriul său a fost cărat de mineri direct la crematoriu
urmându-se un ceremonial antic oamenii muncii au servit drept combustibil
gigi becali RIP
cum i-au urt fanii

(…)”

și continuă așa spunând că

„nietzsche reîncarnat într-un sat din grecia este păstor și citește
cu disperare psalmii nu știe nicio limbă străină și cântă fru-
mos la fluier
sartre este chelner în praga, citește kleist și aspiră la perfecțiu-
nea marionetelor
kierkegaard motociclist în san francisco de câte ori intră la
pârnaie se descurcă cu abilitate și-i convertește pe tinerei la
islam
(…)
în fine ceaușescu după o ucenicie în siracuza s-a reîncarnat ca
strănepot al lui kim-jong-il și toată suflarea din asia îl venerea-
ză ca pe dalai lama”

acum, știm că în ziua de azi literatura reciclează mituri, simboluri, motive și teme (sau altele) vechi și deja statornicite sau bătătorite în aleile din piața poeziei, dar acest tip de poezie nu prea aduce nicio viziune nouă în planul iluminării, transformării, transgresării realității de zi cu zi, sau a realității interioare a celui ce citește.

o poezie belicoasă, care dărâmă sau reia anumite date istorice-filosofice, și ele, deja cunoscute, întipărite în mintea maselor. e adevărat că în ziua de azi, consider eu, se privește, într-un final, timid, e drept, în urmă, la ce a fost acum 20 și mai bine de ani de după epoca/ perioada comunistă, și că oamenii își exhibă frustrările sau regretele sau demonii interiori cu care au (trebuit să conviețuiască) trăit atâta timp (vorbim despre scriitori, totuși) în (stră)fundurile ființei lor.
sau faptul că se folosește de personalități precum Nietzsche, Sartre și ceilalți pentru a-i suprapune pe un plan sau într-o viziune decadentă (decadentistă) specifică postmodernismului (?) sau, în orice caz, noilor tendințe în materie de literatură.

facil, întrucâtva. gratuit și fără nicio motivație artistică interioară (să zicem așa).

un alt poem care pare similar celuilalt anterior este cel intitulat paranoia?, în care Ștefan Bolea ne vorbește despre faptul că „mașina te poate călca și pe trotuar/ trenul va derapa în preajma căsuței tale de vacanță/ avionul se va prăbuși în piscina ta/ mâna pe care o strângi îți va aduce scabie/ pe buzele pe care le lingi scrie hepatită/ (…)/ când te vei trezi dimineață, vei călca pe o mină/ hârtia acestei cărți a fost impregnată cu venin de viperă/ întoarce pagina!”, care, iarăși, nu zice nimic.

vorbind despre posibilități, probabilități și ipoteze, da, sună oarecum challenging ceea ce zice, însă nu reușește să stârnească nimic, totul este prea strident, tonul, vocea, tempoul sunt prea stridente, prea trufașe (cum zice Marta Petreu, elogios, desigur, despre poezia lui Ștefan Bolea, care „se află la vârsta trufiei. Și a catastrofei (…)”).
nu se ridică nimic de niciunde, nici de-am vrea.

volumul este construit pe patru module (grupaje) poetice, 120 de zile în Kristiania, Gothic, în care este cultivată toată filosofia și/sau ars poetica lui Bolea, Fiat Dolor, Flashes of Pain și Psyche Surgery, dintre care Flashes of Pain ar fi un fel de poeme haiku, doar că nu sunt neapărat haiku, cât sunt, aș risca să afirm, maxime, pentru că titlul și textul de un rând, trei rânduri cel mult, sunt strâns legate între ele, nu pot fi citite separat și nici nu putem deduce că titlul acestor rânduri ar fi altceva decât ne-am aștepta să fie, pentru că intervine acea subiectivitate a autorului, iar nu a cititorului, care-și (de-s)compune mesajul.

există un anume poem din tot volumul care reprezintă o poezie, ce stă în picioare, dar s-a pierdut în negura ceții.

poate că nu există un aparat critic suficient cât să poată decripta mesajul din subtextul poemelor din volumul prezent, poate că, însă nu există un fior, există o antipoezie dusă la extrem care anulează, din fașă, orice fior, orice iz de poetic din textele sale.

prea multă filosofie și conceptualizare și deconstrucție în textele sale, prea multă rigoare, care anulează efectul.

Tristan Tzara – poeme


I

(…)

clopotele răsună fără noimă și noi la fel
grijile ce el purtăm cu noi
care-s veșmintele noastre lăuntrice
îmbrăcate în fiece dimineață
descheiate de noapte cu mâini de vis
împodobite cu zadarnice rebusuri de metal
curățite în baia peisajelor circulare
în orașele pregătite pentru măcel pentru jertfă
lângă mările care mătură zările
pe munții cu neliniștite asprimi
în satele cu nepăsări dureroase
cu mâna pe creștet
clopotele răsună fără noimă și noi la fel
plecăm cu plecările sosim cu sosirile
plecăm cu sosirile sosim când alții pleacă
fără noimă puțin uscați puțin duri severi
pâine hrană mai multă pâine care să acompanieze
cântecul gustos pe gama limbii
culorile își părăsesc greutatea și cugetă
și cugetă ori strigă și rămân se hrănesc
cu fructe ușoare ca fumul plutesc
cine se gândește la căldura țesută de cuvânt
în jurul sâmburelui său visul ce se numește noi

*

clopotele răsună fără noimă și noi la fel
umblăm ca să scăpăm de furnicarul drumurilor
cu un flacon de priveliște o boală una singură
o singură boală pe care-o cultivăm moartea
știu că port melodia în mine și nu mi-e frică de ea
port moartea și dacă mor moartea va fi aceea
care mă va purta în brațele ei nevăzute
gingașe și ușoare precum mireasma firavei ierbi
gingașe și ușoare precum fără motiv
fără amărăciune fără datorii fără păreri de rău fără
clopotele răsună fără noimă și noi la fel
de ce să căutăm capătul lanțului ce ne leagă de lanț
răsunați clopote fără noimă și noi la fel
vom face să răsune în noi paharele sparte
monedele de argint amestecate cu falsele monede
rămășițele sărbătorilor izbucnind în râs și-n furtună
la porțile cărora s-ar putea deschide prăpăstiile
mormintele de aer morile măcinând oasele arctice
aceste sărbători care ne duc capetele în cer
și scuipă mușchii noștri noaptea de plumb topit

*

vorbesc despre cel ce vorbește ce vorbește sunt singur
nu-s decât un zgomot mărunt am mai multe zgomote-n mine
un zgomot înghețat mototolit la răspântie aruncat pe trotuarul
jilav
la picioarele oamenilor grăbiți alergând împreună cu morții lor
în jurul morții care-și întinde brațele
pe-al orei cadran singură vie sub soare

*

întunecata suflare a nopții se-ngroașă
și de-a lungul vinelor cântă flautele marine
transpuse pe octavele straturilor de vieți felurite
viețile se repetă la nesfârșit până până la puținătatea atomică
și în înalt atât de înalt că nu putem vedea
șicu viețile-acestea alături nevăzute
ultravioletu atâtor căi paralele
cele pe care-am fi putut să mergem
cele pe care-am fi putut să nu venim pe lume
ori să fi plecat de mult de-atât de multă vreme
încât am fi uitat și epoca și pământul care ne-ar fi supt carnea
săruri și metale lichide limpezi în fundul fântânilor

*

mă gândesc la căldura ce-o țese cuvântul
în jurul sâmburelui său visul ce se numește noi

III

ce ne leagă de pântecele mamelor noastre
de cele cărora le vom da pentru o vreme amara viață
plimbându-ne în împrejurimile de farmec înflorite
nefiind în stare să spargem sâmburele

*

și-n vreme ce găunoasele clopote ne umplu zările de alarmă
tu lingi carnea fructului și-năuntru se află taina
legeni ritmul minutelor ca să lași vremea taine să treacă
să treacă vremea și moartea să te cuprindă fără prea multă bătaie de cap fără să-și deschidă prea tare ochii
să umpli de spaimă orice minut necontenit fără grabă
eu beau acra groază de ceea ce nicicând nu voi înțelege
fericire în semințe de crin te-am îngropat senin

*

mă golesc în fața voastră buzunar întors pe dos
i-am lăsat tristeții mele dorința de-a descifra tainele
trăiesc cu ele mă potrivesc după lacătul lor

unealtă ruginită mieroasă voce a fenomenelor necontenit
uimitoare
atrăgătoare taine semne-ale morții moartea printre noi
în magazinele cu surâsuri pârlite cu vremea
în sălile de concert chiparosul crește pândește
adolescență subțire ceea ce nimeni n-a putut să-ți spună ori
să-ți arate
în care oameni ce-ascund domestice griji
plimbă degete grase prin flora etichetelor
jur=împrejurul iubirilor cu dureroase inconsecvențe pe care le
mimează revoltele
la frizer lași să-ți cadă capul țeapăn și zăpada
ieșind din zilnicul lințoliu ai grijă ca mâinile creierului
să nu atingă masa gelatinoasă a coșmarului
în stadioanele unde aspre atenții mână potopul cu zgomote
de apostol
la grădinari sau în bălegar și dărâmături
e plămădit din flori ilizibilul soare
ieșit din plexurile sepulcrale cu anotimpurile și cu amplele lor
cutezanțe.

(…)

va urma

Tristan Tzara — Șapte manifeste DADA cu câteva desene de Francis Picabia. Lampisterii. Omul aproximativ (1925-1930), versiuni românești, prefață și note de Ion Pop, Editura Univers, București, 1996