Home » eseu » Moartea individului

Moartea individului


    Un alt fenomen, alături de alienare, pierderea identității și alte elemente conjuncte din teatrul absurdului, ce este, și el, folosit și exprimat din plin, prin cât mai multe forme posibile, este moartea, fie că vorbim de moartea divinității, fie că vorbim de moartea individului sau, într-o oarecare măsură, mergând pe ideea barthesiană, de cea a morții autorului.

     Similar cu fenomenul Dada, teatrul absurdului „reduce totul la zero”[1], cu alte cuvinte, condamnă la „moarte” orice formă literară anterioară, deoarece consideră că formele respective nu mai au niciun raison d’etre, moartea manifestându-se fie într-un mod violent din cale afară: Rinocerii este o piesă reprezentativă pentru moartea individului; aici vorbim despre metamorfoza individului în sens kafkian, însă detașându-se totodată de ideea aceasta a individului ce se luptă cu transformarea la care este supus, încercând să păstreze în minte o reprezentare imago-sociologică a sinelui, personajul din piesa ionesciană ajungând un individ ucis de rinocerită, cum afirmă exegeții lui Ionescu, ucis fiindcă transformat într-un individ mutilat de această boală ivită de nicăieri, fără leac, fără putința de a scăpa de atingerea ei nefastă; în Lecția, tot de Ionescu, vorbim despre „dublul act al crimei”, deoarece profesorul suferă și el de o moarte în sens figurat, un individ cu o formație intelectuală complexă, cu rațiunea, cu luciditatea duse la extrem, oferă lecții de engleză, de obicei, fete, celor ce vor să învețe engleza, însă, cum știm că individul este unul ce sucombă în fața unei existențe tot mai închistate într-un singur locus vivens, singura legătură cu exteriorul fiind menajera, care participă într-un fel sau altul la acest ritual macabru și intrigant totodată, profesorul merge din aproape în aproape în domenii tot mai abstracte, iar în momentul de paroxism pe care-l are profesorul, acesta o înjunghie pe elevă din cauza unor motive care nu ne sunt nouă, spectatorilor, explicate nici în final, ultima replică a menajerei fiind una de uimire și dezamăgire totodată, însă nu are timp să se complacă într-o astfel de situație prea mult pentru că deja o altă elevă a venit pentru pregătire, iar lanțul crimelor și al morților, ale profesorului, pe de o parte, și ale elevelor, pe de alta, se va continua iar și iar la infinit, într-un mecanism absurd ce se învârte în gol.

     Însă Ionescu nu este singurul care abordează moartea în scrierile sale, printre promotorii teatrului absurdului mai întâlnim un Edward Albee, un Sławomir Mrożek, un Luigi Pirandello.

     Spre exemplu, într-una din piesele sale, Mrożek pune problema mântuirii lumii, iar Regele așteaptă sosirea a trei academicieni sau profeți, care să lumineze Lumea și să o salveze de la pieire, dar în piesă sunt puse față în față dubluri ale personajelor, iar de aici se ivește întrebarea pe care și-o pun toate personajele: cine este personajul adevărat[2], alegându-se, ca soluție, uciderea dublului în urma unor discuții purtate atât cu primii, cât și cu cei din urmă, în final, trecându-se de la tema venirii magilor pentru a-l anunța pe împărat că Isus s-a născut la cea a morții, moarte care devine aici, la Mrożek, o farsă, dar totodată și un element pregnant. Toți mor, inclusiv regele, la sfârșit rămânând doar capetele tăiate, trei la număr, ale profeților care s-au dovedit a fi cei reali, cu un rânjet întipărit pe fața lor, moartea devenind un proces în masă care-și pierde sensul biblic-social, devenind o bufonadă care stârnește atât râsul, prin felul în care aceasta survine, cât și întrebarea pe care cei mai mulți scriitori de teatru absurd, considerăm noi, și-au pus-o, anume: „De ce?”.

     Alți dramaturgi în ale căror piese moartea survine adesea fie grotesc, fie tragic de-a dreptul sunt Albert Camus, care nu se înscrie propriu-zis în teatrul absurdului, ci pune bazele conceptelor ce vor fi folosite și rafinate ulterior în dramaturgia universală, de la care menționăm Caligula, Neînțelegerea, Răscoală în Asturii, Jean-Paul Sartre, de la care menționăm doar Cu ușile închise și Muștele, printre altele, piese a căror greutate stă atât în problematica pe care o abordează, ca mai toți existențialiștii, existența în sine, dar și prin faptul că existența este pusă într-o continuă balanță, dacă putem să ne exprimăm astfel, cu moartea; altfel spus, asupra existenței omului în sine planează moartea, un inexorabil drum ce rămâne mereu deschis în fața omului căzut în timp, căzut în dizgrația greței existenței, greață care devine, prin rafinamentul și, ulterior, prin diversificarea survenirii morții în teatrul absurd, un laitmotiv al scriitorilor, indiferent că vorbim de Eugen Ionescu, de Mrożek, Luigi Pirandello, Beckett sau chiar și în mai puțin cunoscuta – și singura cu o adevărată însemnătate pentru estetica și evoluția formelor teatrului absurdului – piesă a lui Büchner, Woyzek.


[1] vezi supra

[2] Un joc apropiat de quiproquoul folosit în dramaturgie, nu numai în cea a absurdului, folosit de un promotor al quiproquoului la noi, I. L. Caragiale, în special în D’ale carnavalului.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s