tentativă


sunt singur pe străzi nu mă aude nimeni
vorbesc singur, iar pereții plămânilor se înnegresc, se împletesc
în mine ca patru perechi de mâini pe o singură

soarele se așază liniștit pe marginea fântânilor arteziene
zâmbește, pleacă mai departe
printre câini
printre femeile din fiecare zi
luni marți miercuri
joi
vineri
sâmbătă duminică, zi în care ne odihnim îngerii, îi punem în pătuc, la somn acum, înger-îngeraș

mâine e o nouă zi de hăituit
umbre

Advertisements

3 poeme de Deborah Landau


Doamnelor și domnilor, iată-i pe

Doamnelor și domnilor, iată-i pe
Domnul și Doamna momentului acum și dansând.

Domnul și Doamna capătului suferinței.
Domnul și Doamna în siguranță și spre unde.

În căutarea nopții îl va avea. El va avea.

O serie de zile împlinite și golite.
O apropiere primitoare și un pântec.

Îi toarnă în pahar una spumoasă. Ea i-o toarnă pe-a ei.

Dragostea până acum a fost totul
să continuăm astfel s-o facem împreună.
Puțin beți și plini de dorință.

(Doi oameni ieșind în fugă dintr-o clădire ținându-se de mâini,
R a zis).

(Ladies and gentlemen, introducing,)

Bărbații se uită la mine ca și când ar avea ceea ce vreau.

Bărbații se uită la mine ca și când ar avea ceea ce vreau.
Acel câmp energetic al foamei cumplite ce te lovește.

Sălășluiește acolo. Este el conștient?
Nu pot să văd unde va duce.

Pot vedea unde trebuie să merg
dar unde niciodată nu ajung. E ca într-o piesă.

Când stau pe pat mădularele îmi amorțesc.
Când cerul se întunecă.

Nevoia e acolo
dar și obligația

de a încetini.
Mereu nevoia.

Mereu obligația.
Ești încă tânără, zice,

dar tinerețea va arde toată deodată
și va pieri pe veci.

(Men look at me like they have the thing I want.)

În piesele de operă obții ceea ce îți trebuie.

În piesele de operă obții ceea ce îți trebuie.
Nu e mariaj.

Un bărbat cu care să te culci.
Un loc să-mi pun capul noaptea.

Știe fiecare drum din mine.
Poate găsi acel turn-off fără ajutor.

Poate conduce de-a lungul zidului de piatră jos
în întuneric până când ajunge la câmpul întins

iar eu merg cu el, la țară.
În materie de sex marital nu am încălcat nicio lege.

Sunt propria mașină virând în propria
parcare.

El mi-e co-, părtașul meu.
Abia îl văd.

(In opera you get what you need.)

Deborah Landau, din Petrecerea nunții/ The Wedding Party, traducerile îmi aparțin

random


s-a dus sesiunea.
discuții.

nimicuri.
important e că nu am bere, țigările s-au dus și ele, una după alta, uite-așa, c-au avut ele chef să se lase fumate, ca o pisică (a se citi femeie) ce se lasă mângâiată, după care pleacă. „să plecăm oriunde vedem cu ochiul”, pentru că „nu-mi pasă unde-ai fost în seara asta, nu are nicio importanță, draga mea, doar stai aici, brațele mele în jurul tău, iubirea mea e mare, restul lumii ar putea pieri, iar mie nu mi-ar păsa”, sunete de chitară, sunete de frunze bătute de vânt, focul ce ne-ar mistui (ce-i ăla foc?) și nimic pe lângă.

discuții cu oameni, pe lângă oameni, mai deschide o sticlă de vin, întoarce discul de vinilin, aprinde-ți o țigară, aprinde-mi o țigară. la tine.

cu tine, fumăm în noapte, fumul ne înconjoară, Dunărea tace, luna privește spre lupi, buzunare pline de furtuni, pantaloni aruncați și nimicul de a doua zi. pentru că plec. pentru că vreau să mă întorc.

ar trebui să mai scriu ceva, dar nu am nicio tragere de inimă, nu am niciun chef.

HJNO.

și

un altul de pe site, Deborah Landau


Istoria m-a desenat. Avea o față.
Palidă și ascuțită cu un cioc coroiat.

Cineva din galeria fotografilor
căptușindu-i holul bunicului.

Pentru început, am vrut să-i vorbesc.
Masa din colț ne-a primit, două animale mari

în separeul unui restaurant alcătuit complet din lumină,
Jack de la Blue Matter,

stând chiar în fața mea în aerul necunoscut.
Cu mult după lăsarea nopții am mers înspre sud de-a lungul străzii

ca un cuplu de beți.
Odată la câteva luni ne vedeam pentru a cina în oraș.

Apoi lungul tăcutul interval al anilor
dintre noi. Puțin probabil.

Deborah Landu — The Wedding PartyPetrecerea de nuntă, traducere proprie

sursa

Crush, de Ada Limón


Poate că mădularele mele sunt
mai mult pentru decorări,
ca sentimentul pe care-l am față de
hurma. Nu le poți
mânca, de fapt. Sau nu
ai vrea să. Dacă apuci
pielea moale cu pumnul
e ciudat într-un fel,
de parcă ai mai fost aici
cândva, și dureros,
ca și cum ai prefera să o storci cu dinții
grăbit, înainte să scuipi
părțile moi înapoi
să le ții pe limbă ca
zahărul ars sau vina.
Pentru început, totul a fost
un accident, ai tăiat
ramura care trebuie
și un fel de lumină
s-a trezit la viață undeva dedesubt,
iar fructul de neconsumat
s-a făcut negru și uscat.
Gândește așteptare necesară.
Gândește creion portocaliu.
E o sferă joasă, aplecată
în formă de inimă rămasă
și cea mai apropiată, poți
spune, încerc
să te iubesc tot mai puțin.

Crush/ Slăbiciune, de Ada Limón

traducere proprie

sursa

pohem


so here I am walking down the avenue
nothing in my hand
no one by my right hand

the trees whispering lonesome as they are with the branches scratching the skies
of my empty eyes

blue pale girls passing

red lonely women walking

sick people dancing their way to the graveyard where there is no sorrow, no pain, no nothing,
not even a god, just a cross planted in the dust
and music floating
unknown
in the-something-we-can’t-name

men dying in empty bars
cars chasing along the road with no hand steering the wheels

Tristan Tzara — poeme II


VI

*

acum îți scufund ochii în negrul adânc al cântecului de paie
vântul va fi mai viu strecurat de vecerniile pupilelor tale fluture
acum topesc la lumânare amintire înstrăinată
rătăcind cu labirinturile legate de umbra pașilor mei
cu grele pachete de labirinturi în spinare
pierdut în lăuntrul meu pierdut acolo
unde nimeni nu se încumetă purtat pe targa aripilor de uitare
și-n ciuda rachetelor plecate-n lăuntrul globului
stemele geologice pirotesc în gâtlejul muntelui
căruia corbii îi tulbură liniștea indescifrabilă
înșurubându-și largile puternicele spirale de-oțel în jurul
zborului unic
pierdut în lăuntrul său acolo unde nimeni nu se-ncumetă doar
uitarea

VII

*

copil îngălbenit printre teancurile de tinereți
și tinereți acoperite de rațiuni împotmolite-n nisipuri
copil nesătul printre relicve
apa proaspătă s-a-ntunecat și ochii ei au murit cu toții
strigătoare tinerețe ce înmulțește oglinzile
și pune-n mișcare ale ecourilor târzii isprăvi
la fiece pas regăsită și mereu mai fugară
asemeni unei plante ce fără să știe ne-ar devora
asemeni unei iubiri care fără să știe ne-ar devora
printre sloiuri de gheață o bucurie care fără să știe-ar țâșni
asemenea mersului al cărui contur i l-ar desena cu o mână
subțire
coroana arborelui s-ar vedea în frunză
și-n fiece frunză o altă frunză ar fi
și-n fiece frunză-ar fi trunchiul copacului fără să știe
într-o altă limbă decât aceea cu care suntem acoperiți
tu vezi amiaza plină în inima fructului mușcat și-asemeni tulpinilor vei cum crengile stau și se-ntind
prin pleoapele-abia-ntredeschise
asemeni graiurilor fără de număr
asemeni nervurilor ancorate-n frunză
și până să vezi să nu mai poți – asemeni –
până la culorile pestrițe ale nesfârșitelor înrudiri
ecou de forme paralele cărarea glasurilor se pierde cu-a ta în mare cu zgomotele pe care legenda le-amestecă
cu ochiu-n așteptare al nesupușilor

*

copacul trăiește-n tine și tu-n umbra lui viețuiești
cercuri concentrice fug cu timpul
inima un pietroi pe care-necații și-l leagă
le ține-n adâncul inexprimabilelor corespondențe
abia mișcându-se printre greșeli
legăturile groase – o lenți vâslași de funingine
intrați pe fereastră – noaptea bătrână a măștilor
în fiece noapte lasă să intre în mine lunga ei tinerețe
căreia n-o să-i mai fugă de sub picioare acest pământ dușman

*

i-am simțit gustul puțin sărat
și i-am pierdut căile ascunse
iubirea deschisă ca un mormânt
atâția oameni răbdători o poartă-n ei până la mormânt
atâtea alte umbre
plantele crispate și-n ierbare atâtea alte vieți prea lungi nopți
fac să răsune rimele lor delirante
și-atâtea altele și-atâtea altele
cine-ar putea să le citească și să le mai rostească o dată
cei ce n-au putut nici să moară nici să trăiască

VIII

mi-aduc aminte de-o sinuoasă dezamăgire care-și trăgea din
trecut amara-i substanță
plutind fără lumină pe nu știu unde
vedeam uneori deschizându-se pe fruntea cântecului o oglindă
ca o copilărie încremenită
care scuipa imaginea pe jos
sfărâma strălucitoarea tinere – urme de sânge se târau undeva
pe cearceafuri murdărite de-amurguri întârziate
viermi cuprinși de febră sub jar

mi-aduc aminte și că era o zi mai dulce ca o femeie
mi-aduc aminte de tine chip al păcatului
plăpândă singurătate voiai să-nfrângi toate copilăriile peisajlor
numai tu lipseai de la apelu-nstelat
mi-aduc aminte de un orologiu ce tăia capete ca să arate orele
cele care-i așteaptă pe-nsigurați la răspântii
în fiece trecător singuratic el își sfâșie-o zi răspântia unei zile
și cum ora iubirii vine din aer se-ntoarce-n aer
fiece răspântie se regăsește-ntr-o altă nepăsătoare-așteptare
cu melodie pe care-o cânți depărtată
tot mai îndepărtată copilărie
pământului mestecat cu cenuși în încuietoarea mandibulelor
agricole
lacomă poartă cu râs adult de fier
mi-aduc aminte de graba misterioasă care te-mboldea după
trecerea unui convoi
lanțuri grele se mișcau negre în capete
cocoși înălțau un cântec frugal între fiecare pereche de priviri
vânturile ștergeau de pe boturile umede lătrăturile proaspete
ele urmau să explodeze foarte departe unde nu mai exista
memorie
explodau cu vuiet de flăcări tăcute
mi-aduc aminte de-o tinerețe senină ce aduna-n galantarul ei
suspinele sclipitoare ale exploziei împrăștiate
fără de zgomot însă ticsită de flăcări
cât de mult le iubesc când metalice reînvie din lacrimi
tu știi -adolescență de zăpadă – ți-aduci aminte
de primejdiile ce se-ntorceau dintr-odată-n bura neagră a
lacrimilor
printre geamandurile sânilor tăiați
voiam să bem tot sângele stâncilor purulente-ale soarelui
care-ncercau să înhațe valurile cu boturi fierbinți
marea aduce cicatrice calde încă și voluptuoase
la fiece geamăt își golea sacul cu cârâitoare al altor dureri
nemiștiind ce să facă ți-aduci oare-aminte de zgomotul ce
ne strângea-n brațe

(…)

*

drumurile surde își pierdeau aripile
și omul creștea sub aripa de tăcere
om aproximativ ca mine ca tine și ca tăcerile celelalte

XIII

*

vezi tu alinierea cadavrelor în mine
e podul durerilor în rânduri închegate de vârste
murinda unduire a sentimentelor ce nu se mai aprind
când ochii se freacă de aspra lumină vezi
în ciuda argumentului de-aruncat scrisori de ploaie-n cutia
ladă de gunoi
plantele agățătoare ale venelor tale
se luptă cu greutatea luminii povârnite
spasmodice degelte lor îmi încercuiesc capul iar noaptea
desprinde legile din caruselul de spini
creier ale cărui canale în zori ajung la nodul zilei și-al nopții când își strâng mâinile
la izvorul drumurilor mărginite de pufuri și dinți
vremea aleargă pe străzi de-a lungul despărțirilor
în timp ce pe ecran jongleriile demonului reîntors
pâlpâie în fugare scântei de apă
și-n inimi sunetele fanfarelor dense
duc anii să cucerească mâniile
acum cupola tăcerii își pune tichia pe-oraș
un înger nu se teme să rămână atârnat în văzduh
după ce a aruncat cheia pe fereastră
care-i surâsul acesta perpetuu ce ne privește
și pe care-n nopțile de vară-l numim mister
secretul la urechea ta face să crească flori fructe ca niște cercei
alfabetul colierului tău de dinți
ești atât de frumoasă că nici nu știi
la lumina colonadelor antice lacăte de rime
el îi duce cerului scrisoarea lui de dragoste
fără să-l găsească fără să-l găsească
trenul sfâșie ținutul

(…)

Tristan Tzara — Șapte manifeste DADA cu câteva desene de Francis Picabia. Lampisterii. Omul aproximativ (1925-1930), versiuni românești, prefață și note de Ion Pop, Editura Univers, București, 1996

preferabil, de citit pe melodia asta: