Home » de prin periodice » Tristan Tzara — poeme II

Tristan Tzara — poeme II


VI

*

acum îți scufund ochii în negrul adânc al cântecului de paie
vântul va fi mai viu strecurat de vecerniile pupilelor tale fluture
acum topesc la lumânare amintire înstrăinată
rătăcind cu labirinturile legate de umbra pașilor mei
cu grele pachete de labirinturi în spinare
pierdut în lăuntrul meu pierdut acolo
unde nimeni nu se încumetă purtat pe targa aripilor de uitare
și-n ciuda rachetelor plecate-n lăuntrul globului
stemele geologice pirotesc în gâtlejul muntelui
căruia corbii îi tulbură liniștea indescifrabilă
înșurubându-și largile puternicele spirale de-oțel în jurul
zborului unic
pierdut în lăuntrul său acolo unde nimeni nu se-ncumetă doar
uitarea

VII

*

copil îngălbenit printre teancurile de tinereți
și tinereți acoperite de rațiuni împotmolite-n nisipuri
copil nesătul printre relicve
apa proaspătă s-a-ntunecat și ochii ei au murit cu toții
strigătoare tinerețe ce înmulțește oglinzile
și pune-n mișcare ale ecourilor târzii isprăvi
la fiece pas regăsită și mereu mai fugară
asemeni unei plante ce fără să știe ne-ar devora
asemeni unei iubiri care fără să știe ne-ar devora
printre sloiuri de gheață o bucurie care fără să știe-ar țâșni
asemenea mersului al cărui contur i l-ar desena cu o mână
subțire
coroana arborelui s-ar vedea în frunză
și-n fiece frunză o altă frunză ar fi
și-n fiece frunză-ar fi trunchiul copacului fără să știe
într-o altă limbă decât aceea cu care suntem acoperiți
tu vezi amiaza plină în inima fructului mușcat și-asemeni tulpinilor vei cum crengile stau și se-ntind
prin pleoapele-abia-ntredeschise
asemeni graiurilor fără de număr
asemeni nervurilor ancorate-n frunză
și până să vezi să nu mai poți – asemeni –
până la culorile pestrițe ale nesfârșitelor înrudiri
ecou de forme paralele cărarea glasurilor se pierde cu-a ta în mare cu zgomotele pe care legenda le-amestecă
cu ochiu-n așteptare al nesupușilor

*

copacul trăiește-n tine și tu-n umbra lui viețuiești
cercuri concentrice fug cu timpul
inima un pietroi pe care-necații și-l leagă
le ține-n adâncul inexprimabilelor corespondențe
abia mișcându-se printre greșeli
legăturile groase – o lenți vâslași de funingine
intrați pe fereastră – noaptea bătrână a măștilor
în fiece noapte lasă să intre în mine lunga ei tinerețe
căreia n-o să-i mai fugă de sub picioare acest pământ dușman

*

i-am simțit gustul puțin sărat
și i-am pierdut căile ascunse
iubirea deschisă ca un mormânt
atâția oameni răbdători o poartă-n ei până la mormânt
atâtea alte umbre
plantele crispate și-n ierbare atâtea alte vieți prea lungi nopți
fac să răsune rimele lor delirante
și-atâtea altele și-atâtea altele
cine-ar putea să le citească și să le mai rostească o dată
cei ce n-au putut nici să moară nici să trăiască

VIII

mi-aduc aminte de-o sinuoasă dezamăgire care-și trăgea din
trecut amara-i substanță
plutind fără lumină pe nu știu unde
vedeam uneori deschizându-se pe fruntea cântecului o oglindă
ca o copilărie încremenită
care scuipa imaginea pe jos
sfărâma strălucitoarea tinere – urme de sânge se târau undeva
pe cearceafuri murdărite de-amurguri întârziate
viermi cuprinși de febră sub jar

mi-aduc aminte și că era o zi mai dulce ca o femeie
mi-aduc aminte de tine chip al păcatului
plăpândă singurătate voiai să-nfrângi toate copilăriile peisajlor
numai tu lipseai de la apelu-nstelat
mi-aduc aminte de un orologiu ce tăia capete ca să arate orele
cele care-i așteaptă pe-nsigurați la răspântii
în fiece trecător singuratic el își sfâșie-o zi răspântia unei zile
și cum ora iubirii vine din aer se-ntoarce-n aer
fiece răspântie se regăsește-ntr-o altă nepăsătoare-așteptare
cu melodie pe care-o cânți depărtată
tot mai îndepărtată copilărie
pământului mestecat cu cenuși în încuietoarea mandibulelor
agricole
lacomă poartă cu râs adult de fier
mi-aduc aminte de graba misterioasă care te-mboldea după
trecerea unui convoi
lanțuri grele se mișcau negre în capete
cocoși înălțau un cântec frugal între fiecare pereche de priviri
vânturile ștergeau de pe boturile umede lătrăturile proaspete
ele urmau să explodeze foarte departe unde nu mai exista
memorie
explodau cu vuiet de flăcări tăcute
mi-aduc aminte de-o tinerețe senină ce aduna-n galantarul ei
suspinele sclipitoare ale exploziei împrăștiate
fără de zgomot însă ticsită de flăcări
cât de mult le iubesc când metalice reînvie din lacrimi
tu știi -adolescență de zăpadă – ți-aduci aminte
de primejdiile ce se-ntorceau dintr-odată-n bura neagră a
lacrimilor
printre geamandurile sânilor tăiați
voiam să bem tot sângele stâncilor purulente-ale soarelui
care-ncercau să înhațe valurile cu boturi fierbinți
marea aduce cicatrice calde încă și voluptuoase
la fiece geamăt își golea sacul cu cârâitoare al altor dureri
nemiștiind ce să facă ți-aduci oare-aminte de zgomotul ce
ne strângea-n brațe

(…)

*

drumurile surde își pierdeau aripile
și omul creștea sub aripa de tăcere
om aproximativ ca mine ca tine și ca tăcerile celelalte

XIII

*

vezi tu alinierea cadavrelor în mine
e podul durerilor în rânduri închegate de vârste
murinda unduire a sentimentelor ce nu se mai aprind
când ochii se freacă de aspra lumină vezi
în ciuda argumentului de-aruncat scrisori de ploaie-n cutia
ladă de gunoi
plantele agățătoare ale venelor tale
se luptă cu greutatea luminii povârnite
spasmodice degelte lor îmi încercuiesc capul iar noaptea
desprinde legile din caruselul de spini
creier ale cărui canale în zori ajung la nodul zilei și-al nopții când își strâng mâinile
la izvorul drumurilor mărginite de pufuri și dinți
vremea aleargă pe străzi de-a lungul despărțirilor
în timp ce pe ecran jongleriile demonului reîntors
pâlpâie în fugare scântei de apă
și-n inimi sunetele fanfarelor dense
duc anii să cucerească mâniile
acum cupola tăcerii își pune tichia pe-oraș
un înger nu se teme să rămână atârnat în văzduh
după ce a aruncat cheia pe fereastră
care-i surâsul acesta perpetuu ce ne privește
și pe care-n nopțile de vară-l numim mister
secretul la urechea ta face să crească flori fructe ca niște cercei
alfabetul colierului tău de dinți
ești atât de frumoasă că nici nu știi
la lumina colonadelor antice lacăte de rime
el îi duce cerului scrisoarea lui de dragoste
fără să-l găsească fără să-l găsească
trenul sfâșie ținutul

(…)

Tristan Tzara — Șapte manifeste DADA cu câteva desene de Francis Picabia. Lampisterii. Omul aproximativ (1925-1930), versiuni românești, prefață și note de Ion Pop, Editura Univers, București, 1996

preferabil, de citit pe melodia asta:

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s