răspuns la provocare


cu riscuri, răspund

Dinosauria, We

Născuți în acest fel
În această lume
În care fețele-de-cretă zâmbesc
În timp ce Doamna Moarte râde
În timp ce ascensoarele se strică
În timp ce peisajele politice se dizolvă
În timp ce angajatul de la supermarket deține o diplomă de facultate
În timp ce peștii uleioși își scuipă prada uleioasă
În timp ce soarelui i se pune o mască
Suntem
Născuți astfel
În această lume
În aceste războaie tâmpite planificate
În văzul fabricii închise cu geamuri ce duc nicăieri
În bodegi unde oamenii nu-și mai vorbesc
În mijlocul luptelor cu pumni ce degenerează în împușcături și înjunghieri
Născuți în această lume
În spitale atât de scumpe încât e mai ieftin să mori
În cabinete de avocatură ce-ți iau atâția bani încât e mai ieftin să pledezi vinovat
Într-o țară unde închisorile sunt pline iar sanatoriile închise
Într-un loc unde masele transformă proști în eroi înavuțiți
Născuți aici
Pășind și trecând prin lumea aceasta
Murind din cauza ei
Amuțiți din cauza ei
Castrați
Corupți
Dezmoșteniți
Din cauza ei
Mințiți de ea
Folosiți de ea
Ea, care ne calcă în picioare
Înnebuniți și îmbolnăviți de viața asta
Abrutizați
Dezumanizați
De această lume
Inima e înnegrită
Degetele caută gâtul
Arma
Cuțitul
Bomba
Degetele caută un zeu ce nu răspunde
Degetele caută sticla
Pastila
Praful
Suntem născuți în această moarte plină de tristețe
Suntem născuți pe timpul unui guvern cu datorii pe 60 de ani
Ce în curând va fi incapabil să plătească măcar dobânda datoriei
Iar băncile vor arde
Banii vor fi inutili
Vor fi crime nepedepsite pe străzi
Vor fi arme și gloate rătăcinde
Pământul va fi inutil
Mâncarea va deveni un refugiu din ce în ce mai puțin
Puterea nucleară va fi preluată de cei mulți
Exploziile vor zgudui pământul încontinuu
Oameni-roboți iradiați se vor spiona unul pe celălalt
Cei bogați cei aleși vor privi de pe platformele spațiale
Infernul lui Dante va arăta ca un teren de joacă
Soarele nu va mai fi văzut și va fi o noapte fără sfârșit
Copacii vor muri
Toată vegetația va pieri
Oameni iradiați vor consuma carnea oamenilor iradiați
Marea va fi otrăvită
Lacurile și râurile vor dispărea
Ploaia va fi noul aur
Corpurile putrescente ale oamenilor și ale animalelor vor puți în briza nopții
Ultimii supraviețuitori vor fi învinși de noi și odioase boli
Iar platformele spațiale vor fi distruse de uzură
Epuizarea proviziilor
Efectul firesc al decadenței generalizate
Iar tăcerea cea mai minunată niciodată auzită
Va fi născută din aceasta.
Soarele va rămâne ascuns acolo
Așteptând următorul capitol.

că răspuns (cu riscuri cu tot) provocării unui anotimp în berceni

Sebastian Reichmann – Mocheta lui Klimt


Tăietura din Cotentin

cu cât se îndepărtau de mine se apropiau între ei
o secundă mai târziu erau de-acum despărțiți

cearta de la cafenea se dilua pe plajă

nimic mai abstract decât un prosop de baie albastru

ziua cea mai lungă nu mai era sinonimă cu ziua cea
mai călduroasă

vorbeam englezește și trăgeam unul în altul
gloanțele erau din chewing gum

numeam locul acela refugiu

apele vii pregăteau un drum mai uscat
aveau un adevărat cântăreț de rock la Hotelul
Coastei Insulelor

norii Pământului de Mijloc erau alungați prin cântece

un cuplu recent se săruta în Barul Pieții
bărbatul părea mai în vârstă obosit muncitor
bucuria lui era sobră

ca biserica satului zidită în secolul XII
pe care am recunoscut-o de la prima privire ca și cum

Barneville (Normandia), 28 august 2005

Te strig în zid

în zid te strig
și nu prin zid
în gând unde ai fost
zidită trecusem înainte ca un
cuvânt scris pe o vâslă
să se transforme
în nălucire și să despice
apele ca să te pot vedea

în zid te strig
și văd pânzele corăbiei din vitrină
cu zgomot de pahare sparte și
de tacâmuri vraiște căzute pe sub mese

în zid te strig
nu te văd prin zid
numele tău scris de mult pe cheia ușii
dinspre stradă

București, 8 noiembrie 2005

Un pahar spart rămâne întreg

un pahar spart rămâne întreg
odată spart
nu se mai poate sparge
încă o dată
întregul din el redevine unic
și fără niciun cusur

un pahar spart la miezul nopții
o întregește
fără ca ea să fie pregătită
o face să existe

în fiecare din nopțile mele
un pahar așteaptă să se spargă

Paris, 12 spre 13 ianuarie 2006

Dublul

Dublul întâlnit azi în metrou
nu e dublul meu nici al tău
apariția lui neîndoielnică
printre fantome și martori oculari
mă face fărâme
și mă varsă în tine
zeii hazardului au coborât în metrou
aici este Olimpul
infernul e o stație
închisă pentru renovare

Paris, 2 aprilie 2006

tentativă


când resemnarea nu mai are rost, intri prin toate spațiile imposibile să cauți. nu contează ce, contează doar să găsesc.
dar uneori. poate pentru că am îmbătrânit, și pașii mei sună hodorogiți, ca vocile bătrânilor bețivi din gara scorojită.

și nu cred să fie vreodată ceva mai puternic decât sentimentul nostalgiei din oase, din praf, de pe perna pe care adorm cu greu, orb aproape.
lumina răsare greu, cu fiecare zi din ce în ce mai greu, oamenii păsările nimicul din ghenele de gunoi de pe rafturile cu cărți rătăcite. și toate gândurile care vin repede-repejor la mine, obediente ca un câine dresat, ca un câine abandonat, nu sunt decât
dar nu le găsesc rostul.

pohem?


ne plimbăm oasele acoperite de bronz pe străzile topite,
valul de căldură ce ne lovește în moalele capului seamănă cu fata morgana
de la blocul b5 etajul 2,

muzica din căști se întinde pe de lături, iar notele
frumoasele urlete și chitare
frumoasele femei din profil
și părul lor despletit de fecioare acoperă noaptea și ce-a mai rămas din ea

ne desprindem oasele din eternitate și ne lipim de cearceaful rece al patului
pregătiți de o altă noapte

albă

old Chuck


How Did They Get Their Job?

a book reviewer has just called me a “second-rate Saroyan
with a hangover.”
this is not so bad when you consider what some of my women
have called me.

I have received many bad book reviews in my time and I
expect to receive
many more
but being human and like any other writer
I do get a bit galled when I feel that a reviewer has not
properly
done his homework
and when his critique is read by thousands of people
it tends to compound
misconception:

furthermore, a writer sledom gets to know his reviewer, I
mean
you don’t get to see him sitting across from you, uoi
don’t get to see the look of him, hear him talk, listen to
his ideas—
for only then would you know if that fine fellow is a
jack-off, a dinky moralist, a failed young writer or most
likely
just nothing at all.

but enough of that, tonight this second-rate Saroyan is
drinking his
way toward a first-rate hangover
bit because of a crappy review but because it’s just what
I like to do
while writing little stories and poems and sometimes
novels influenced by
Hemingway, Céline, Mahler, Dostoevsky, Turgenev, Jeffers,
Lawrence,
Cummings, Shostakovitch, Mahler, Mozart, Sibelius,
Beethoven,
Faulkner, Fante, Sherwood Anderson, Hamsun, my cats,
my wife,
the shape of my coat thrown over a chair, the weeping of
the planet,
the curving elbow of time, the flight of the hummingbird
and
Bartok in a dirty white apron handing me a plate of
shelled nuts.

In this Place

there are the dead, the deadly and the dying.
there is the cross, the builders of the cross and the
burners of the
cross.

the pattern of my life forms like a cheap shadow
on the wall before me.

my love
what is left of it
now must cralw
to wherever it can crawl.

the strongest know that death is
final
and the happiest are those gifted with the
shortest journey.

Charles Bukowski — New Poems Book Four, Virgin Books Ltd., London

Borges, texte


„Scriu totul, cu riscul de a scrie adevăruri îndeobște cunoscute , dar pe care le va rătăci mâine neglijența, chipul cel mai sărac al misterului și prima lui înfățișare”, asta zice Borges în biografia lui Buenos Aires, iar într-o notă de subsol spune următoarele:

„Afirm sus și tare – fără temeri sclifosite și fără vreo schimbătoare înclinație pentru paradox – că numai țările noi nu au un trecut; cu alte cuvinte, au o amintire autobiografică despre el; cu alte cuvinte, au o istorie vie. Dacă timpul este succesiune, trebuie să recunoaștem că, acolo unde există o mai mare densitate de fapte, se scurge mai mult timp și că râul timpului curge mai năvalnic de partea aceasta, plină de inconsecvențe, a lumii. Cucerirea și colonizarea acestor regate – câteva mici forturi speriate, din vălătuci, agățate de coastă și păzite de zarea povârnită, arc declanșator al atacului indigenilor – au fost acțiuni atât de efemere, încât un bunic al meu, în 1872, a putut comanda ultima bătălie importantă împotriva indigenilor, înfăptuind, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, acțiunea de cucerire din veacul al XVI-lea. Totuși, de ce să invocăm destinele celor ce nu mai sunt? Eu n-am simțit timpul ușuratic la Granada, la umbra turnurilor de sute de ori mai vechi decât smochinii, ci l-am simțit în schimb în Pampas și în cartierul Triunvirato: loc insipid năpădit de țigle, având un aer englezesc acum, cu hornuri fumegânde de cărămidă în urmă cu trei ani, cu islaz și case risipite în urmă cu cinci ani. Timpul – emoție europeană a unor oameni care au lăsat în urma lor multe zile, un fel de justificare și cunună – are o circulație mai nesăbuit în aceste republici. Tinerii îl simt ca pe o povară. Aici suntem de-o seamă cu timpul, suntem frații lui.”

Evaristo Carriego, I. Palermo din Buenos Aires, p. 55

poem al lui Evaristo Carriego, căruia Borges îi acordă mult respect și laudă:

Nu. Nu, îți spun. Și știu ce spun: nicicând,
nicicând n-om mai iubi ca prima oară,
iar anii-ncet vor trece, dar nicicând,
nu vom iubi nicicând, nicicând pe alta.
Prea bine vezi. Când te gândești că tu
ziceai, mâhnită de singurătate,
că, dacă mori, n-o să te pomenim.
Cum te-nșelai! Trecut-au anii, iată,
și amintirea ta neștearsă este.
Și cât erai de dulce și duioasă,
cum nimeni n-a mai fost. Târziu ți-am spus-o.
Târziu, nu este-așa? Târziu, când tu
să ne auzi nu poți. Puține fete
ca tine-au fost pe lume. Nu te teme,
de tine doar ne vom aduce-aminte.
De tine doar, de nicio altă fată.
Și niciodată n-om iubi pe alta.

+ de citit integral Jocul de truco (pp. 110-113).

„La începuturile cosmogoniei lui Hakim se află un Dumnezeu spectral. Această divinitate este, în chip măreț, lipsită de origine, de nume și de chip. Este un Dumnezeu imuabil, dar imaginea lui a proiectat nouă umbre, care, coborând din înălțimea lor la faptă, au înzestrat și prezidat întâiul cer. Din această primă coroană demiurgică s-a înfiripat o a doua, tot cu îngeri, cârmuitori și tronuri, iar aceștia au zidit mai jos alt cer, care era duplicatul simetric al celui dintâi. Acest al doilea conclav s-a văzut reprodus într-un al treilea ș acesta în altul inferior, și așa până la al nouă sute și nouăzeci și nouălea. Stăpânul cerului ultim este cel care cârmuiește – umbră a umbrelor altor umbre -, iar fărâma lui de divinitate tinde către zero.
Lumea în care sălășluim e o eroare, o incompetentă parodie. Oglinzile și paternitatea sunt abominabile, căci o multiplică și o afirmă. Sila este virtutea fundamentală. Spre ea ne pot călăuzi două discipline (a căror alegere e lăsată liberă de către profet): abstinența și desfrâul, exercițiul cărnii sau castitatea.
Paradisul și infernul lui Hakim nu sunt mai puțin deznădăjduite. Celor care tăgăduiesc Cuvântul, celor care tăgăduiesc Vălul cu pietre scumpe și Chipul (spune un blestem care se mai păstrează încă în Roza Ascunsă) le făgăduiesc un Infern miraculos, căci fiecare dintre ei va domni peste 999 de împărății de foc, și în fiecare împărăție vor fi 999 de munți de foc, și în fiecare munte 999 de turnuri de foc, și în fiecare turn 999 de caturi de foc, și în fiecare cat 999 de paturi de foc, și în fiecare pat se va afla el însuși și 999 de întruchipări de foc (care vor avea chipul și glasul lui) îl vor chinui pe veci.

Profetul mincinos Hakim din Merv, cu dedicație pentru Angélica Ocampo

Jorge Luis Borges — Moartea și busola, proză completă, trad. și note de Irina Dogaru, Cristina Hăulică, Andrei Ionescu, Editura Polirom,  Iași, 2006

Borges și ființele imaginare


Asinul cu trei labe

Pliniu spune că Zarathustra, fondatorul religiei încă practicate de farșii* din Bombay, ar fi scris două milioane de stihuri; istoricul arab Tabari afirmă că operele lui complete, eternizate de niște caligrafi pioși, sunt alcătuite din douăsprezece mii de piei de vacă. E deja de pomină faptul că Alexandru Macedon a pus să fie arse la Persepolis, și doar bun memorie a preoților a salvat de la pieire scrierile fundamentale, completate, începând cu secolul al IX-lea, de lucrarea enciclopedică Bundahish, care conține și această pagină:

„Se spune că Asinul cu Trei Labe stă în mijlocul oceanului, are trei copite nedespicate, șase ochi, nouă guri, două urechi și un corn. Are blana albă, folosește hrană spirituală și e întru totul drept. Doi dintre cei șase ochi stau la locul ochilor, doi în vârful capului și doi pe grumaz; cei șase ochi pătrunzători produc și distrug.
Trei dintre cele nouă guri stau pe cap, trei la ceafă și trei sub ultimele coaste**… Pusă pe pământ, fiece copită e cât un țarc cu o mie de oi, iar sub pintenul lui pot face manevre chiar și o mie de călăreți. Cât privește urechile, în ele poate încăpea tot Mazandaranul***. Cornul, care pare de aur și-i gol pe dinăuntru, are șase mii de ramificații. Cu el va învinge și va face una cu pământul toate fărădelegile ticăloșilor”.

Se știe că ambra e bălegarul Asinului cu Trei Labe. În mitologia mazdeistă****, această pocitanie binefăcătoare e unul dintre ajutoarele lui Ahuramazda (Ormuzd*****), principiul Vieții, Luminii și Adevărului.

_____________________

1. Acesta este numele dat comunităților de religie zoroastrică, limbii gujarati, locuitorilor din Gujarati (India) și Farsistan (Iran), ca și sistemului de transcriere în alfabetul arab persan a scrierilor pahlevi. Farșii din Iran se mai numesc și qabari.
2. În original, adentro de los ijares, unde ijar denumește acea parte a corpului numită pe românește hipocondru (șt.) sau deșert (pop.), definită în DEX drept „fiecare dintre regiunile superioare ale abdomenului, situate de o parte și de alta a epigastrului, sub ultimele coaste”.
3. Provincie din nordul Iranului (n.a.).
4. Religie a vechilor persani, mazdeismul se bazează pe dualismul binelui și răului, preluat și dezvoltat de zoroastrism.
5. Ormuzd sau Ormazd este numele grecesc al principiului zoroastrist al binelui, opus lui Ahriman, principiul zoroastrist al răului.

Un hibrid

„Am o dihanie ciudată, jumătate pisicuță, jumătate miel. Am moștenit-o de la tata. S-a făcut mare de tot la mine; înainte era mai mult miel decât pisică. Acum e juma-juma. De la pisică are capul și ghearele; de la mie, mărimea și forma; de la amândoi, ochii posaci și scânteietori; abia de-și mai încape în piele, iar mișcările-i sunt săltărețe și furișe totodată. Întinsă la soare în dreptul ferestrei, se face ghem și toarce; la loc deschis, aleargă de-i sfârâie călcâiele și nimeni n-o poate ajunge din urmă. Fuge ca dracul de tămâie de pisici, și-ar da buzna peste miei. În nopțile cu lună, cel mai mult îi place să umble pe streșinile acoperișurilor. Nu știe să miaune și urăște șoarecii. Stă ore în șiră la pândă în fața cotețului găinilor, dar nicicând n-a omorât vreuna.
O hrănesc cu lapte; asta-i pică cel mai bine la stomac. Soarbe laptele cu înghițituri mari, printre dinții de prădător. Firește, e un spectacol deosebit pentru copii. El mă vizitează duminica dimineața. Eu stau cu dihania pe genunchi, și toți copiii din vecini se așază în jurul meu.
Se pun atunci cele mai ciudate întrebări, la care nicio ființă omenească n-are răspuns: De ce există doar o singură jivină asemenea ei, de ce-i a mea și nu a altuia, dacă a mai existat cândva una ca ea, și ce-o să fie după ce-o muri, dacă nu se simte singură, de ce n-are urmași, cum o cheamă și câte altele. Nu mă obosesc să le dau răspuns; mă mărginesc să le arăt ce am, fără prea multe lămuriri. Uneori, copiii aduc cu ei pisici; odată au adus chiar doi miei. Spre dezamăgirea lor, nu s-au recunoscut între ele. Animalele s-au privit blajin drept în ochi și s-au acceptat unele pe altele ca pe un fapt dumnezeiesc. Pe genunchii mei, dihania nu simte nici teamă, nici dorința de a fugări. Cel mai bine se simte ghemuită în brațele mele. A prins drag de familia care a crescut-o. Faptul că-i credincioasă nu-i mare grozăvie, ci doar brodeala instinctului ei animalic pentru care, deși are pe pământ o ciurdă de legături indirecte, dar pe nimeni de același sânge cu ea, e sfânt sprijinul găsit la noi.
Uneori îmi vine să râd, căci pufăie dându-mi târcoale, mi se încurcă între picioare și nu vrea să plece de lângă mine. De parcă nu i-ar ajunge să fie și pisică și miel, mai vrea să fie și câine. Odată – și asta i se poate întâmpla oricui – nu era chip să scap de o jenă financiară și eram gata să-mi pun capăt zilelor. Plănuiam așa ceva în balansoarul din odaia mea, cu dihania pe genunchi; din întâmplare, mi-am plecat privirile în pământ și am văzut cum curgeau lacrimi pe mustățile ei mari. Ale ei, ale mele? Are pisica mea cu suflet de miel mândrie de bărbat? N-am rămas cu mare lucru de la tata, dar merită să port de grijă moștenirii lui.
Are neliniștile amândurora, a pisicii și a mielului, deși foarte diferite. De aceea nici nu-și încape în piele. Uneori sare pe fotoliu, îmi pune labele din față pe umeri și-mi apropie boticul de urechi. Pare să-mi spună ceva, dar întoarce doar capul și mă privește atent, să vadă efectul comunicării. De hatârul ei, mă fac că o înțeleg și dau din cap. Atunci sare pe podea și face salturi în jurul meu.
Poate că pentru ea mântuirea ar fi satârul măcelarului, dar dihania e o moștenire și trebuie să i-o refuz. De aceea va trebui să aștepte să-și dea suflarea, deși uneori îmi aruncă priviri de ființă rațională, care mă instigă la asemenea gest rezonabil”

Frank Kafka

 din Jorge Luis Borges în colaborare cu Margarita Guerrero – Cartea ființelor imaginare, traducere și note de Ileana Scipione, ilustrații de Felix Aftene,  Editura Polirom,  Iași, 2006