Frank O’Hara, second chalenge


E 12:20 în New York a treia vineri
după ziua Bastiliei, da
e 1959 iar eu mă duc la văcsuit pantofii
pentru că voi coborî din trenul de 4:19 în Easthampton
la 7:15 iar apoi direct la cină
și nu-i cunosc pe oamenii ce mă vor hrăni

urc pe strada înăbușitoare și încep să fiu ars de soare
și iau un hamburger și whiskey și îmi cumpăr
o carte urâtă despre LUMEA NOUĂ să văd cum o mai duc poeții
în Ghana

merg la bancă
și Domnișoara Stillwagon (Linda am auzit cândva)
nu-mi verifică soldul măcar odată în viața ei
iar la Grifonul Auriu îmi cumpăr un Verlaine
pentru patsy cu desene de Bonnard deși mă gândesc
la Hesiod, trad. Richmond lattimore sau
noua piesă a lui Brendan Behan sau Le Balcon or Les Nègres
lui Genet, dar nu o fac, rămân cu Verlaine
după ce efectiv am adormit plin de spaimă

iar pentru Mike doar hoinăresc prin magazinul cu băuturi alcoolice din PARK LANE
și cer o sticlă de Strega după care
mă duc înapoi de unde am plecat pe 6th Avenue
și tutungiul din Teatrul Ziegfeld și
ca de obicei îi cer un cartuș de Gauloises și un cartuș
de Picayunes, și un NEW YORK POST cu fața ei pe el

și transpir în abundență de acum și gândindu-mă să
mă las pe ușa toaletei pe 5 SPOT
în timp ce ea-i cânta șoptit un cântec la orgă
lui Mal Waldron și toți și eu ne-am ținut respirația

 

Frank O’Hara — Ziua în care doamna a murit

sursa

„Rant”-ing


Neddy Nelson: Eu zic doar atât: dar dacă timpul nu-i o aripioară subțire de fluture, cum zic neîncetat savanții?
Dacă timpul e mai degrabă un gard de sârmă, căruia nu prea ai ce-i face?
Adică și dacă i-ai face ceva, chiar de-o mie de ori… cum ai putea afla? În fiecare clipă din prezent, în fiecare „chiar acum” se-ntâmplă ce se-ntâmplă. Așa-i?”

Chuck Palahniuk — Rant. O biografie în viu grai a lui Buster Casey, traducere din limba engleză și note de Bogdan Perdivară, Editura Polirom, , Iași, 2009,

tentativă 3


suntem ultimii oameni
pe planeta aceasta suprapopulată de aparate și spații virtuale, suntem ultimii sapiens
care mai umblă

ne ținem mână în mână, femeie până la transcendență, mergem dincolo de apele ce se revarsă
în pubele
în butoaie
în cisterne

blocurile sunt giganții mitici ce ne sufocă cu multitudinile de ochi ce privesc în
miezul nostru

nicăieri
nu se întâmplă nimic
totul e pe sticlă așezat ca un film polaroid

cârpele din bucătărie sunt pline de apă

grota e noua
casă

cântece eXcesive


Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă

Într-o seară am cărat cu nevastă-mea
zece găleți cu căcat —
cred că din 98 nu ne-am mai simțit atât de
unul lângă altul atât de bine:
vomam și râdeam, râdeam și vomam,
— am jurat atunci
să nu mai mâncăm niciodată –
printre câinii înnebuniți de duhoare,
printre bibilici, în bezna de sub zarzării înfloriți
lumina lanternelor tăia picioarele ei
grosolane în uriașii pantaloni de trening
ai lui socru-miu, și cu adevărat picioarele ei coborau
ca-n pildele lui Solomon,
direct până în moarte.

Apoi, pe nespălate — cum se și face
după zdrobitul strugurilor, după înmormântări
sau după lucrările cu vidanja —
pe nespălate am făcut dragoste-n draci

și din întuneric ne fixau ochii albaștri
ai fetiței noastre –

drumul spre casă n-a fost niciodată drumul spre casă.

De la o zi la alta

a crescut zgomotul
ploii:
direct în ceafa mea,
după fereastră
o pisică uriașă
sfarmă-ntre dinți
scheletul unui pește
uriaș –

pe locul în care stau
de câteva zile
e liniște —

au fost zile de
liniște
când
m-am gândit
la toate —

spune-mi
cel mai rău lucru
care ți s-ar putea
întâmpla
și imediat
ți-aș putea descrie
un altul
mai groaznic.

din grupajul „Cu gura uscată de ură”:

e târziu spui
hai acasă
și ne trântim pe trotuar
și ne aprindem
degetele
o zgârietură pe gâtul tău
sclipește-n bătaia farurilor
te văd jupuită
între mașini
le iei ochii
strălucești
proastele-și caută punctul g
tu și când te gândești la ceva frumos
te simțit bătută
fața ta
e un drum noaptea printre blocuri
chiar și-n zilele bune
când nu ne-a scuipat nimeni
și ne-am privit

ne ridicăm
din când în când
în picioare
ca și cum am lua
o hotărâre de anul nou
neconvingătoare
fără speranță
cânt ne atingem
din întâmplare
sunăm ca două căni de tablă
ciocnite
la o sărbătoare
săracă
în camera cea mai veche
a casei
în camera cea mai întunecată
a casei
ascultăm
cum se scufundă
bărcuțele noastre de hârtie
în fiertura de alaltăieri
avem zile
la greu
frumusețe-ntre noi
cât în fața moartă
a lui marilyn monroe

aș vrea să-ți pot vorbi
cu blândețe
ca și cum ferestrele
casei noastre
ar da înspre mare
și zilele ni le-am petrece
privindu-ne
și seara ai picta
sau ai țese
și prietenii ar veni la noi
înotând
și organele noastre
și-ar fi uitat pentru totdeauna
activitățile fasciste
și viața noastră ar fi curată
ca un cuțit de măcelărie
proaspăt șters

Dan Sociu — cântece eXcesive, editura Cartea Românească, București, 2005

3437


ne vom lega viețile
vom fi fericiți în primele momente, vom visa în fața știrilor de la ora 5,
atrocitățile vor fi subiectul nostru preferat de discuție, dimineața
când soarele îți va tăia obrazul în două fâșii luminescente,
când furnicile ne vor invada balconul în care ne vom fuma nopțile,
când vom uita să ne vizităm părinții și socrii la ocazii.

sub pat ne vom ascunde dezamăgirile, coiturile neterminate, penalitățile, facturile, morțile,
bolile,
și fiecare zi va fi
ce noaptea nu va fi niciodată

și fiecare zi
și fiecare zi

3435


vom ajunge la vârsta la care ne vom împături oasele
ne vor împăduri pieile
soarele va fi o aluniță pe umărul tău

în sufragerie va fi cald, în dormitor va fi frig
lucrurile se vor condensa
ca un fel de boală necunoscută
ca un fel de termen neînțeles

encefalopatie uremică
corticoterapie

nu ne rămân multe de zis, pe străzi se fac cozi, semafoarele arată toate roșu taurii toreadorii
șerpii ce mișună pe sub pături
morții ce mișună sub mine

undeva cineva a uitat să stingă lumina

3433


copacii își lasă epiteliile
convulsiile ne cuprind și ne lasă

tata e undeva la capătul firului
îl văd tot mai mic de undeva aud cum pășește cum mă cheamă
orașul se strânge în jur
oamenii sunt tot mai mici și ghemuiți
cafeaua nu mai dă în foc
țigările

nu se mai fumează

nu mai ființează pe
aici pe acolo

copacii goi
pieile noastre tăbăcite