miezonoptica


ochii irizați, vinișoarele

și moartea mi-a atins în treacăt coasta, și viața a pălit
când m-am văzut pe mine însumi traversând strada pe roșu

am crezut că
voi înnebuni că
ai fugit de-acasă că
m-ai lăsat singur că
tata! tataia! mama!
că mamaia nu mai vine, că tataia a plecat

și noi fumăm chiștoacele îngândurați

ploaia bate ușor în lemnul ușii

Advertisements

experiment


din nou suntem pe străzi fără nume, fără număr.
mergem și ne pierdem în noapte,
noaptea ne aduce la pierzanie

umbrele ne urmăresc, ne bântuie, se plimbă cu degetele scheletice, vide, pe fața mea, în ochii mei se ating și îmi mută irisul ici, colo,
culorile explodează surd, timpanul mă anunță când au loc exploziile, ca o tobă foarte încet atinsă de toboșar

din dormitor aceleași țipete, din bucătărie
aceeași mamă obosită, aceeași slugă la doi stăpâni (doar că rolurile sunt invers, și ne torturăm, și nu-știu-cum-s-o-spun-într-un-mod-cât-mai-frumos
sabotăm zenul),
aceleași amintiri aleargă după mine, caută să mă înșface
iar și
iar și
iar și
iar și

până când nu știu
până când voi strânge lumina în pumn

cum ne vine uneori să scriem


înainte de a te apuca de scris gândește-te la ceea ce vrei să spui
îmi zicea Omul Metodă, săracul, cât îl mai pomenesc, că pot spune, în loc de sufletul este nu știu ce, „coaiele sunt porțile sufletului” pentru că și pentru că,

înainte de a te apuca de zis, gândește-te la cum vrei să spui ceea ce vrei să spui, că nu e de ajuns să pui pe pagini „poezie poezie și ceva ce-i de hârtie”, că nu e de ajuns doar sentimentul brut, sau sincer, sau cum o fi el pe care textul îl emană, că trebuie să ai
acel know-how englez/ german/ francez sau oricum altcumva, să nu repeți imagini (forme) pe care le găsești și-n cărțile altora, expresiile altora, nu,

înainte de a te apuca de scris, gândește-te la gramatica pe care o folosești când te gândești la cum vrei să spui ceea ce vrei să spui, pentru că o virgulă pusă aici sau acolo poate schimba, aproape esențialmente, să zicem, sensul unei propoziții (vezi clasicul I like to eat my parents and my dog vs. I like to eat, my parents and my dog – deși și aici e puțin cu schepsis, care va să zică), plus, fii sigur că-ți știi drumeagul într-ale scrisului,

înainte de a te apuca de scris, fii sigur că ai ceva de zis, gândește-te că ceea ce vrei să spui, că modul în care vrei să spui ceea vrei să spui este unul de efect, care într-adevăr să ridice niște ? și nu invers, altminteri…

spor la scris

niște exerciții


despre libertate se poate scrie și iar scrie mai mult decât suficient.

problema este că, alături de dreptate, egalitate ș.a., este un concept îmbârligat, și, în fond, niciodată îndeajuns de explicit.

și gândind problema dintr-un punct de vedere sau altul, ajungem ori la niște aberații de ordinul teoriei conspiraționiste, ori la niște teorii care mai de care. și deși astăzi în mintea mea discuția curgea și suna atât de frumos, acum nu-mi vin în minte decât niște propoziții oarecum de-a gata.

omul este condamnat la libertate, zicea Sartre, prin urmare, indiferent ce ar face, și indiferent, înțeleg eu, cât de mult ar căuta să se „subjuge”, să se înrădăcineze, acesta este condamnat să aibă puterea (a se citi: libertatea) de a-și face singur un drum în timpul vieții; însă, deși, la prima vedere poate părea că într-adevăr suntem liberi, la o analiză mai amănunțită (nu e cazul de față), nu suntem liberi să devenim ceea ce suntem, ci avem obligația de a deveni ceea ce suntem; odată ce Destinul a murit împreună cu Grecia Antică, omul nu a știut ce să facă cu libertatea, cu acea putere incredibilă pe care o avea în mâinile sale și care, ulterior, a fost denumită „liber-arbitru”.

de fapt, nu este liber să facă cutare lucru sau cutare lucru, pentru că avem atâtea restricții în jurul nostru, încât nu ne putem desfășura: spre exemplu, dacă într-o zi doresc să umblu nud pe stradă – consider că este dreptul meu, ca individ liber, de a umbla gol -, mă trezesc din somn cu această idee fixată în mintea mea, însă știu că în secunda în care voi păși pragul ușii și voi da ochii cu vecinii de bloc, vecinii de cartier sau pur și simplu necunoscuți, mă va cuprinde, cel mai probabil, un sentiment de rușine, o stare de imbecilitate pentru fapta mea, pentru că societatea (formată din indivizi care, într-un fel sau altul, reglementează, pur și simplu) mă va arăta cu degetul, mă va exclude din sinea-i.

dacă voi vrea să traversez pe roșu, se prea poate fie ca o mașină să mă lovească din plin pentru că am traversat neregulamentar, și deci sunt responsabil de faptul săvârșit, fie, dacă printr-o stranie asociere de întâmplări, poliția rutieră să mă observe, să mă someze și să-mi dea o amendă.

obligația mea, în cazul de față, restrângerea mea este legislativă, pe de o parte, dar și ca fenomen ce se întâmplă (accidentul de mașină) hic et nunc, și de care doar eu și numai eu, ca individ, sunt responsabil.

morala și etica, legea bisericească, legislația juridică sau altcum, obiceiurile cutumiare ș.a. ș.a., toate, într-un fel sau altul ne constrâng și ne limitează opțiunile, într-un fel sau altul.

într-una din prozele sale, intitulată Behaviorism, Voiculescu pune în temă această problemă prin gura personajelor sale, astfel, ajunge la concluzia că nici măcar comportamental individul nu este liber (cu ghilimelele de rigoare), pentru că, la nivel comportamental, deci, automat, psihologicul este implicat, ne putem lovi de fenomenul denumit introiecție, care implică asimilarea la nivelul inconștientului/ subconștientului a comportamentului eului persoanei în cauză, și, deși poate părea că noi acționăm conform principiilor, convingerilor și dorințelor noastre (adică ne afirmăm liber), de fapt suntem constrânși de ceea ce găsim în comportamentul celorlalți (care deși poate fi un proces bun în cazul copiilor, în alte cazuri poate fi o problemă), constrânși la un nivel subconștient, repet, dar suntem.

nu există libertate absolută, conceptul însuși, alături de altele, este greu de descris într-un mod cât mai succint și exemplificat cât mai pragmatic sau altcum, pentru că libertatea și responsabilitatea sunt înlănțuite, sunt două concepte îngemănate, de care, oricât am alerga, oricât am fugi, nu putem scăpa.

ceea ce este și mai interesant este că unul dintre puținii oameni care pare să fi descoperit acest lucru și care a venit întrucâtva și cu o soluție problemei acesteia, spunând răspicat că nu există o soluție, singurul paliativ fiind starea echivocă, o existență mereu între două stări existențiale.

în cazul de față, singurul echivoc ar fi meditația. dar sunt prea obosit și am aberat destul.

bântuiții de povești


Privind în urmă, părerea domnului Whittier e că avem întotdeauna dreptate.
– Nu-i vorba de a avea dreptate sau de-a greși, spunea domnul Whittier.
De fapt, a greși nici nu există. Nu în mințile noastre. În realitatea noastră.
Niciodată nu te poți apuca să faci un lucru greșit.
Niciodată nu poți spune un lucru greșit.
În mintea ta ai mereu dreptate. Fiecare acțiune – ce faci sau spui sau cum alegi să te prezinți – e automat corectă în clipa în care acționezi.
Ducându-și cana la buze cu o mână tremurătoare, domnul Whittier spune:
– Chiar și dacă ți-ai spune: „Astăzi am să-mi beau cafeaua în mod greșit… dintr-o cizmă murdară”. Și asta ar fi corect, pentru că decizi să bei cafeaua astfel.
Pentru că nu poți greși. Ai întotdeauna dreptate.
Chiar și când spui „Ce bou sunt… cum am greșit”, chiar și atunci ai dreptate. Ai dreptate că ai greșit. Ai dreptate chiar și când ești un bou.
– Oricât de idioată ar fi o idee a ta, spunea domnul Whittier, ești condamnat să ai dreptate fiindcă e a ta.
(…)
Condamnați cu toții să avem dreptate. Despre orice lucru asupra căruia ne pronunțăm.

(…)

„În iad o să vim vii și treji, dar suferind în chinuri atât de groaznice, încât ne vom dori să putem muri. O să petrecem o veșnicie în suferință, undeva unde nimeni n-o să vrea să fie în locul nostru.

Când ajunge aici cu povestea, domnișoara Leroy se oprește. Își aprinde o altă țigară. Își mai umple o halbă.
Unele povești, spune ea, cu cât le spui de mai multe ori, cu atât le consumi mai repede. În cazul lor, dramatismul se stinge, și fiecare versiune pare tot mai prostească și mai ternă. Poveștile de celălalt fel te consumă ele pe tine. Cu cât le spui de mai multe ori, cu atât devin mai puternice. Poveștile astea îți amintesc mereu cât de prost ai fost. Și ești. Și vei fi întotdeauna.
Să spui unele povești, zice domnișoara Leroy, e ca și cum te-ai sinucide.”

Chuck Palahniuk — Bântuiții. Un roman de povești, traducere din limba engleză și note de Rareș Moldovan, ed. Polirom, Iași, 2007

3467


întunericul și frica umplu vidul pereților

din ei iese bunicul, lestul său, șerpuiește printre picioarele mele și urlă ca din gaură
de neputința noastră de a-l aduce înapoi

de deasupra indexului, unde m-a însemnat cu albastru, răsar toate femeile pierdute, mamele mele uitate demult
și, oricât de mult aș alerga, nu pot găsi liniște
odihnă

în casa lor liniștea dansează cu florile, perdelele și pozele din tinerețe
din care oamenii zâmbesc și ne fac din mână