Home » de prin periodice » Călăuza Ofeliei Prodan

Călăuza Ofeliei Prodan


O zi frumoasă

Se urcă pe pervazul ferestrei. Tremura
în halatul alb, subțire, fără cordon.
Privea doar în sus. „Câteva secunde
și totul va dispărea. Așa cum dispar
visele rele când mama mă mângâie pe frunte.”

Întinse un picior în gol, apoi îl retrase
cu teamă. „E o zi frumoasă”, zâmbi și zâmbetul
ei părea din altă lume. Își desfăcu larg
brațele, se întoarse cu spatele și se lăsă
ca prin vis să cadă. Câteva secunde
și trupul ei izbi greoi pământul.

Pantofii

Își aranjă pantofii sub pat.
Îngenunche, închise ochii și cu palmele
împreunate la piept se ruga.
Din camera alăturată, gemetele
de plăcere ale surorii mai mari
sfredeleau pereții.

Începu să se roage mai întâi șoptit,
apoi cu voce tare. Gemetele încetară,
dar imediat un țipăt prelung îi tăie
respirația. Se prăbuși pe podea,
în spasme, sfâșiind cu dinții
pielea perfect lăcuită a pantofilor.

străinii

parcă n-am mai fost de o veșnicie aici.
și nu ne mai doare ca la început,
când intram dintr-o casă în alta și nimeni
nu ne recunoștea. voi sunteți străini,
de unde veniți? nu, noi suntem aici dintotdeauna,
dar de când s-au schimbat vremurile
parcă ne-a crescut o piele nouă. până și
mirosul vostru e altfel, nu seamănă
a miros de om, de unde sunteți? aici am copilărit,
aici am crescut, dar acum o umbră s-a așezat
așa ca o piază rea pe chipurile noastre.
dar noi suntem, de aici n-am plecat
niciodată și e o vreme cumplită, nu se mai
recunoaște tată cu fiu și ne e tare teamă.
păcat, noi nu ne amintim nimic, plecați mai bine,
înfricoșați cu umbletul vostru de neom
femeile și copiii noștri. și închideți bine ușile,
nu vrem să mai vină și alții ca voi!

pantofii

lucram ca ucenic la un cizmar
prinsesem bine meserie
dar învățasem de la bătrânul meșter
și un lucru pe care puțini îl știau
învățasem cum să merg în încălțămintea
altora căci dacă poți face asta
îmi spusese el în șoaptă
omul acela nu mai are secrete pentru tine
se întuneca și am rămas singur
în fața prăvăliei fluierând țanțoș
când din pământ a răsărit
un om care nu prea semăna a om
dar atunci nu mi-a păsat mai deloc
m-a rugat să-i repar pantofii
erau scâlciați rău și abia așteptam
să rămân singur cu pantofii lui
să-i încalț și i-am încălțat
dar de data asta n-am mai simțit nimic
parcă erau pantofii mei îmi veneau ca turnați
omul își pierdea răbdarea
așa că i-am reparat repede
omul m-a plătit bine apoi a plecat încălțat
cu pantofii reparați de mine
dar abia a făcut doi-trei pași că s-a întors furios
și m-a întrebat ucenic nechibzuit
cine te-a pus să-mi încalți pantofii
acum îți știu toate secretele
n schimb tu habar n-ai cine sunt
nu știu și nici nu-mi pasă
eu ți-am reparat meșteșugit pantofii
tu m-ai plătit boierește suntem chit acum
du-te sănătos și vezi-ți de treburile tale
nu vreau să am de-a face cu tine
însă omul a izbucnit în râs
m-a bătut cu palma pe umăr
ești deștept pentru un ucenic de cizmar
dar tu nu ești de pe aici
tu vii de nicăieri și te duci tot nicăieri
iar de locul ăsta nimeni nu știe nimic
poate nici măcar nu există
mi-a făcut el complice cu ochiul
apoi a intrat în pământ râzând cu atâta poftă
încât am regretat amarnic
că m-a mâncat mai devreme pielea să-i încalț pantofii

Ofelia Prodan — Călăuza, Editura Cartea Românească, București, 2012

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s