poezie


experiment suprarealist coordonat de Elena, propus de ea și finalizat de Robert (sper că nu dau miei de Paște)

„Numai frunzele putrezesc frumos
pentru că
Mi-e greață, vreau să leg o frânghie de cer
căci
Nu știu dacă să mă supăr sau să urlu de fericire atunci
Când moartea m-a sleit de lumina
Care te-a visat când înlumeai joaca din copac
apoi
Am găsit o cheie cu dinții rupți și țigara și, deși nu suntem, noi suntem, cumva
chiar și așa.”

autori: Elena Donea, Alexandru Gheorghe, Manuela Dospina, Aura Popa, Mihai Cîrjă, Robert & Florin Buzdugan, („adevărul comun al poeziei printre paharele de vin de-aseară”)

Advertisements

din nou Alex Dimitrov


Seducția și urmările sale imediate

Într-un aprilie, toamna, ai fost povestea mea ore în șir.
Tăcerea acelor zile a devenit un fel de bluză.
„Crizele sale de țipete nu erau nimic altceva decât
tentative de seducție”, scrie Freud în The Wolfman.
Câte conturi pentru cât de multe lucruri și ce a fost al nostru?
În filmul vieții lor erau oameni
pe care-i vedeau precum notele de pe marginea foilor
iar în fiole o dezordine luminoasă pe care au purtat-o pe dinăuntru.
Michael, Michael, Michael.
Dacă un nume e spus de destul de multe ori într-un poem
ceva se va întâmpla. Dar ăla nu e numele tău
și nu e nici un oraș, deci unde locuiești?
WInter m-a învățat să port un nimic foarte subțire în acele seri.
Când mașina gonea în tunel, când cimitirul
era plin de cei vii, când băutura era numită
după ceea ce nu prea reușeau să guste.
Și nu ai putut decide în legătură cu prietenii sau iubiții,
pantofii sau felicitarea ce a fost trimisă și ai zis
vino— e o petrecere pentru toate întrebările noastre.
Și de ce nu am da-o.
De ce să nu invităm ceea ce nimeni nu poate avea.
Imediat, el putea spune. Chiar și în mijlocul apei.
Curând totul se va termina fără avertisment sau lumini.
Iar între acte, unde locuim,
după un timp porți prea multe
indiferent de ce dai jos.
Dar tu, umplând camera cu fum,
încercând din răsputeri să fii om –
te iubesc și e un film doar pentru a continua să privești.
Ascultă, aș zice în mesajele mele…
pe o pagină sau un ecran, printr-un geam.
Te-aș urma acasă dar e o noapte foarte scurtă.

Istoria își aduce aminte de tine altfel

M-am întors cu un nou mod de a mă gândi la tine.
Pe o altă pagină Whitman descria cum e să simți că mori.
Ziua și-a slăbit intențiile. Chiar și aceste erori recente.
Luminile străzilor aproape vorbind(u-mi).
O teroare mai mare pe care nimeni nu o dorește.
Și unde e acea pagină dintr-un trecut ce nu te poate vedea…
ce nu am vrea să știe moartea despre noi?
Azi, vrea să știe unde să-și așeze toate vechiturile.
Vrea să știe despre semne.
Dacă odinioară ți-ai trecut numele aici nimeni nu îl vede.
Am înghițit o parte a serii
apoi am plecat și am mers să privesc
și privitul este unde pot urmări subiectul.
Copiii acelor ani au fugit toți printre flăcări.
Erau aici, erau tineri, erau cu toții
față în față, ramele lor mici: ăștia suntem.
Vreau să alerg prin viața mea fără să cer nimic.
Vreau să alerg prin viața mea până când devin cuvânt.
Acesta e al nouăsprezecelea vers al poemului.
Aștept să te uiți la mine.
Soarele albește foaia.
Timpul alunecă prin carne.
Cineva din colț îi imprimă clădirii
un vechi tip de umanitate
doar prin faptul că o pipăie.
Suntem deseori în oglindiri (oglinzi?) și neînsemnați în aceste suferințe.
Niciodată nu e suficient. Și, desigur, sunt tot aici
așteptând să mă privești.
Să-mi aduci frunzele moarte
de pe fundul râului.
În mizeria azilului de nebuni.
Și lumina ce crapă sicriul,
coase-o peste ochii mei

Poem cu William

Pentru că el putea începe oriunde era greu să o iei de la început.
Uite, au spus, dacă vrei să conteze poftim știrile
și lasă o parte din ele aici.
Dar știrile… știrile nu sunt această lume.
În spatele ecranelor, doar mai multe ecrane.
Coridorul albastru unde nimic nu s-a întâmplat. Era albastru.
Doar ne-am sărutat.
Și din cauză că te puteam avea acolo erai tăcută.
Se pare că oamenii sunt peste tot și atât de puțini.
O mână are cinci degete. Cinci degete și cinci mii de dorințe.
E nesfârșit. Și totuși, cum să o descriu.
Mașinile ce m-au purtat.
În avion au fost motivul pentru care s-a mers atât de departe.
Curând putea însemna oricând, oricum… și ca toate astea
nimic nu a durat. Gurile noastre erau cadouașe.
Am fost văzuți: atât de sus și de retrași –
ceea ce este locul unde ai vrea să-ți amintești,
ceea ce este gustul a toate.
O simt, presându-se de un străin atât de mult timp
și erau oasele mele, de fapt.
Admira felul în care copilul ocolea răspunsul la întrebare.
Admira felul în care zicea știrile zilelor în care noi lipseam.
E o cameră înghesuită în spate unde mergem acum.
Adevărul e, Port o curea neagră
și nimic nu se agață așa cum o faci tu.
Când traduci acele săptămâni e deja o nouă viață.
În desen totul era acolo dar la scala greșită.
E greu să scoți știrile din poeme
și greu să spui ce suntem.
Fiecare zi în drum spre ultima zi
mă gândesc că descrierea e inutilă.
Și, încă, cineva a trebuit să o descrie.
Ca să fie mai puțin detașat, ca să ne-facă ce era deja acolo.
Fără fotografii. Fără titluri.
E greu să vezi lumea din lume.
Și e adevărat. Eram în ea.
Cu aceste parțiale și posibile zile.

Alex Dimitrov , poeme, traducere proprie

sursa

noutăți


Amar

Înainte de a putea vorbi, te legănai
cu gura deschisă, mușcai din piciorul

mesei, brațul canapelei, curul așezat
al vreunui adult. Într-o amintire care nu e

chiar a mea, ai luat o parte
a obrazului meu între drepții

tăi dinți de lapte. Am mușcat înapoi, iar Mama
a făcut o poză de-aproape. Pe obrazul meu drept, un

Morse imperfect de linii îți brăzdează gura deschisă —
și pe obrazul tău stâng, semnul meu mai bun.

sursa:

 

Fiul oricui

— familiei lui Trayvon Martin

Acest poem vrea să se scrie invers.
Își dorește să se fi născut memorie, în schimb, sărind peste

timp ca un ac de gramofon înțepenit pe linia
ultimei tale clipe. Te ridici. Cureți nu sânge,

ci noroi de pe pieptul tău. Te ridici. Ești în pat.
Coșmar. Înapoi la somn. Rise and shine.

Bună dimineața. Acesta e poemul unor oameni uniți
în uniforma ultimei tale zile. Buzunarele pline

cu bomboane, tricourile cu glugi, ceai dulce. Acest poem
vrea să stea pe poziții, să amuțească forța

prin cuvinte simple, rugă să fii viu, fiul
oricui – băiat înalt, ochios și zâmbăreț, mergi acasă.

sursa

traducere aproximativă din Bukowski


cum de ți-ai pierdut inspirația?

Norman alunecă într-o imbecilitate
mediocră în timp ce șade pe canapeaua mea și
chicotește, trage de
barba sa bolnavă
și vorbește despre iubita sa, Katrinka,
Eugene Debs, F. Scott Fitzgerald și
LSD.
un scriitor prost, aproape nepublicat, asta îi
dă putere în timp ce
stă acolo și-mi spune
că propriul meu scris a luat-o rău pe copcă
de la erupția vulcanică la flash-ul unei
brichete.
îi dau ceva de băut iar el
se așază pe podea și
începe să vorbească în reportofonul meu.
mi-aprind o țigară și
ascult.
„vreau să fiu Scriitorul Numărul Unu al Vremii
Noastre. vreau să merg pe stradă și să aud oamenii
spunând «hei, uite, uite-l pe Norman!» vreau ca oamenilor
să le placă poemele mele, vreau ca oamenii să înnebunească
după poemele mele…”
decid că asta e probabil o înregistrare sinceră
dar una proastă
și nu mai
ascult.
aproximativ 30 de minute și 3 doze de bere mai târziu
caseta își termină banda.
Norman își strânge cravata,
se ridică din genunchi și se așază
jos.
„Jack M. spune că trebuie să facă 8 miare anul ăsta sau e
terminat.”
fumez o altă
țigară.
„iau prânzul cu Ray
Bradbury, marți.”
nu răspund.
„Isuse!”
deodată țâșnește în sus, aleargă în baie și
începe să vomite. continuă
ceva timp.
„mă simt mai bine”, zice
intrând înapoi.
„mai bea ceva”, spun.
„te duc eu la ore dis-de-
dimineață.”
„bine”, zice, dând la o parte spuma berii.
apoi se uită la mine și întreabă,
„unde ai mai fost publicat
în ultima vreme?”
dau din palmele mele
întinse și dau din umeri.
„Isuse, dur! cum de ți-ai pierdut
inspirația?”
„băutura. oamenii. căsnicia. oamenii.
iarăși căsnicia. un copil. băutura.
oamenii. munca. lipsa muncii. băutura și
oamenii.”
„profesorului meu i-ar plăcea să le vorbești
elevilor săi. a câștiga Premiul Lamont pentru Poezie și-i place
de tine.”
„spune-i profesorului tău să se ducă dracului. spune-i că-s
terminat.”
„ești arțăgos.”
„nu, sunt doar o pâlpâire în
cuptor.”
bem și bem. curând doarme
pe canapea, 114 kile ale lui lovind tavanul
cu poezia sa.
mă duc în dormitor și pun alarma pentru
cursul său de engleză de la ora 10. băutura alunecă
mai bine acum, dar suindu-mă în pat
mă gândesc, de unde apar bastarzii ăștia și
ce s-a întâmplat cu toată lumea? adevărat, îmi pierd
mințile.
lumina e stinsă
și atunci o alarmă
undeva în apropiere
pătrunde prin
sforăitul său. foarte abil, mă gândesc,
cel mai abil
pentru o noapte de pomină
din decembrie
1965 sau
orice absolut
orice altă perioadă.

Charles Bukowski,

originalul:

what made you lose your inspiration?

Norman is drizzling off into a self-pleased
imbecility as he sits on my couch and
giggles, pulls at his
diseased beard
and talks about his girlfriend Katrinka,
Eugene Debs, F. Scott Fitzgerald and
LSD.
a bad writer, almost unpublished, this
gives him strength as
he sits there and tells me
that my own writing has gone way down
from volcanic burst to cigarette-lighter
flash.
I give him something to drink and
he gets down on the floor and
begins talking into my tape machine.
I light a cigar and
listen.
“I want to be the Number One Writer of Our
Time. I want to walk down the street and hear people
say, ‘hey, look, there goes Norman!’ I want people to
like my poems, I want people to go mad over my
poems . . .”
I decide that this is probably an honest tape
but a bad one
and I no longer
listen.
about 30 minutes and 3 beer cans later
the tape runs its little tail
out. Norman straightens his tie,
gets off his knees and sits
down.
“Jack M. says he’s gotta make 8 grand this year or he’s
finished.”
I try another
cigar.
“I’m having luncheon with Ray
Bradbury, Tuesday.”
I don’t answer.
“Jesus!”
he suddenly leaps up, runs into my bathroom and
begins vomiting. it continues for some
time.
“I feel better,” he says
coming back
in.
“have another drink,” I say.
“I’ll drive you to your class in
the morning.”
“fine,” he says, skimming off the top of a beer.
then he looks at me and asks,
“where have you been published
lately?”
I wave my outstretched
palms and shrug.
“Jesus, tough! what made you lose your
inspiration?”
“drink. people. marriage. people.
marriage again. a child. drink.
people. jobs. no jobs. drink and
people.”
“my professor would like you to talk to
his class. he won the Lamont Poetry Prize and he
digs you.”
“tell your professor to go to hell. tell him
I’m finished.”
“you’re touchy.”
“no, I’m just a flash in the
pan.”
we drink and drink. soon he is asleep
on the couch, 250 pounds of him rattling the ceiling
with his poetry.
I go into the bedroom and set the clock for his
10 o’clock English class. the drink goes down
better now, but climbing into bed
I think, where do these bastards come from and
what has happened to everybody? truly, I
am losing it.
the light is out
and then a burglar alarm
somewhere nearby
sifts through his
snoring. very apt, I think,
most apt
for a very wasted night
in December
1965 or
any other time at
all.