Home » traduceri » din nou Alex Dimitrov

din nou Alex Dimitrov


Seducția și urmările sale imediate

Într-un aprilie, toamna, ai fost povestea mea ore în șir.
Tăcerea acelor zile a devenit un fel de bluză.
„Crizele sale de țipete nu erau nimic altceva decât
tentative de seducție”, scrie Freud în The Wolfman.
Câte conturi pentru cât de multe lucruri și ce a fost al nostru?
În filmul vieții lor erau oameni
pe care-i vedeau precum notele de pe marginea foilor
iar în fiole o dezordine luminoasă pe care au purtat-o pe dinăuntru.
Michael, Michael, Michael.
Dacă un nume e spus de destul de multe ori într-un poem
ceva se va întâmpla. Dar ăla nu e numele tău
și nu e nici un oraș, deci unde locuiești?
WInter m-a învățat să port un nimic foarte subțire în acele seri.
Când mașina gonea în tunel, când cimitirul
era plin de cei vii, când băutura era numită
după ceea ce nu prea reușeau să guste.
Și nu ai putut decide în legătură cu prietenii sau iubiții,
pantofii sau felicitarea ce a fost trimisă și ai zis
vino— e o petrecere pentru toate întrebările noastre.
Și de ce nu am da-o.
De ce să nu invităm ceea ce nimeni nu poate avea.
Imediat, el putea spune. Chiar și în mijlocul apei.
Curând totul se va termina fără avertisment sau lumini.
Iar între acte, unde locuim,
după un timp porți prea multe
indiferent de ce dai jos.
Dar tu, umplând camera cu fum,
încercând din răsputeri să fii om –
te iubesc și e un film doar pentru a continua să privești.
Ascultă, aș zice în mesajele mele…
pe o pagină sau un ecran, printr-un geam.
Te-aș urma acasă dar e o noapte foarte scurtă.

Istoria își aduce aminte de tine altfel

M-am întors cu un nou mod de a mă gândi la tine.
Pe o altă pagină Whitman descria cum e să simți că mori.
Ziua și-a slăbit intențiile. Chiar și aceste erori recente.
Luminile străzilor aproape vorbind(u-mi).
O teroare mai mare pe care nimeni nu o dorește.
Și unde e acea pagină dintr-un trecut ce nu te poate vedea…
ce nu am vrea să știe moartea despre noi?
Azi, vrea să știe unde să-și așeze toate vechiturile.
Vrea să știe despre semne.
Dacă odinioară ți-ai trecut numele aici nimeni nu îl vede.
Am înghițit o parte a serii
apoi am plecat și am mers să privesc
și privitul este unde pot urmări subiectul.
Copiii acelor ani au fugit toți printre flăcări.
Erau aici, erau tineri, erau cu toții
față în față, ramele lor mici: ăștia suntem.
Vreau să alerg prin viața mea fără să cer nimic.
Vreau să alerg prin viața mea până când devin cuvânt.
Acesta e al nouăsprezecelea vers al poemului.
Aștept să te uiți la mine.
Soarele albește foaia.
Timpul alunecă prin carne.
Cineva din colț îi imprimă clădirii
un vechi tip de umanitate
doar prin faptul că o pipăie.
Suntem deseori în oglindiri (oglinzi?) și neînsemnați în aceste suferințe.
Niciodată nu e suficient. Și, desigur, sunt tot aici
așteptând să mă privești.
Să-mi aduci frunzele moarte
de pe fundul râului.
În mizeria azilului de nebuni.
Și lumina ce crapă sicriul,
coase-o peste ochii mei

Poem cu William

Pentru că el putea începe oriunde era greu să o iei de la început.
Uite, au spus, dacă vrei să conteze poftim știrile
și lasă o parte din ele aici.
Dar știrile… știrile nu sunt această lume.
În spatele ecranelor, doar mai multe ecrane.
Coridorul albastru unde nimic nu s-a întâmplat. Era albastru.
Doar ne-am sărutat.
Și din cauză că te puteam avea acolo erai tăcută.
Se pare că oamenii sunt peste tot și atât de puțini.
O mână are cinci degete. Cinci degete și cinci mii de dorințe.
E nesfârșit. Și totuși, cum să o descriu.
Mașinile ce m-au purtat.
În avion au fost motivul pentru care s-a mers atât de departe.
Curând putea însemna oricând, oricum… și ca toate astea
nimic nu a durat. Gurile noastre erau cadouașe.
Am fost văzuți: atât de sus și de retrași –
ceea ce este locul unde ai vrea să-ți amintești,
ceea ce este gustul a toate.
O simt, presându-se de un străin atât de mult timp
și erau oasele mele, de fapt.
Admira felul în care copilul ocolea răspunsul la întrebare.
Admira felul în care zicea știrile zilelor în care noi lipseam.
E o cameră înghesuită în spate unde mergem acum.
Adevărul e, Port o curea neagră
și nimic nu se agață așa cum o faci tu.
Când traduci acele săptămâni e deja o nouă viață.
În desen totul era acolo dar la scala greșită.
E greu să scoți știrile din poeme
și greu să spui ce suntem.
Fiecare zi în drum spre ultima zi
mă gândesc că descrierea e inutilă.
Și, încă, cineva a trebuit să o descrie.
Ca să fie mai puțin detașat, ca să ne-facă ce era deja acolo.
Fără fotografii. Fără titluri.
E greu să vezi lumea din lume.
Și e adevărat. Eram în ea.
Cu aceste parțiale și posibile zile.

Alex Dimitrov , poeme, traducere proprie

sursa

Advertisements

2 thoughts on “din nou Alex Dimitrov

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s