experiment 2


zi-mi un cuvânt și voi scoate din mine toate amintirile, toate
exercițiile de respirație, toate cuvintele învățate, fiecare literă
o
voi
șterge din mine

lasă-mi doar fereastra, să privesc prin ea
până dincolo de munții de hârtie pe care-i ții în casă
unde fiecare rochiță e un personaj albastru
unde fiecare personaj albastru
e o păpușă de cârpă pe care
o mișcăm
așa cum am vrea noi să ne mișcăm

ca un pescăruș împușcat
ca țipătul lebedei când moare
ca sunetul copilului când se trezește din moarte.

Advertisements

Tender Branson & revelațiile sale


După primele cincizeci de șiruri de trepte, îmi pierd respirația. Picioarele îmi zboară în spate. Inima bate să-mi spargă pieptul. Îmi simt gura și limba grele și lipite laolaltă cu salivă uscată.
Sunt la un aparat din ăla de fitness, un stair-climbing pe care mi l-a instalat agentul. Urci scări la nesfârșit fără să te desprinzi un centimetru de pe sol. Ești captiv în propria-ți cameră de hotel. E varianta modernă a experienței mistice pe care o trăiau pieile-roșii când asudau în corturile lor, singurul tip de practică vizionară pe care îl mai putem strecura în agenda noastră zilnică.
StairMaster-ul nostru către Rai.
Pe la etajul șaizeci, tricoul, leoarcă de transpirație, mi-a ajuns până la genunchi. Îmi simt alveolele plămânilor gata să cedeze, ca un fir într-un ciorap de nailon care se întinde și apoi se duce. Ceva care se rupe. În plămâni. Ca un cauciuc înainte să explodeze, așa îmi simt plămânii. Ca atunci când miroase a ars din cauză că într-un radiator sau într-un föhn a intrat o scamă, așa îmi simt urechile.
Fac exercițiile astea pentru că agentul zice că am cu opt kile prea mult ca să mă poată face celebru.
Dacă trupul tău e un templu, o să cam începi să resimți lipsa de întreținere. Dacă trupul tău e un templu, al meu e o ruină.
Ar cam fi trebuit să-mi dau seama de chestia asta.
Așa cum fiecare generație îl reinventează pe Christos, agentul mă supune la programul de înfrumusețare. Agentul zice că nimeni n-o să venereze pe cineva care are colăcei de grăsime în jurul taliei așa ca mine. În zilele noastre, lumea n-o să umple stadioanele ca să-i țină predici unu’ care n-arată bine.
De-aia alerg pe loc cu șapte sute de calorii pe oră.
Pe la etajul optzeci, am senzația că vezica mi-a ajuns printre vârfurile degetelor de la picioare. Ca atunci când rupi celofanul de pe mâncarea scoasă de la microunde și aburul îți bronzează instantaneu buricele degetelor, așa de fierbinte îmi e respirația.
Urci mai sus și mai sus și mai sus fără să ajungi nicăieri. Iluzia progresului, Începi să te gândești la propria-ți mântuire.
Oamenii uită că o călătorie spre niciunde începe tot cu un singur pas.
Și nu pentru că s-a pogorât asupra ta spiritul marelui coiot, dar pe la etajul optzeci și unu, din cauzal lipsei de oxigen, gândurile astea răzlețe îți tot trec prin minte. Prostiile pe care ți le-a spus agentul încep să se adune. Ca atunci când freci grătarul cu amoniac și, din cauza vaporilor, pe măsură ce pielița de pui se desprinde, toate ideile tâmpite din lumea asta, cafeaua fără cofeină, berea fără alcool, StairMaster-ele, au o logică perfectă, dar asta nu pentru că ai devenit tu mai deștept, ci pentru că partea inteligentă din creierul tău și-a luat liber. Un exemplu de falsă înțelepciune. Ca mâncarea chinezească menită să-ți aducă iluminarea și, la zece minute după ce ți se limpezește mintea, ai uitat complet care era poanta.
Ca pungile alea transparente conținând o singură porție de alune prăjite cu miere pe care le primești în avion în locul unei mese adevărate, așa de mici simt că mi s-au făcut plămânii. După ce ai urcat optzeci și cinci de etaje, aerul e extrem de rarefiat. Brațele pompează, picioarele izbesc grele la fiecare pas. În punctul ăsta, fiecare gând e atât de profund.
Ca bulele care se formează în apă înaintea fierberii, așa răsar intuițiile astea noi.
Pe la etajul nouăzeci, fiecare gând e o epifanie.
Paradigmele se topesc în jur.
Orice banalitate se transformă într-o metaforă fantastic de puternică.
Sensul fundamental al tuturor lucrurilor ți se revelează dintr-odată.
Și totul e așa de încărcat de sens.
Așa de intens.
Atât de autentic.
Tot ce-mi spune agentul are o logică perfectă. Spre exemplu, dacă Isus Christos ar fi murit în închisoare, fără ca nimeni să-l vadă, fără ca nimeni să-l jelească ori să-l tortureze, am mai putea fi mântuiți?
Cu tot respectul cuvenit.
Potrivit agentului, factorul cel mai important care te transformă într-un sfânt îl reprezintă numărul aparițiilor în presă.
Pe la etajul o sută, totul devine limpede. Întregul univers, și asta nu pentru că vorbesc endorfinele din tine. Dacă urci mai mult de o sută de etaje, intri automat într-o stare mistică.
La fel ca atunci când un copac se prăbușește în pădure și nu-l aude nimeni, îți dai seama că, dacă nu ar fi existat niciun martor al agoniei lui Christos, am mai putea fi oare mântuiți?
Secretul mântuirii depinde de câtă atenție primești. Cât de ridicat e profilul mediatic. Cota de audiență. Expunerea pe care o obții. Popularitatea. Recenziile din presă.
Bârfele.
Pe la etajul o sută, tot părul de pe corp îți e năclăit de transpirație. Mecanica monotonă care îți pune trupul în mișcare devine extrem de clară, plămânii trag aerul necesar sângelui tău, inima pompează sângele către mușchi, tendoanele poplitee se strâng, încordânu-se ca să-ți ridice piciorul, cvadricepșii se contractă ca să-ți aducă genunchii în față. Sângele transportă hrană și aer ca să fie arse de mito-alea-cum-le-o-zice din fiecare celulă musculară.
Scheletul e doar un mijloc de susținere a țesuturilor care, altfel, s-ar risipi pe covor. Transpirația nu e altceva decât un mod prin care corpul tău îți menține temperatura constantă.
Revelațiile te copleșesc din toate părțile.
(…)
Și îți dai seama că oamenii iau droguri pentru că e singura aventură care le-am ai rămas în lumea lor aflată sub dictatura timpului, a legii și ordinii, a delimitării proprietății.
Numai în droguri sau în moarte vom afla ceva nou, dar moartea prea are tendința să preia controlul.
Îți dai seama că n-are rost să faci nimic dacă nu e cineva care să te privească.

Chuck Palahniuk — Supraviețuitor, trad. din limba engleză și note de Dan Croitoru, ed. Polirom, Iași, 2009

+ multe alte pagini

Ada Limón & câinii americii


E o zi când câinii tuturor caselor
închiriate sunt îngeri pășind
pe podelele din lemn ale bucătăriilor proaspăt renovate
ale Americii de mijloc,
și plăcinta cea mai bună din lume pe care am gustat-o
e undeva așteptând timpul
potrivit pentru a se oferi doritorului
și celui sătul de cuvântare. Cum se face că șoseaua
merge din coastă în coastă, curat și
curat, ca un pește scăpat
din plasa naționale a „căutării de plăcere”.
Cum de nu se întâmplă așa? Odată, într-o excursie
prin țară, o chelneriță intră
în vagonul-restaurant și și-a fâțâit
posteriorul plat și a zis,
„Chestii fierbinți și mâncare de asemenea”. Familia mea
încă o spune când mâncarea e fierbinte,
iar atmosfera e plăcută înăuntrul geamurilor deschise.
Mi-ar plăcea să port un șorț pentru tine
și să vin la tine cu jartiere sfințite de biserică
și cea mai frumoasă plăcintă de carne de păsări
și apă de ocean și durere. Mi-ar plăcea
să fiu mai tânără când voi face asta, ca țara
înainte ca domnul Meriwether să vâslească pe râu
și apoi să lase țara să-l umple
până când moare, în chinuri, de propria mână.
Mi-ar plăcea să fiu acel câine pe care l-au luat cu ei,
mare și negru și tăcut și de neblamat.
Sau mi-ar plăcea să fiu câinele Emiliei Dickinson, Carlo,
și să continui să iubesc puzzle-ul rar și de neiubit
al femeii și al ființei și al minții. Dar pariez că sunt mai mult
copoiul casei și urletul și ochii obedienți
ai tuturor doritorilor să-și facă propria seminție
americană, dar tot America, de asemenea. Drumul
e lung și tuturor câinilor nu le pasă prea mult de
istoria recentă a drumului și a cărților poștale ale tezaurului
statului, vor doar să-și scoată capul pe geam,
iar aerul ce gonește să-i facă să se simtă mai iuți,
și mai tineri, și mai noi decât toți câinii
care au mers înaintea lor, vor să fie singurul tău câine,
câinele tău preaiubit, pentru ca acest câine de nădejde al zilei de azi
să fie singura bestie care contează.

Ada Limón — Atracții turistice cu câinii Americii, traducerea îmi aparține

sursa

Hell me Down — Robert Fernandez


Facem inventarul antebrațelor:
sunt ca peștele roșu, lunecos
și inteligent; sunt precum sticla.
Vezi tu, alunec prin

Plăcerea mea ca intimitatea
Oglinzilor frecându-se de
Față și nu poți ne-tăia
Stomacul; e o murire.

Aici e încins pentru că trebuie să începem.
Curcubeu roșu întins ghearele șoimului;
Curcubeu roșu legat de găurile sale negreu
Care punctează tavanul pentru că e de ajuns.

O asistentă medicală își ridică
Ciocul din pieptul meu:
Toți vulturii mei sunt calzi
Și cu discuri de aur în loc de cap.
Toți vulturii mei sunt formă.

Mărite, găsește-mă,
Cine este celălalt? Unde este carnea
câștigului? Aventuri și coapse
de aur și sticlă vie?

Uite că am fost de acord să hălădui
Să hălădui pe lângă dig; Consimt
Că hălădui și sunt precum hârtia:
Un zmeu negru udat de noapte.

Grilaj sunt bun și precum Eonul,
Un copil jucându-se cu mingi colorate.
Pe culoar pentru că mă știu,
Cei tineri, cei eterni. Ei văd

Stela în carnea gâtului pe care-l divinizează
Rodul-gât și enigmele sale. Luminos pentru a arde
Și să oblojească lumina roșie-ca-măduva:
E miezul nopții și încetinesc

În treimi de zi; Sunt copaci pereni &
Iaduri ale instigării. Atunci, stau ca eterna rezistență
Ca iadul. Nimeni ce trece peste acest
teren îi simte sunetul: mai uită-te:

Ne găsim pe mal
Iar flama ne urmărește curge
Prin vorbele noastre e aici.
Am eșuat iarăși, nu mai sunt un eșec.

Sunt primul care fuge pe mal sunt văzut.
Haide să stilizăm lumina vieții: Luna nouă iarăși dar sunt ușor,
Nu suntem altfel suntem văzuți.
Cum voi sta cum voi fi văzut?

Dimineața se răsucea împrejurul nostru ca și căldura ca atunci când
sunt fixat de ape nemărginite, sunt văzut.

Robert Fernandez — Du-mă în iad, traducerea îmi aparține

sursa

Ada Limón & poetrix


Ziua lepădării

Am visat zdrobirea amestecată a cojilor magice
în ceară frunzele au făcut o vrajă a oaselor
și totul a înflorit mai mare și mai frumos decât
înainte, iar peste sârma ghimpată, dincolo
de acest gard de pumni nervoși este o respirare,
e o respirare sub apă. Iubirea
ce leagă trupuri, părul inutil,
momentul pieii, momentul încheieturii,
vrăjitoria, acum-ul, acum-ul, insistența.

Același lucru

E o poveste îngrozitoare în ziar.
De zile întregi nu mai poți dormi; e prea cald, e prea frig.

E doar o știre în ziar.

Nu un alt om, nu o altă națiune,
nu un alt animal, doar o bucată de hârtie.

Apoi te simți puțin mai bine.
Te duci la metrou și îți pui căștile,
asculți un cântec trist care îți pare cunoscut.

Treci pe lângă vitrina unui magazin iar acolo e
o necunoscută mergând în același loc în care mergi și tu: tocuri,
o rochie de vară, părul coafat prea elegant pentru zilele săptămânii.

Posturile anunță că mâine seară vor
lumina nițel iadul.

Cât de departe trebui să căutăm pentru un lucru rău?
Iadul nu e sub noi, nu un jeton de negoț cu copiii tăi.

Ajungi acasă cu metroul și ai
cumpărat cadouri și ai încercat să fii decentă.

Astfel va curge viața ta, o știi. Zi după zi.

Dură resemnare: fina viață a urmelor tale.

Începi să te gândești la alternative,
îți arunci cămașa de pe tine pe hol.

Ar fi la fel dacă te-ai fi născut în Mexic? Viață.
Cuba? Irlanda? 1974?

Ți-e dor de toată lumea. Chiar și pe cei despre care ai citit azi
nu-i cunoști, fețele lor pe creier ca și pe hârtie.

Stai în balcon,
care e, de fapt, o ieșire de incendiu, dar îi spui
balcon ca să sune mai frumos.
Porți furoul pe care ți l-a dat bunica ta

acum cincisprezece ani, vremea e plăcută, californian de plăcută.

Cânți puțin, îți suni familia, te gândești, lucrurile nu stau atât de prost.

Spui că iubești lumea, așa că iubește lumea.

Poate că nu o spui tu însăți,
Poate îți miști buzele așa cum toți ceilalți
își mișcă buzele. Poate gura ta e aceeași gură
ca a oricui altcuiva, toți încercând să spună același lucru.

Exercițiul

Se spune că primul lucru care dispare
este memoria de scurtă durată. Ne uităm
cheile, ne uităm adresa,
uităm numele președintelui.
Îmi place să cred că ține de exercițiu —
am avut mai mult timp să ne exersăm amintirea
feței fratelui nostru, lumina noastră preferată,
pârâul ce trece prin centrul orașului.
Vreau să exersez. Ca soldatul rus
care a trebuit să inventeze un cuvânt pentru a spune
cât de mult ar lupta, spuse că ar lupta
cu înverșunare, astfel mi te voi aminti,
astfel voi exersa — cu înverșunare.

surse: 1, 2, 3

Ada Limón, traducerile îmi aparțin

alte 3 poeme — Jack Gilbert


Odată ca niciodată stăteam pe terasa unei cafenele
privind amurgul din Umbria când o fată ieși
din brutărie cu pâinea pe care și-o dorea mama ei.
Nu știa ce să facă. Deja buimăcită
de cei 13 ani ai săi și, începând din acea vară, femeia ce devenise,
acum trebuia să treacă pe lângă american.
Dar a făcut-o bine. A trecut pe lângă și pe după colț
cu stil, fără să mă vadă. Aproape perfect.
În ultima clipă nu am putut rezista a nu-i săgeta
sânii ei nou-iviți. Deseori mă întorc
la acea scufundare în imaginea capului ei când oamenii vorbesc
despre această sau cealaltă dintre marile frumuseți.

Jack Gilbert —În Umbria

sursa

Deodată această înfrângere.
Această ploaie.
Albastru grizonat
Și maroniul grizonat
Și galbenul
(de) un palid înfiorător.
Pe străzile reci
Corpul tău cald.
Printre toți oamenii
Absența ta
Oamenii ce sunt mereu
ne-tine.

Am fost blând cu copacii
Prea mult timp.
Prea intim cu munții.
Bucuria a fost un obicei.
Acum
Subit
Ploaia.

sursa

Jack Gilbert — Ploaie

Nu era deloc apă în casa bunicului meu
când eram un puști, și mergeam după ea
cu două găleți zincate. În jos pe cărare,
dincolo de vaca de lângă fundația unde
casele oamenilor cu stare era înainte
să îi dea foc din temelii.
La fântâna răcoritoare a vecinului. Mă întorceam
cu gălețile prea grele,
astfel, gura mea se deforma.
Mă văd, dar din exterior.
Tot încerc să mă simt ca cel de atunci,
și nu reușesc. Aud clar sunetul
făcut de găleată lovind peretele
fântânei de piatră în timp ce coboară,
dar niciodată sunetul pe care îl fac eu.

Jack Gilbert — Vara la Blue Creek, Carolina de Nord

sursa

traducerile îmi aparțin

Jack Gilbert — 3 poeme


Căzând și zburând 

Toți uită că și Icar a zburat cândva.
E la fel ca atunci când iubirea se sfârșește,
ori mariajul eșuează iar oamenii spun
că știau că era o greșeală, că toți au spus
că nu va merge nicicând. Că era
destul de în vârstă ca să știe mai bine. Dar
orice merită a fi făcut merită a fi făcut prost.
Ca și când ai fi pe țărmul oceanului vara
de cealaltă parte a insulei în timp ce
dragostea se stingea în ea, stelele
arzând atât de puternic în acele nopți încât
oricine putea să-ți spună că nu vor rezista.
În fiecare dimineață dormea în pat la mine
ca o fantazie, gingășia ei
ca o antilopă în bruma dimineții.
În fiecare amiază o priveam venind înapoi
peste câmpul pietros fierbinte după înot,
lumina mării în spatele ei și cerul imens
de cealaltă parte a ei. O ascultam
în timp ce luam prânzu. Cum pot să spună
că mariajul a eșuat? Ca oamenii care
se întorc din Provence (când era Provence)
și spuneau că era drăguț, dar mâncarea era grețoasă.
Cred că Icar nu eșua în căderea sa,
ci ajungea la sfârșitul triumfului său.

sursa

Sudul

În orășelele de pe marginea râului
nimic nu se întâmplă zi după o altă lungă zi.
Săptămânile de vară amânate mereu, iar căsătoriile îndelungate, mereu aceleași.
Vieți numai cu urgențe, nașteri
și pescuitul de adrenalină. Apoi o navă
răsare din ceață. Sau vine ocolind
cotul râului cu grijă într-o dimineață
ploioasă, dincolo de pini și tufe.
Sosește într-o noapte încinsă, înmiresmată,
grandioasă, toată aprinsă. Dispărută două zile
mai târziu, lăsând furie în urma ei.

Pentru Susan Crosby Lawrence Anderson

sursa

În timp ce mergeam acolo

Bineînțeles că a fost un dezastru.
Secretul cel mai drag, de nesuportat,
a fost mereu un dezastru.
Pericolul atunci când încearcă să plece.
Regândind iar și iar, după,
ceea ce ar fi trebuie să facem
în locul a ceea ce am făcut.
Dar pentru acele scurte perioade de timp
păream vii. Derutați,
abuzați, mințiți și înșelați, cu siguranță. Totuși, pentru
acea scurtă durată, ne-am vizitat
posibila viață.

sursa

Jack Gilbert, traduceri proprii