tentativă


de fiecare dată când ne culcam
îngereii zburătăceau așa;

iar eu, de fericire, mă alăturam zburătăcelii lor și te priveam de acolo de undeva
cum dormi tu ca un șarpe încolăcit în jurul său

ostenit, dimineața mă întorceam în patul tău ca o rază
și mă încolăceam în jurul taliei tale
așa cum șerpii se încolăcesc unul în jurul celuilalt
apăsați
de îngerei

în timp ce de undeva de acolo îngereii zburătăceau spre țările calde

Advertisements

two poems


Prima și ultima oară când am văzut-o
pe fosta mea iubită Anne Sexton a fost la
un protest, la care se citea poezie, împotriva
unui război neconstituțional în Asia
când un căcănar de academician,
ca să-i verifice reputația de bețivancă,
i-a dat o sticlă de bere plină cu vin
după lectură. A băut-o
toată în timp ce se holba la mine
și apoi a zis
„Nu-mi pasă ce crezi,
știi”, de parcă eram
ex-ceva-ul ei, soț, amant,
ce? Și chiar când eram pe cale să-i spun că o
iubesc, am fost, ce,
am fost, întrerupt de dușmanul meu arătos
Galway Kinnell, care i-a zis
„Exact cum mi s-a zis, ochii tăi,
ai unul albastru, unul verde”
și iată-i acolo, cei doi
frumoși poeți, uitându-se fiecare în
minunații ochi ai celuilalt
în timp ce eu beam drojdia* ce rămăsese din vin.

Amintiri bete despre Anne Sexton

sursa

După prima ta lectură de poeme
am dat noroc cu tine
și mi s-a sculat. Mulțumesc.
Știm că pomii bătrâni
nu pot simți nimic
când mugurii verzi trec
prin coaja dură primăvara,
dar așa s-a simțit,
ăsta-i Corelativul Obiectiv
dintre noi, poeții, dragostea:
o sfântă neașteptată durere
a ceva nou răzbătând în afară
dar ducând ceva învechit
ca poemele tale noi & radicale
acele obiecte audibile ale iubirii
răzbătând prin nervi
în timp ce tu transpirai pe scenă,
sălbăticindu-te în aerul dureros
pentru ca toți să știe.

Poem

sursa

traducerile îmi aparțin, Alan Dugan;

thanks to Tara Skurtu, who gave me two poems from this poet; the other one will appear here soon.

Răspuns la ancheta revistei Paralela 45, nr 1/1997, anul IV


1) Spiritul anilor ’80, nu doar în România, a pregătit și grăbit căderea regimurilor comuniste și ideiologiilor totalitare în Europa Centrală și de Est. Care credeți că este specificul fenomenului optzecist românesc?

2) Acest spirit a fost exprimat programatic fără echivoc, „în bloc”, încă înainte de 1980, de scriitorii și artiștii reuniți în cadrul a ceea ce s-a numit „Generația ’80”. Considerați că „Generația ’80” a contribuit prin prezența ei creatoare la impunerea unui model literar și cultural specific, compatibil ca valoare și amplitudine cu modelele anterioare ale culturii române?

3) Unii critici au vorbit după 1990 despre „Generația ’80” ca despre o „generație pierdută, care n-a confirmat etc.” Credeți că optzecismul ca fenomen și-a pierdut astăzi valabilitatea?

1) Refuzul sistematic și ostentativ al compromisului și implicării în minciuna politică, promovată de ideologia comunistă, ca și independența – atât față de canonul cultural al momentului, cât și față de „linia” trasată de propaganda de partid – caracterizează atitudinea publică a scriitorilor „optzeciști”. Vocația subordonării le este în mod cert străină, iar luciditatea raportării la falsul instituționalizat îi face incapabili să se autoiluzioneze în privința sensului istoriei. De altfel, caracterul subversiv al atitudinii lor – evident, deopotrivă în plan literar și politic – a contribuit în mod decisiv la declanșarea uni violente campanii de presă antioptzeciste, instrumentată în special de gruparea de la revista Săptămâna, condusă de Eugen Barbu. Adăugați, apoi, spiritul nonconformist al majorității scriitorilor care au debutat în anii optzeci, intransigența cu care sancționează utopia comunistă ce se substituise realității de zi cu zi. Aș spune chiar că redescoperirea realului și reflecția pe marginea lui constituie coordonatele esențiale ale fenomenului optzecist la noi. Să nu uităm că „Generația ’80” apare pe fondul unei acute crize de realitate și tocmai de aceea efortul lor este unul de restabilire a datelor fundamentale ale existenței concrete. Acest „realism al atitudinii față de real”, cum îl numea Mircea Nedelciu, a contribuit în mod sigur la radicalizarea mentalității artistice și politice în deceniul nouă.

2) Probabil că „Generația ’80” este a doua generație cu certă conștiință și vocație teoretică din literatura noastră,după cea care a marcat perioada interbelică. Apariția în bloc a unor tineri nu doar talentați, ci și foarte interesați de evoluția ideilor și teoriilor literare în plan mondial, hotărâți să determine o schimbare fundamentală atât la nivelul producerii, cât și la cel al receptării literaturii, este un fenomen incontestabil. Într-o perioadă în care peisajul presei literare era prea puțin animat, tinerii scriitori optzeciști au redescoperit, odată cu spiritul critic, gustul pentru polemica de idei, pentru articolele programatice și teoretice menite să impună o nouă paradigmă culturală. Izbucnirea lor în viața literară românească a fost considerată de criticii importanți ai momentului marea șansă a literaturii române de a depăși temele și formulele artistice ale deceniilor anterioare.

            Paradoxul modelului literar optzecist stă în faptul că reîntoarcerea către banalul cotidian este filtrată prin experiența livrescă. Saturați de cultură, tinerii scriitori simt nevoia să iasă din bibliotecă în stradă. Parabola și simbolul, limbajul aluziv și „scrierea pe dedesubt” nu li se mai par viabile, În locul lor, ei preferă limbajul direct și alert al reportajului de ziar, fragmentarismul și discontinuitatea existenței zilnice se substituie caracterului unitar și coerenței epice specifice prozei din acel moment. Încă și mai spectaculoasă este schimbarea paradigmei poetice: ludicul, prozaicul, biografismul și parodicul devin trăsăturile definitorii ale poeziei anilor ’80. Nimeni nu poate ignora intensitatea impactului pe care l-a avut și îl are încă literatura acestor autori asupra prezentului și trecutului deopotrivă. Și, mai ales, cred că nimeni nu poate nega realitatea evidentă a schimbării paradigmei literare.

3) Ar fi o greșeală să continuăm să vorbim despre optzeciști ca despre o grupare literară omogenă. Ca în orice generație literară, sunt și aici scriitori veritabili, care nu s-au pierdut pe parcurs, dar și autori care n-au avut forța să confirme promisiunile debutului. Există puternice individualități, creatori autentici ale căror cărți vor rezista cu siguranță timpului și modelor – și aș numi aici pe Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Ștefan Agopian, Ioan Mihai Cochinescu – în proză, Mircea Cărtărescu iar, Nichita Danilov, Simona Popescu, Ion Mureșan, Magda Cârneci – în poezie, Dan C. Mihăilescu, Al. Cistelecan, Ion Bogdan Lefter, Marta Petreu, Mihai Dinu Gheorghiu, Mircea Mihăieș, Ion Simuț, Ioan Buduca sau Radu G. Țeposu în critică și eseistică. Atâta vreme cât acești autori și alții încă pe care nu i-am amintit aici, continuă să scrie, atâta vreme cât anii 90-95 au fost marcați și de apariția unor cărți importante ale literaturii române contemporane semnate de optzeciști – și aș menționa aici doar Femeia în roșu, Frumoasa fără corp, Nostalgia și Travesti, Ambasadorul, Xilofonul și Juventus, Jurnal din anii ciumei, Cărțile crude sau Revizuiri-le lui Ion Simuț –, despre care s-a scris mult prea puțin în presa noastră literară, mi se pre cel puțin hilară graba cu care o serie de voci, mai mult sau mai puțin critice, se grăbesc să anunțe dispariția generației ’80.

            Datorită conotațiilor strict istorice pe care termenul le implică, dar și schimbărilor survenite în societatea românească după 1990, „optzecismul” ca mișcare literară coerentă și convergentă nu mai poate exista ca atare. Asta nu înseamnă, însă, că spiritul postmodernist impus la noi de Generația ’80 și-a pierdut valabilitatea sau, cu atât mai puțin că, risipită în individualități creatoare capabile să continue pe cont propriu competiția, Generația ’80 este o „generație pierdută”. Aș spune chiar că, dimpotrivă, aflați la vârsta maturității spirituale, scriitorii valoroși ai acestei generații reprezintă un punct ferm de reper în peisajul confuz și atât de relativ al ierarhiilor literare.

            Cât privește „disputa” – intens mediatizată – între optzeciști și nouăzeciști… să fim serioși! Este o falsă problemă și o greșită înțelegere a noțiunii înseși de generație. În schimb, cred că putem vorbi despre o diversificare a postmodernismului literar românesc, ceea ce îmi pare a fi dovada evidentă a viabilității modelului cultural instituit la noi de scriitorii care au debutat la începutul deceniului trecut. la fel de improprie, prin ambiguitate, mi se pare și eticheta de „textualism” aplicată frecvent fie prozatorilor, fie poeților „optzeciști”.

Addenda, în Perspective asupra romanului românesc postmodern și alte ficțiuni teoretice, Editura Paralela 45, Pitești, 1998, autor: Carmen Mușat

txt


nu pot
să cred
a rămas atât de puțin timp până când
vom face ceva frumos cu noi, iar oasele noastre
se vor lichefia
îmi șopteai aseară, sub copaci, sub pitica albă,
în sunetele unei vrăbii rătăcite,

vom păși, iar în noi se va
auzi ecoul gândurilor sale
în carcasa goală în care
cândva mai bătea ceva

zilele se scurg una după cealaltă
eu mă
tu te
ah, ce minunat ar fi să

Pablo Neruda & Walter Benjamin


„Neruda nu-i chilian, dar Chile e nerudian.”

Neruda a iubit și vorbele, și obiectele, dar, pentru el, să admire lucrurile care îl atrăgeau nu era de ajuns. Voia să le și aibă. De aici i se trage delirul de colecționar. Grandiosul său repertoriu de ghioace ne dezvăluie nuanțele unei obsesii legate de modul în care își intuia existența; progresiva închidere în sine, deschiderea spre propria intimitate, „înghiocareaa”.

Antonio Skármeta — Neruda văzut de Skármeta, trad. Ileana Scipione, ed. RAO, București, 2006

&

Închis pentru renovare!

În vis, mi-am luat viața cu o pușcă. Nu m-am trezit când s-a produs detunătura, ci m-am văzut o vreme zăcând în chip de cadavru. Abia atunci m-am trezit.

{GS IV, 133}

Solie mexicană

Je ne passe jamais devant un fétiche de bois, un Bouddha doré, une idole mexicaine sans me dire: C’est peut-être le vrai dieu*.
Charles Baudelaire

Se făcea că luam parte la o expediție de cercetare în Mexic. După ce am străbătut o junglă înaltă, ne-am pomenit într-un sistem de peșteri situate la suprafață, pe munte, unde se menținuse, de pe vremea primilor misionari, un ordin ai cărui călugări își continuau munca de convertire în rândul indigenilor. Într-o uriașă grotă centrală, terminată în ogivă gotică, avea loc serviciul divin, oficiat după un ritual străvechi. Ne-am alăturat ceremoniei și am fost martori la momentul ei principal: în fața unui bust în lemn al lui Dumnezeu Tatăl — fixat la mare înălțime pe unul dintre pereții peșterii -, un preot a ridicat în aer un fetiș mexican. Atunci, capul lui Dumnezeu s-a mișcat de trei ori, de la dreapta la stânga, în semn de negație.

{GS IV, 91}

_____________

Nu trec niciodată prin fața unui fetiș de lemn, a unui Buddha aurit, a unui idol mexican fără să-mi spun: „Poate că acesta e adevăratul zeu.” (fr.), n.tr.

Walter Benjamin — Vise, traducere din limba germană și note de Andrei Anastasescu, ediție îngrijită și postfațată de Burkhardt Linder, editura Art, București, 2012

inima din inima lui Cummings


port inima ta cu mine (o port în
inima mea) mereu o am cu mine (oriunde
merg, tu mergi cu mine, dragă; și tot ce
eu fac este facerea ta, iubito)

nu mă tem
de soartă (tu ești soarta mea, scumpo) nu vreau
lumea (pentru că frumusețe tu ești lumea mea, cea adevărată)
și ești tu indiferent de ce a însemnat de-a pururi luna
și tot ce vreun astru va cânta ești tu

aici este cel mai secret secret pe care nimeni nu-l cunoaște
(aici este rădăcina rădăcinii și mugurele mugurilor
și cerul de deasupra cerului unui pom numit viață; care crește
mai înalt decât sufletul poate spera sau mintea poate ascunde)
și aceasta este minunea ce ține stelele deoparte

port inima ta cu mine (o port în inima mea)

E. E. Cummings — Port inima ta cu mine (o port în inima mea), traducerea îmi aparține

sursa

al doilea poem din cinci — Alex Dimitrov


Cum ți-aș putea descrie sfârșitul?
Drumurile spre ieșire erau ude.
Podele, paturi, pereți — imposibil să nu se sprijine de ceva.
Cine a sunat. Cui îi pasă. Am băut singur la bar.
O fustă lungă de pe bulevard ți-a amintit de mama ta.
Mirosul din mașină l-a dus înapoi într-un loc unde uitase ceva.
Fiecare dimineață e diferită, nu-i așa —
nopți cu oameni, zile fără.
Așa că s-au trezit și nu au vrut nimic în apropierea lor.
Nimic alături de orice o fi fost acolo.
Eu, am mai băut încă o dată singur la bar.
Nu cred că merităm ceva pentru suferința noastră.
Dar am ceva sine vechi și vrea… lucruri, chestii.
Nu-i amuzant, a zis — nu, nu-mi pot da seama…
așa că pune-ți gura aici sau pleacă.
Un anotimp, altul, niciun subiect în e-mailul de la tine
și de ce limbajul — suntem cu toții, în mare parte, neajutorați —
poate fi un loc unde să te dedici sau să renunți la.
Fiind ființă. Fiind o persoană. Fiind o ființă.
Cu aceasta, studentul a întrebat cum și-ar putea încheia poemul.
Ce ar ajuta? A întrebat de două ori.
Eu. Iarăși eu. Am băut zdravăn de câteva ori singur la bar
(și-mi pare rău că nu-ți voi scrie niciodată înapoi dar îți spun asta
aici în fața nimănui și a tuturor).
Fii propria ta fantezie.
Eu. Înapoi la mine. Am ajuns acasă, într-un apartament înghețat:
uși, ferestre, cărți deschise. Personaje, toți dintre noi:
peste tot. Mi-am dat jos hainele și eram o persoană.
Într-o cameră rece cu o lumină înghețată.
Un subiect fără nicio trăsătură.

Alex Dimitrov — Nopți cu oameni, zile fără, traducerea îmi aparține

sursa