Andrei Codrescu, niște poeme 2


Pupitrul 07 din sala de lectură a bibliotecii britanice

19 iunie 2003

La pupitrul 08
Marx și Engels creionează Manifestul Comunist
la 06
Bram Stoker studiază Transilvania
Dintr-o carte

ÎN ZONE OPEREAZĂ HOȚI
Deasupra pupitrului 07 bordat cu piele

Lenin la 05
Creionează comunicate
Cererea pentru permis de lectură
Sub numele de Jacob Richter
I-a fost aprobată ieri
Iar acum sfârșește-n expoziția permanentă
A Bibliotecii Britanice
Sub ochii lui Andrei și ai Laurei Codrescu
„Richter!” gândește Laura, „ăla cu scala”
Jacob Richter care-a adus pe lume
un cutremur de mare intentistate

(la câteva zile după aceea, în Republica Cehă
cuplul va întâlni un elev pe nume Geiger
născut după Revoluția de Catifea prin care s-a curmat, după multe
milioane de morți, cutremurul lui Lenin)
Un nume nou se naște din pântecul secolului 20 borțos și acum:
Geigher Richter
Cititor de radiații, detector al activității seismice)

Expoziția „Memorie și Gândire”
La British Museum (până la 23 septembrie 2003)

Marx și Engels se duc la bodegă
(au muncit cu spor la Manifest toată ziua)
fiindcă le-a picat cu tronc chelnerița Jenny
viitoarea soție a lui Karl Marx
Căreia e a și-nceput a-i scrie niște
Jalnice poeme de dragoste cu mare grijă ascunse de ochii lui Engels
Doamna Engels i-așteaptă pe amândoi la masă
Bufnește că friptura s-a uscat de tot
Cât au tot stat ei la bodegă vreo șase ore
Prefigurând Viitorul

„Pe naiba, Viitor!” izbucnește doamna Engels, „Știu ei cine-i
la mijloc, Jenny!”

Bram Stoker se plimbă pe Hampstead Heath
I s-a sculat gândindu-se la cum Lucy
A și început
Să-i cedeze
Contelui de Transilvania
Proaspăt fabricat și el în imaginație

Jenny și doamna Engels au avut parte de puțin viitor.
Utopia marxistă și Vampirul însă
Vor dăinui o lungă perioadă

Trei sferturi de veac mai târziu viitorul marxist eșuează
spectaculos
Iar Vampirul, departe de-a fi epuizat, trece bocănind pragul
noului mileniu

ÎN ZONĂ OPEREAZĂ HOȚI

Nimic mai adevărat.
Hoți printre care se numără prădătorii viitorului
Poeții așa-numiți
Lucrători ai imaginației
Bieți tineri amorezați de chelnerițe
Virtuoase Lucii coruptibile
Sfiindu-se a fura la modul fizic
Dar altfel neînfricați
Să dea spargere viitorului
făcând curățenie generală
Fără vreo scuză față de noi câți suntem
Moștenitorii, victimele utopiei
Și vampirilor

Hoți ai timpului și făcători de văduve
Voi care în tihnă vă schițați versurile

(pp. 157-159)

9/11

cu Allen Ginsberg în minte

9/11. abia mi-aduc aminte de tine, te-au îngropat în atâta șarlatanie!
9/11, am plâns când ai apărut la televizor prima dată! am plâns pentru New York, pentru morți, pentru noi toți, pentru mine, pentru omenire!
9/11, eram sigur că lumea s-a schimbat pentru totdeauna deoarece oamenii răi vor ca America să moară & ne urăsc fiindc-ascultă rock’n’roll și nu ne-acoperim cu minijupe fața goală!
9/11, am izbucnit în urale când avioanele noastre de luptă au sfâșiat cerul Afganistanului prâjolind peșterile unde stăteau îngropați dușmanii & m-am minunat de bombele noastre de precizie încercând să nu bag în seamă imprecizia lor lor întâmplătoare!
9/11, hipnotizat am stat la știrile de pe Fox și CNN când fețe grotești ale Războiului Rece au pornit să iasă din beciurile mucede ale istoriei și, clipind în cu ochii neobișnuiți la lumină, au început să spumege doctrine ale războiului total!
9/11, am început să te compătimesc când generali, amirali, spioni în retragere, nebuni și impostori au curățat săbiile și-au alergat în apărarea noastră! Atâta bărbii duble!
Atâția* ochi mustind de lacrimi! Atâtea zâmbete cu dinții
falși și părul tuns periuță! Atâtea valize cu fundul dublu
strânse-n atâtea mâini cu inele de pești! L-au scos chiar
și pe Ollie North din dizgrație penală să te apere pe tine
cu mutra lui de băiat bătrân nimicitor de Constituție!
9/11, mi-a părut rău pentru tine când te-au înghesuit în din partea
cealaltă stângiștii cu fălcile pline de vinovăție „Nu vă
spuneam eu” și eternele scuze pe tema nenorocitelor de
exotisme ale lumii pe care ei le îndură-n bucătării
placate cu marmură între deliberări despre vinul ce
trebuie servit la orezul sălbatic! Și iar am plâns pentru
tine când profesori acriți care-au pierdut prăbușirea
comu-fascismului în 1989 au coborât asupra ta ca lupii
înfometați conduși de Noam Chomsky cel care și-a lăsat
urma dinților de jur împrejur pe teritoriul zero al
universităților americane!
9/11, tu ai salvat paranoicii de la autocanibalism!
9/11, ai fost o binefacere pentru făcătorii de reclame și
publiciști și fabricanți de steaguri și te-au vândut cu
mașinile și pizzele și te-au stors de forța primă naturală
în chiar clipa când pretindeau că suferă pentru tine!
Arvună zero până la Ziua de Apoi!
9/11, ai fost darul cerurilor pentru poetași care se jeluiau afară
la porțile tale chiar dinainte ca turnurile tale să cedeze!
9/11, straturi grele de cenușă și lăcomie acoperă morții și eroii
tăi & Republica îți datorează scuze
9/11, închid ochii și evoc însângerata-ți glorie & încă-i urăsc
pe cei care ne-au făcut asta nouă, magnificei noastre
cetăți
9/11, abia îmi aduc aminte de tine & îmi pare rău

(pp. 148-149)

Doi călugări ai deșertului întâlnesc Christosul fericirii, Christina

(…)

Și totuși, totuși, a strigat ea,
eu mă întreb mă tot întreb
ce-i cu fericirea asta fără capăt!
Sunt eu nebună? De ce
n-am dușmani?
De ce nu sunt tristă?
Iubesc aventura!
Sunt nebună mereu
după bani
după filosofie,
dar de ce nici un dușman?
nici o rezistență?
nici pat de fier?
nici coroană de spini?
De fericire sufăr —
Sufăr — sufăr — și
Pe deasupra sunt franțuzoaică – însă
totuși sunt fericită!
Ce e cu mine?
Am privit-o
I-am fumat țigările
Am ridicat din umeri
Ne-au plăcut întrebările ei
Ne-a plăcut de ea și fără întrebări
N-aveam nici o idee
ne-am terminat retsina
am trecut la ouzo
marea ei fericire ne-a învăluit
în tărâmul deșertic al periferiei schițate abia
la localul ăsta pretins grecesc din pasadena –
CUm să răspunzi lui Christ
Christul fericirii, Christina!
TU ești Christul fericirii, Christina!
i-am zis, când ne-a părăsit fulgerător –
Noi în pustie nu mai suntem pierduți!
Sufletul nostru a crescut cât firul de păr & o iotă!
Da, eu și Părintele Julian am fost găsiți!
Când ne-am întors la Toyota lui bătucită
am mai găsit doar un pic din țărâna ei & soarele-apoi
a apus în deșertul de lângă Pasadena
umplându-ne de mirare, dor și regret.
Dacă vezi poemul acesta, divină Christina,
cu țigara ta Winston fă-ne un semn!

(pp. 131-133, fragmentul e de la pp. 132-133)

Întâlnirea ratată

în memoria lui Gellu Naum

pe vremea când sabia roșie s-a rupt
și s-au stins luminile hotelului Intercontinental
și telefonul vomita o zeamă de voci
încă neobișnuite să vorbească liber
am auzit în anotimpul incert:
„Dacă vrei să mă vizitezi, Codrescule, vino acum!”
Era mijlocul lui ianuarie 1990
în București & fusesem trimis de Jim Brook
cu un teanc de traduceri noi din Naum
și un buchet de bune urări
din San Francisco să le înmânez maestrului
„Nu poți să pleci nici azi nici mâine!”
a strigat producătorul meu „satelitul
nu trece pe deasupra decât de două ori pe zi!”
„OK, dar Gellu Naum numai o dată într-un secol!”
& eram gata să sfidez satelitul
dar tocmai atunci a nins & două zile imense
au trecut făcute din zvonuri și împușcături
nesortate încă & m-am înghesuit cu hoarda
presei mondiale scuipând povești neclare
în satelitul care trecea ca o oaie pe deasupra
și Gellu Naum era supărat pe mine
pentru că n-am răspuns chemării lui &
am ratat să-i aud poveștile magice
care au fost răspândite în vântul Acum
în timp ce basmele idioate șiroiau în jos
din sateliți în arhive necitite

+ Eliade: un poem, cu dedicația: pentru mircea eliade, care a murit chiar înainte de revoluția română (p. 103)
+ Peștele lui Brâncuși (p. 99)

Adesea după un eveniment

o fată drăguță cu păr negru cârlionțat
fremătând de ambiții literare
sau un băiat timid cu negru
păr cârlionțat arzând de simpatie

îmi vor spune ceva cu un accent
străin suntem din bosnia
unguri sau evrei mama mea
s-a născut într-un oraș vecin
pe când aparținea altei țări

acum suntem de aici ce ar trebui
să facem cu accentele noastre

faceți ca mine le spun
continuați să vorbiți

Andrei Codrescu — Era azi, traduceri de Carmen Firan și Ioana Ieronim, ediție îngrijită de Ioana Ieronim, editura Institutului Cultural Român, București, 2005

N.B.: a se citi de la sfârșit la început.

Jim Morrison, poezii


Odă. Fecioarele New York-ului

toți au Magie

Nu există moarte

deci nimic nu contează

High Style

Blitz & iartă-mă

botine cu nasturi

totul e aranjat

copulație mizerabilă

triumful iubirii

speranță interminabilă & împlinire

ODE. NEW YORK MAIDENS

*

Am trecut să te văd
aseară, târziu
Dar nu erai
ca lumina
Capul tău era pe podea
& șobolanii jucau biliard cu ochii tăi

Moartea e o deghizare bună
pentru nopțile târzii

Înfășurându-și toate jocurile în grădina-i liniștită

Dar ce se întâmplă
când musafirii se întorc
& toți se demască
& și ești rugată
să pleci
pentru că dorești un surâs

Și-atunci te voi lua
Dar îți sunt prieten

Putere

Pot opri pământul
din mișcarea pe șine. Am făcut ca
mașinile albastre să dispară.

Pot să mă fac invizibil sau mic.
Pot deveni uriaș & să ating
cele mai îndepărtate lucruri. Pot schimba
devenirea naturii.
Mă pot pune oriunde
în spațiu sau timp.
Pot chema morții.
Pot înțelege evenimentele din alte lumi,
în cel mai adânc colț al minții mele
& în mințile celorlalți

Pot

Sunt

POWER

sau

Putere

Aș putea opri planeta în loc.
Aș putea acoperi Soarele
pentru o clipă.

Aș putea fi invizibil,
aș putea la fel de bine să nu fiu.
Aș putea fi uriaș, bogat sau sărac.
Aș putea supăra natura plină de viață
Aș putea la fel de bine să înving moartea.
Aș putea crea noi lumi undeva departe.

Aș putea.
Vreau.

POWER

Fără nicio urmă

Intrăm în această lume încrâncenați,
murim cu teama morții în noi.
Cine ar putea inventa o astfel de cruzime?

Aș vrea să-i trimit un mesaj
redactorului:
Planul tău a avut succes,
Voi dispărea fără urmă,
promit.

WITHOUT A TRACE

Abuzat

Mulțumim, Doamne,
că nu-ți cunoaștem rațiunea.
Ne-ai făcut complet orbi
ia-ne speranța
ne-ai împins în uriașa ta capcană
ca să ne îngropi de vii.
Sunt viu, dar mor
totodată.

Sper că te vei simți bine în continuare.

ABUSED

Jim Morisson, traducerile îmi aparțin

am pus titlurile în original ale poemelor pentru a fi mai ușor de identificat. neavând vreun volum la îndemână, fie el și pe net, mi-e greu să spun dacă sunt sau nu într-adevăr variante finale ale poemelor lui Morisson sau nu. așadar, vă rog să mă scuzați. 🙂

surse: 1, 2

Guillaume Apollinaire – „Amorurile unui hospodar”


— Prietene, îi spuse el, masturbarea e o calitate militară. Orice soldat bine instruit trebuie să știe că, la vreme de război, singurul act de amor permis este onanismul. Fă mai bine labă, dar nu te atinge nici de femei, nici de animale. De altfel, masturbarea e un lucru demn de toată lauda, căci ea le permite atât bărbaților, cât și femeilor să se obișnuiască cu ideea despărțirii lor nu prea îndepărtate și definitive. Moravurile, spiritul, veșmintele și gusturile celor două sexe se deosebesc din ce în ce mai mult. Ar cam fi vremea să ne dăm seama, și asta mi se pare foarte necesar dacă vrem să stăpânim pământul, să ținem cont de această lege a naturii, care nu peste multă vreme va sfârși prin a se impune.

+ bucăți de prefață

„Pornografie” ar fi, după dicționarele Larousse și Littré, tot ce e „obscen” în materie de literatură și artă. Asupra sensului noțiunii acesteia ultima nu se găsesc încă doi oameni care să cadă de acord, spun lexicografii Ernst și Séagle, pe care-i citează Henry Miller (v. Obscenitatea și legea reflectării). Într-adevăr, Larousse găsește „obscen” „ceea ce rănește pudoarea”. Dar e evident că sentimentul decenței funcționează diferit într-o societate sau alta și evoluează cu timpul. Pe o europeană ar deranja-o să umble dezbrăcată ca femeile din Africa și cât de scurt e cuviincios să poarte fusta a constituit chiar în cazul ei o problemă a evoluției moravurilor. Littré dă drept sinonim cu „obscen” cuvântul „licențios”. De astă dată, lucrurile se încurcă mai rău, fiindcă așa a fost calificat nu doar un singur autor celebru. „Licențios” este Brantôme, dar și Diderot în Les bijous indiscrets; nu mai puțin Voltaire, adeseori ca și abatele Prévost. Există o întreagă tradiție a ceea ce se numește literatură licențioasă, urcând din Antichitate (Ovidiu în Ars amandi) până la Balzac (Contes drolatiques).
Spiritele pudibonde, însă, pot să fie șocate până și de anumite pasaje din Biblie, ca să nu mai vorbim de cărți ca Halima sau Decameronul. Că atentează la pudoare li s-a reproșat lui Baudelaire și Flaubert; pentru același motiv, Joyce și Henry Miller au fost lungă vreme autori interziși în țările cu limbă anglo-saxonă. Ultimul, ca să se apere de eticheta: „pornografie”, aplicate romanelor sale, cita cuvintele lui Théodore Schröeder, care și-a consacrat viața luptei pentru libertatea cuvântului: „obscenitatea — susținea el — nu se găsește în nicio carte, în niciun tablou, ea e întotdeauna o calitate a spiritului celui care citește sau privește”. Schröeder are indiscutabil dreptate atunci când e vorba despre opere artistice reușite, fiindcă aici scenele șocante ori verdeața limbajului au o funcție estetică, sunt necesare expresivității literare și plastice. Pornografia apare doar acolo unde efectiv poetic nu intervine și e urmărită stricta excitare sexuală pe cale scriptică sau vizuală.

și, desigur, ar mai fi, dar vă las vouă plăcerea de a-i citi prefața lui Crohmălniceanu

în Guillaume Apollinaire — Amorurile unui hospodar. Roman, ediție revăzută, în românește de Emil Paraschivoiu, prefață de Ov. S. Crohmălniceanu, Editura Mistral, București, 2002

tentativă 7


răsăritul soarelui la orizont nu e decât firma unui hotel de **** pierdut undeva printre multele blocuri
de o parte și de alta a dâmboviței

picioarele mă tot duc undeva, dar unde este drumul spre wonderlandul ăla
unde e drumul spre patul tău pierdut printre atâtea multe alte paturi
cu muzica asta care încearcă să suplinească absența asta a ta și sărutul ăsta al tău
și parfumul ăsta al tău și tot acest mare gol
din stomac purcede cu voma pe greață călcând

dar e în regulă, voi găsi un taximetrist, îi voi spune
probabil o glumă
o vorbă
măcar ceva, să fiu sigur că încă vorbesc cu cineva
we are alive and kicking, my friend
we are
a live a kicking

exercițiu, Dugan și apologia vinului


1. Despre Asfalt: Niciun pic de verdeață

Extrage piatra
pământului, cimentează plaja,
fă surf pe pereți, numește-o „stradă”,
să nu lași teren sau verdeață
care să acopere păcatele instinctului,
ci lasă opacitatea nisipului
să fie sticlă pentru a ține căldura
afară, simțurile înăuntru.
Apoi, când timpu-i Beat,
înfășurându-se în moarte, îi cere
zeului favoarea idiotului,
o, lasă să crească un stâlp de iluminat
din absența lui, îndoaie-l,
plin de atenție, și să înflorească
ușor. Lasă o curbă să scoată
o greșeală acceptabilă. Lasă
„strada” să devină o sufragerie.
Confortabil așezat, aprins
de solicitudinea „lămpii”,
Beatul și strada sunt una.
Spun, „Să nu fie praf:
dărâmați cu buldozere dealurile
în văi: să fie totul drept.
Apoi dărâmați munții
și lăsați punțile lor de ardezie
să se așeze frumos, gri.
Lăsați tivurile lor
să fie smolite împotriva buruienilor
de asfalt, de elixirul
vulcanilor turnat fierbinte noaptea”.
Apoi portul fără suflete noaptea
devine om, iar zeul
Beat: nu mai e nimeni aici
care să fie, dar căruia-i pasă?

2. Portret împotriva femeilor

Oasele, în timp ce cădea,
trebuie să fi lovit pielea
dintre ele și piatră,
dar distanțele vinului
erau mușamaua sa
împotriva acestei dureroase crime
de a sta culcat pe stradă,
din moment ce „Domnul are grijă de ele”.
S-a rostogolit pe spate,
mâna lui dreaptă în gura lui
larg deschisă, gâlgâind,
arătând albul ochiului:
nu a văzut semnul
ridicat în aerul potrivit
care citea: „Aici stă
un blestemat idiot. Ferește-te”.
Nu: mâna lui, femeia lui, la rădăcina
uscată a sexului său,
dezbate: deformat de vin
și fantezie, ruina
memoriei copilului e aici,
despre cum poarta de la grădină
a fost trântită după cuvintele, „Ieși
rahat de om”,
și asta era, din moment ce ea,
zeița, mama, și soția,
a spus-o și era adevărul.
Părul ei viu a apărut
gri în mâna sa, dinții ei
erau o iluzie când a sărutat-o,
iar carnea ei fermă s-a fleșcăit,
ca a mamei sale. „Acum, doamnă,
sunt bolnav și am rămas fără ciorapi,
așa că salvează-mă: sunt pur, deși
mâna-mi stă pe pulă”.
Apoi a putut să se ridice tânăr
din vagabondajul său
refăcut, fără să vrea,
izbăvindu-l pe cel decăzut,
permisia sa pe această stradă
răscumpărat de grația ei.
Ar fi iarba
pe care s-o așeze, gustul de vin
înăbușit de lapte,
și râsete într-o
junglă a iubirii visată în spatele unui
panou pe care se poate citi:
„Asta este Grădina TA:
Te rog, păstrează curățenia”.

3. Curaj. Progres.

Un cerșetor fără picioare sub el
mijlocul genunchilor
cobora Third Avenue
pe niște mufe capitonate, pe
picioarele sale scurtate sau
neafectate
repetând, „O, minunate,
incomensurabile ceruri!” peste
o trupă dintr-un singur om: o tobă
bass pe role,
trompetă prinsă cu o clamă
de ea, cimbal îmbucat
într-un destin al gălăgiei.Ținea
steagul Americii
pentru copii pe un băț
prins într-o pălărie a unui veteran
și oferea creioane. Era
făcut din ochii roșii ai bețivilor.
Striga, „Curaj! Treci peste!”
Era prăbușit pe întreg
peisajul. Bețivilor, pentru acest
și cu acest creion i-am
tipărit cuvintele beat:
„Stai! Improvizează!”

4. Elegie pentru bețivi

Ce li s-a întâmplat bețivilor
știam, rătăcitorii
care au cerut ajutorul părinților lor
mult prea mult? Unii care duceau lipsă de sănătate
au pierit îmbătrânind; restul
sunt bolnavi și fără șosete,
călcâiele lor cu pielea subțire
albastre cum sunt cochiliile midiilor
care se rostogoleau în vâltoarea apelor din Naxos
când Bachus a dansat pe mal
și le-a dat pe toate dracului.

O, canal urinal,
fii jetul sfânt al Dircei,
pentru ca trăsnetul lui Zeus
să se poată mânia pe Semele,
poftit! Dă-i voie fiului ei,
emițător al taliei Sale,
să-i conducă familia
ca Bromius, zeul vinului!

O, Dionisos, bunule zeu
al memoriei și somnului,
dai grație pungii de hârtie,
agățată de bifurcarea cârjei,
care păstrează fiii ascunși
și mobila vagabonzilor,
din moment ce vinul este cura vinului.

Mulțumită ție, eu,
în condiția mea, sunt
încă posibil și te slăvesc: sunt
beat azi, dar ce va
fi mâine? Mi-am ars
ficatul în cinstea ta pentru un păhărel,
așa că plătește-mi laudele:
pentru trei’șapte de cenți, pentru
prețul unei halbe de drojdie,
Aș preamări vinul, numele tău,
și cum chinul tău a venit
din estul Tebei:
ai învățat femeile ce e vinul
și l-ai păcălit pe Regele Pentheus
să se îmbrace drept una dintre ele:
pentru că tatăl său a murit
în ciuda tuturor ajutoarelor cerute,
durerea pedepsei,
mort de mâna mamei sale!,
încă umple Alcovul
cu speranță din plin:
ruga pentru fulger și
dansul întru blestemul zeului,
din moment ce vinul e cura vinului
iar vinul cura vinul curat
iar vinul cura vinului.

 

Alan Dugan  — Două eșecuri și o tobă, și elegie bețivilor, traducerea îmi aparține

sursa; de există sugestii, vă rog. 

Andrei Codrescu, niște poeme


Numele meu e Andrei Codrescu

Prima mea carte de poezii se numea Permis de Port Armă.
A fost scrisă în 1968.
1968 a fost anul când armele i-au doborât
pe Martin Luther King și Robert Kennedy.
Titlul cărții mele arată că într-un timp nebun
trebuie să fii și mai nebun
și asta nu înseamnă doar să ai armă
ci să FII armă.
În acel an ceva mai târziu la o lectură de poezie
o parte din grupul nostru a „împușcat” niște poeți
plictisitori
cu pistoale false strigând
„Moarte Poeziei Burgheze!”
și după lectura de poezie
am fost arestat de doi polițiști în civil
care au pretins că am jefuit un magazin
cu pistolul meu fals
și mai târziu în același an
am fost jefuit cu arma.
Ceva și mai târziu
în august 1996
Jonathan Ferrara mi-a dat un pistol mecanic stricat
la o lectură de poezie
(erau doar câțiva poeți burghezi acolo)
și mi-a spus să fac artă din el
iar eu l-am dat fiului meu
fără să îi spun că urma să fac artă din el
iar el l-a aruncat în rucsac
și mai târziu
la gunoi
în drum spre casă.
De-aceea nu este nicio armă aici
și nici prea multă poezie.
Când i-am spus fiului meu: drace,
cum am să-i fac lui Jonathan poezie fără armă?
el mi-a răspuns: Ai făcut
destul artă din arme pân-acum.
Las-o pe-asta în plata Domnului.

Notă

Programul inițiat de Jonathan Ferrara „Arme pentru artă” s-a răspândit în America. Arme confiscate de poliție de la criminali sunt sucite sau rupte și date artiștilor să creeze sculpturi. (n.a.)

Vizita fiului meu

vorbesc cu fi-miu
îi spun că nu
vreau să văd
brățările fermecate
ale tracilor să le citesc
inscripțiile
misterioase
deși dacii
au fost strămoșii
românilor și eu
poate că printr-un
proces metempsihotic
le-aș fi putut descifra
și nu am spus
nu vreau
să trag la rame o oră
pe lacul din parcul
orașului dar poate
că aș vreau să fac un
sport cândva nu acum
și am trecut în revistă
toate sporturile pe care
aș putea să le fac și m-am
decis împotriva tenisului
handbalului, badmintonului
sau alergatului pentru că
ucid tipi de vârsta mea
chiar anul acesta prietenul meu
tom dent a murit
jucând tenis și poate aș fi vrut să înot și fiul meu
mi-a spus că poți face orice sport
relaxat și eu
i-am spus hai să jucăm șah
și când am ajuns
acasă la mine i-am spus
nu astăzi poate altă dată
sunt un bătrân îngrozitor
și trăznit dar fiul meu
mi-a spus tandru poate
altă dată și poate mâine
vom traduce poezii
din spaniolă
despre cât de grea
e viața și eu cred că aceste poezii
sunt despre bătrâni nesuferiți dar
sper să fie despre bucurie

Cum ne vin lacrimile

Îmi vine să plâng de fiecare dată când o aud pe Marianne
Faithful cântând „Cum curg lacrimile” pentru că știu că se uită
la copiii care se joacă și copiii mă fac întotdeauna să plâng
pentru că lumea e prea mare și rea pentru ei. Așa a fost cu
siguranță pentru mine când eram copil. Plângeam când mama
mă lăsa cu bunica. Plângeam când bunica mă lăsa la școală.
Am plâns când tatăl meu a părăsit țara — și pe noi —
definitiv. Am plâns când a murit Stalin.

Plângeam ori de câte ori plângea mama. Și asta se întâmpla
des. Lacrimile ei erau deopotrivă specifice și generice.
Erau specifice când era părăsită de vreun bărbat. Erau generice
când plângea pentru că viața și lumea erau de nesuportat.
Iar câteodată nu plângea nici specific, nici generic, ci mult mai
puternic, ca un animal. Și acelea nu erau lacrimile ei, erau
lacrimile nedreptății de a fi femeie, de a fi evreică, de a fi
pedepsite pentru ceva ce nu avea nici un nume. Și eu
plângeam uneori așa cu ea și acele lacrimi doar treceau prin
noi în drumul lor spre alt loc; făceau parte dintr-un râu de
lacrimi care ne traversa ființa de la începutul timpului.
Acest râu ne soarbe pe toți în învolburarea lui și noi stăm
în el împotrivindu-ne cât putem, bocind și certându-ne
cu ceva invizibil în limba lamentației. Cele două mătuși ale mamei, surorile bunicii, moarte la Auschwitz, au fost sorbite
de acest râu.

Acum plâng rar. Câteodată sunt plin de dragoste sau de regrete
și simt cum îmi vin lacrimile — dar de obicei le opresc.
Am plâns când România s-a eliberat de dictatura lui
Ceaușescu. Prea devreme, poate. Mi-e teamă că dacă încep
să plâng n-am să mă opresc niciodată. Pentru niciun motiv
special, sau chiar generic. Ci doar pentru motivul acela animal
care duce la râul de lacrimi.

În basmele populare românești lacrimile tinerelor fete se prefac
în flori. Dar ce se întâmplă cu lacrimile bătrânilor poeți? Ele se
prefac în ținte ascuțite, în stâlpi ruginiți, în cârlige de pescuit,
sulițe, sârmă ghimpată: Lacrimile lor sunt amare! Nu lăsați
poeții să plângă!

din grupajul Lu Li & Weng Li

#

uneori sunt doi în mine
Weng pe cal cu sabia vâlvătaie
și Weng care umblă în rasă călugărească
pe lângă Weng cel de pe cal
Weng călugărul e acela care mă va
însoți când părăsesc lumea aceasta
fiecare trăiește în vremea sa
călărețul trăiește primăvara
cel cu gluga întunecată care-l urmează
locuiește în inima iernii

#

unii camarazi ai mei cred
că omul și calul
merg la ceruri împreună
dar de ce-ai călări acolo
dacă ești mai ușor
ca lumina soarelui
vom călări alături unul
de celălalt
cai și oameni buni prieteni

#

am slujit la șapte stăpâni
unii erau darnici cu aurul
cel mai mult mie calul meu îmi place
am călărit atât de departe de-acasă
uneori când se uită la mine
știu că-și aduce aminte

Andrei Codrescu — Era azi, traduceri de Carmen Firan și Ioana Ieronim, ediție îngrijită de Ioana Ieronim, editura Institutului Cultural Român, București, 2005

other two poems


Cântec de dragoste: eu și tu

Nimic nu e drept, neted sau paralel:
parii sunt îndoiți, grinzile
nu sunt fixe din fabrică, nici o piesă nu se potrivește
cu altă piesă fără vreo gaură
sau vârf, și cuiele strâmbe
dansează pe toți viermii
de la suprafață. Pe Cristos,
nu sunt vreun tâmplar. Am făcut
acoperișul pentru mine, pereții
pentru mine, podelele
pentru mine, și m-am
spânzurat în casă de unul singur. Am
dansat cu un deget învinețit
pentru a-mi încălzi casa, îmbătat
cu whisky-ul meu: furia.
O, am fixat cu scuipat cuiele furiei
în cadrul operei mele:
a ținut. S-au așezat drept,
netede și paralele, și adevărate
pentru acea clipă măreață. Apoi
au țipat și a trecut prin ea,
stricându-se la capătul celălalt.
Dracu’ să le ia. Ăsta-i iadul,
dar eu am gândit-o, am tăiat-o,
am bătut-o în cuie, și voi
trăi aici până am să mor.
Pot să-mi bat un cui în palma stângă
pentru bucata de cruce pentru palma stângă, dar
nu pot face totul de unul singur.
Am nevoie de o mână ca să-mi bat în cuie dreapta,
un ajutor, o dragoste, o tu, o soție.

Monologul unui pescar ambulant

„Dacă muncești suprafața apei și corpul femeii
poți scoate pești din una și copii din cealaltă
pentru cele două tipuri de supraviețuire. Pescuitul e bun,
ambele feluri sunt adecvate plăcerii și recoltei,
dar munca grea și mizeria sunt criminale;
e o viață bună dacă viața e bună. Dacă nu, nu.
Ești în lume și în lume,
având ambele posibilități: e sportiv și preparator trăind
în ambele feluri, deși trebuie să te gândești la anotimpuri,
iar munca grea și mizeria sunt ceea ce am spus că sunt.
Curge ca apa, repede, pe sub barcă,
apoi lent ca dunele de nisip de sub casă.
Supraviețuiești de unul singur cu peștele, pentru o perioadă,
apoi cu femeia după, când rămâi fără.
Consumi o viață momită cu vremuri bune,
și fie că peștele e pescuit sau nu e o întrebare
pentru cei ce merg să pescuiască bărbați sau printre ei pentru diverse.”

Alan Dugan, traducerile îmi aparțin

surse: 1, 2

cc: Tara Skurtu, still. for she gave me the 1st poems of this guy.