Home » proză » tentativă 6

tentativă 6


Ochii câinelui priviră ochii stăpânului; însă ochii animalului nu îl recunosc pe stăpân, se uită la el ca la un străin, în timp ce el, stăpânul, stă în picioare, ca și când ar aștepta confirmarea care nu mai vine; parcă îi spune, „Pleacă, nu ai ce căuta în casa asta. Nu te cunosc. Nu-mi ești stăpân”. Stau așa și se uită unul la celălalt ca de la o mare distanță, iar într-un final câinele se întoarce, obosit, trist.
Câinele se duce în dormitor, se urcă în pat, se aud labele cum, cu unghiile, se lovesc de parchet, troc-troc, se suie în pat cu un icnet, au văzut și ochii intrusului umflătura din burta cățelei,  pentru că este femelă, care nici nu o doare, dar nici nu este plăcută, atârnă, așa, de parcă o sarcină de mult avută și pierdută vine acum să-i bântuie zilele ce i-au mai rămas de trăit.
Între timp, intrusul, pentru că în ochii animalului asta este, își lasă bagajul pe hol, două genți mari, se uită în sufragerie, goală, patul, așa cum l-a lăsat în urmă cu trei luni, când a plecat prima oară de acasă. Bucătăria, sclipind de curățenie, „Asta-i mâna mamei, mereu atentă să nu fie pic de mizerie prin casă”. Își pune apă într-un pahar de plastic și-și amintește de serile petrecute cu părinții, paharul din care mama lui mereu bea suc, lângă cana din care tatăl său mereu bea apă, după ce lăsa apa să curgă la robinet vreo cinci minute încontinuu pentru ca apa să fie rece. Dar nu e nimeni acasă, cum am spus; bagajele sunt unde le-a lăsat, câinele e unde s-a dus, doarme, nu mai are mult și nu se va mai trezi. În sufragerie, nimic nelalocul lui, nimic în plus. Nimic nou. Se așază pe marginea patului și privește pereții portocalii pe care-i privea în fiecare dimineață a zilelor de vară, când la ora șase somnul îi trecea și soarele răsărea, timid, și-i spăla camera de întunericul nopții trecute. Sunetul trenului care trecea pe acolo în fiecare dimineață, vara, ziceam, la ora 6:30, iar sunetul pe care-l scotea, acel fluierat, roțile ce se învârteau pe linia ferată, fierul măcinând fier, răzbăteau până în camera lui și-l purtau cu sine până acolo unde se putea auzi trenul, după care dispărea în crepuscul.
Se uită pe fotografii, el și părinții săi în fața școlii unde tocmai a terminat clasa a IV-a primară, cum se zicea pe atunci, mama, tânără, tatăl, tânăr, mândri, el în centru, cu un zâmbet timid, cicatricea de pe arcada ochiului stâng, buzele roșii, costumașul călcat de mămica lui, în timp ce el bocănea și se grăbea, „Hai, mami, să mergem, că întârziem la serbare și nu vreau să se ia doamna învățătoare de mine că am întârziat. Tati, ce faci? Nu te-ai îmbrăcat? Of, hai, tati”, de parcă el era părintele care-și zorea copiii ca să nu întârzie la școală, ca să fie părtaș la sceneta sau poezia pe care urma s-o recite băiatul, roluri inversate, desigur. Își amintea toate astea. Spaima mamei, când el avea paisprezece ani, că are cancer la sân, lui nu i-a zis asta, dar a auzit din sufrageria în care se afla acum mulți ani, uitându-se la televizor, discuția dintre părinții săi, tatăl care stătea în pat, mama care aprinde lumina, speriată, și-l roagă să-i atingă sânii, nu cumva are ganglionii umflați? Că o doare, că simte ceva tare și umflat în partea stângă a sânilor, tatăl, calm, se ridică din pat, se așază pe marginea patului, ea-și ridică bluza de pijama, sânii cad liberi, albi, mari – de câte ori nu s-a plimbat mama prin casă cu sânii dezgoliți în fața lui, acum intrus, când se grăbea să plece la muncă, îmbrăcându-se și murmurând veșnicul Tatăl nostru și Bucură-te, Marie; tatăl îi atinge, mama sâsâie din cauza durerii, însă tatăl conchide, sentențios, cu vocea lui de tenor, fără a fi cântat vreodată în viața lui – din câte știe el, fiul, intrusul – vreo melodie, mereu tăcut, dar cu ochii săi căprui mereu surâzând sincer sau înnegrindu-se atunci când se enerva, așa cum apele Dunării, uneori, la suprafață sunt liniștite, însă în străfunduri numai Domnul știe ce se întâmplă, că nu are de ce-și face griji, nu e nimic umflat; o fi de la stres, zice el.
Deodată, își amintește ceea ce s-a întâmplat recent, nu mama lui a făcut curățenia din bucătărie, tatăl lui nu e la muncă, ci e la rude, acolo unde trebuie să ajungă și el în scurt timp, unde o să-și vadă, poate pentru ultima oară, mama, adormită, îmbrăcată în rochia ei cea mai frumoasă, ochii ei verzi, ochii aceia care cântau, care plângeau și așa mai departe, închiși.
În dormitor câinele și-a dat duhul, liniștit, în somn, în timp ce el plânge, după mult timp, pentru prima oară, în timp ce păsările trec prin fața geamului, iar Soarele continuă să lumineze orașul.

Advertisements

2 thoughts on “tentativă 6

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s